- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
- Cheltuieli de judecată
Lagana împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LAGANA c. ITALIA (solicitarea nr. 44520/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Laganà c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P.
Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giovanni Laganà ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 20 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44520/98.
Reclamantul este reprezentat de M. G. Saccomanno, avocat în Rosarno (Regio de Calabria). Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. La 24 octombrie 1979, reclamantul l-a numit pe dl M. și compania sa de asigurări în fața instanței judecătorești din Palmi (Regio de Calabre), pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite într-un accident de circulație, pe care l-a evaluat la 570 000 de lire italiene (ITL). Acuzarea a început la 4 iunie 1980, data la care judecătorul l-a declarat eșec pe domnul M., a admis martori și a reportat cauza la 3 decembrie 1980. Din cele douăzeci și două de audieri stabilite între această dată și 28 octombrie 1987, patru au fost revocate din oficiu, cinci au fost revocate la cererea părților sau din cauza absenței lor și 13 la cererea reclamantului.
La 2 decembrie 1987, judecătorul a acceptat audierea pârâtului și a stabilit în acest scop ședința din 2 martie 1988. Cu toate acestea, această ședință nu are loc, deoarece a fost amânată de douăsprezece ori - dintre care cinci au fost date în judecată, trei la cererea reclamantului și patru la cererea părților - până la 27 septembrie 1995, data la care judecătorul a declarat încetarea procesului ca urmare a lichidării bunurilor societății de asigurări pârâte. La 10 noiembrie 1995, reclamantul a reînceput procedura.
Printr-o ordonanță în afara ședinței din 13 ianuarie 1996, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a stabilit reluarea procesului de punere în funcțiune la 8 mai 1996. În lacul din 9 octombrie 1996, judecătorul și-a rezervat decizia cu privire la admiterea martorilor; printr-o ordonanță în afara ședinței din 26 octombrie 1996. 1996, al cărui text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a respins această cerere și a fixat prezentarea concluziilor la 5 februarie 1997. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată de două ori din oficiu până la 27 mai 1998. La 23 septembrie 1998, cauza a fost pusă în deliberare. Printr-o ordonanță în afara instanței emisă la o dată nespecificată, judecătorul redeschis la liturghie, în scopul de a pune în discuție o altă persoană.
La 10 decembrie 1998, cauza a fost repusă în deliberare. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, instanța judecătorească a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În schimb, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere; în schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 3 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 043 368 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 6 887 804 ITL pentru cele suportate în fața Curții.
18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 3 000 (trei mii) de euro pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE LAGANÀ c. ITALIE (Requête n° 44520/98) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Laganà c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovanni Laganà (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44520/98. Le requérant est représenté par M e G. Saccomanno, avocat à Rosarno (Reggio de Calabre). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000. EN FAIT
Le 24 octobre 1979, le requérant assigna M. M. ainsi que sa compagnie d’assurances devant le juge d’instance de Palmi (Reggio de Calabre), afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation, qu’il évalua à 570 000 lire italienne (ITL).
La mise en état de l’affaire commença le 4 juin 1980, date à laquelle le juge déclara défaillant M. M., admit des témoins et reporta l’affaire au 3 décembre 1980. Des vingt-deux audiences fixées entre cette date et le 28 octobre 1987, quatre furent renvoyées d’office, cinq le furent à la demande des parties ou en raison de leur absence et treize à la demande du requérant. Le 2 décembre 1987, le juge admit l’audition du défendeur et fixa à cette fin l’audience du 2 mars 1988. Toutefois, cette audience ne se tint pas, car elle fut reportée douze fois - dont cinq d’office, trois à demande du requérant et quatre à la demande des parties - jusqu’au 27 septembre 1995, date à laquelle le juge déclara l’interruption du procès suite à la liquidation des biens de la compagnie d’assurances défenderesse.
Le 10 novembre 1995, le requérant reprit la procédure. Par une ordonnance hors audience du 13 janvier 1996, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge fixa la reprise de la mise en état au 8 mai 1996. A l’audience du 9 octobre 1996, le juge réserva sa décision quant à l’admission de témoins ; par une ordonnance hors audience du 26 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge rejeta cette demande et fixa la présentation des conclusions au 5 février 1997. Toutefois, cette audience fut reportée deux fois d’office jusqu’au 27 mai 1998. Le 23 septembre 1998, l’affaire fut mise en délibéré.
Par une ordonnance hors audience émise à une date non précisée, le juge rouvrit l’instruction afin d’ordonner la mise en cause d’une autre personne. Le 10 décembre 1998, l’affaire fut à nouveau mise en délibéré.
Par un jugement du 22 décembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge d’instance fit en partie droit à la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 24 octobre 1979 et s’est terminée le 22 décembre 1998.
Elle a donc duré presque dix-neuf ans et deux mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 2 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 6 000 000 ITL pour le préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 3 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 2 043 368 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 6 887 804 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 (trois mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président