AFFAIRE CAPPELLETTI ET DELL'AGNESE c. ITALIE

A DOUA SECȚIUNEA CAPPELLETTI ȘI DELLÂAGNESE c. ITALIA (Cercetarea nr. 5196/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINIF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În acest caz, cauza Chemetti și Dell Agnese c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F emerari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dl Piergiacomo Caumetti și dna Anna Maria Dell Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La o dată nespecificată, președintele Tribunalului din Pordenone a acceptat cererile dlui B. și ale dlui Z. de a obține două somații de plată împotriva reclamantului. Aceste somații au fost notificate reclamantului la 27 octombrie 1987. La 16 noiembrie 1987, acesta a formulat o opoziție în fața aceleiași instanțe. Din cele șapte audieri stabilite între 4 mai 1988 și 17 ianuarie 1990, două au fost amânate din oficiu, două au fost amânate la cererea reclamantului sau a părților și trei au avut ca obiect reunirea celor două cauze; printr-o ordonanță în afara ședinței din 2 mai 1990, cele două cauze au fost anexate. Din cele cinci audieri stabilite între 31 octombrie 1990 și 28 aprilie 1993, una a fost amânată la cererea părților, una a fost amânată la cererea inculpaților, una s-a referit la depunerea memoriilor și la constituirea în fața judecătorului noului consiliu al reclamantului. La 17 noiembrie 1993, părțile au solicitat reunirea prezentei cauze cu o altă cauză pendinte în fața aceleiași instanțe și având același obiect, iar judecătorul și-a rezervat decizia; printr-o ordonanță în afara ședinței din 20 noiembrie 1993, judecătorul a pronunțat joncțiunea și a fixat la șezarea următoare la 20 mai 1994. Între timp, la 28 decembrie 1991, reclamanții au atribuit dnii Z. și B. în fața Tribunalului din Pordenone pentru a obține nulitatea contractului de vânzare la baza ordinelor de plată care fac obiectul celor două proceduri de mai sus. 1992 și 17 noiembrie 1993, una a fost amânată la cererea părților și două au avut în vedere reunirea prezentei cauze cu cea care avea ca obiect cele două ordine de plată. Prin ordonanța din 20 noiembrie 1993, judecătorul pronunțase o legătură între aceste cazuri. Din cele șapte audieri stabilite între 20 mai 1994 și 8 iulie 1998, două au avut legătură cu depunerea memoriilor, una a fost dată la ordin, una la cererea reclamanților, două la cererea celorlalte părți și una pentru că în acea zi avocații făceau grevă. La 21 octombrie 1998, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 8 august 2000, tribunalul nu a acceptat cererea reclamanților. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin urmare, a durat aproximativ 12 ani și nouă luni pentru o instanță pentru reclamant și mai mult de opt ani și șapte luni pentru o instanță pentru reclamantă. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se dea 15 000 de euro (EUR) reclamantului și 10 000 de euro reclamantei pentru prejudiciul moral. Comisioanele și cheltuielile de judecată 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă fiecărui reclamant 750 EUR. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l DE ACEASTA, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 15 000 (cincisprezece mii) de euro reclamantului și 10 000 (zece mii) de euro reclamantei pentru daune morale și 750 (șapte sute cincizeci) de euro fiecăruia pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE CAPPELLETTI ET DELL’AGNESE c. ITALIE

(Requête n° 51696/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Cappelletti et Dell'Agnese c.

Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Piergiacomo Cappelletti et M

me

Anna Maria Dell’Agnese («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51696/99. Les requérants sont représentés par M

e

V. Claut, avocat à Pordenone. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

A une date non précisée, le président du tribunal de Pordenone fit droit aux demandes de MM. B. et Z. visant à obtenir deux injonctions de payer à l’encontre du requérant. Lesdites injonctions furent notifiées au requérant le 27 octobre 1987. Le 16

novembre 1987, celui-ci fit opposition devant le même tribunal.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 8 janvier 1988. Des sept audiences fixées entre le 4 mai 1988 et le 17 janvier 1990, deux furent reportées d’office, deux le furent à la demande du requérant ou des parties et trois concernèrent la jonction des deux présentes affaires

; par une ordonnance hors audience du 2 mai 1990, les deux affaires furent jointes.

5.

Des cinq audiences fixées entre le 31 octobre 1990 et le 28 avril 1993, une fut reportée à la demande des parties, une le fut à la demande des défendeurs, une concerna le dépôt de mémoires et une la constitution devant le juge du nouveau conseil du requérant. Le 17 novembre 1993, les parties demandèrent la jonction de la présente affaire avec une autre pendante devant le même tribunal et ayant le même objet, et le juge réserva sa décision

; par une ordonnance hors audience du 20 novembre 1993, le juge prononça la jonction et fixa l’audience suivante au 20 mai 1994.

6.

Entre-temps, le 28 décembre 1991, les requérants avaient assigné MM. Z. et B. devant le tribunal de Pordenone afin d’obtenir la nullité du contrat de vente à la base des injonctions de payer faisant l’objet des deux procédures ci-dessus. La mise en état de l'affaire avait commencé le 14

février 1991. Des trois audiences qui avaient eu lieu entre le 8

juillet

1992 et le 17 novembre 1993, une avait été reportée à la demande des parties et deux avaient concerné la jonction de la présente affaire avec celle ayant pour objet les deux injonctions de payer. Par une ordonnance hors audience du 20

novembre

1993, le juge avait prononcé la jonction de ces affaires.

7.

Des sept audiences fixées entre le 20 mai 1994 et le 8 juillet 1998, deux concernèrent le dépôt de mémoires, une fut renvoyée d’office, une le fut à la demande des requérants, deux à la demande des autres parties et une car ce jour-là les avocats faisaient grève. Le 21 octobre 1998, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 8 mars 2000. Cette audience fut reportée au 15 mars 2000. Par un arrêt du 19 juillet 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 8 août 2000, le tribunal ne fit pas droit à la demande des requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 16 novembre 1987 pour le requérant et le 28 décembre 1991 pour la requérante et s’est terminée le 8

août 2000.

11.

Elle a donc duré environ douze ans et neuf mois pour une instance pour le requérant et plus de huit ans et sept mois pour une instance pour la requérante.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Les requérants réclament chacun 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer 15

000

euros (EUR) au requérant et 10 000 EUR à la requérante au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Les requérants demandent également 8 476 190 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc à chaque requérant 750 EUR.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15 000 (quinze mille) euros au requérant et 10 000 (dix mille) euros à la requérante pour dommage moral et 750 (sept cent cinquante) euros à chacun d’eux pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président