Rezoluția ResDH(2001) 164 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 iunie 2000 (definită la 19 octombrie 2000) în cauza Coëme și altele împotriva Belgiei (adoptată de Comitetul miniștrilor la 17 decembrie 2001, cu ocazia reuniunii 775 a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 22 iunie 2000 în cauza Coëme și alții și transmisă definitiv Comitetului miniștrilor în temeiul articolelor 44 și 46 din convenție, Reamintind că hotărârea Curții a devenit definitivă la 19 octombrie 2000 în măsura în care, la acea dată, guvernul statului pârât și reclamantul au fost informate cu privire la respingerea cererii lor de trimitere în fața Marii Camere; reamintind că la originea acestei cauze se găsesc cinci hotărâri (n 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96) îndreptate împotriva Belgiei, introduse în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1996, 1 August 1996, 5 august 1996, 8 august 1996 și 31 iulie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenție, de domnul Guy Coëme, de domnul Jean-Louis Mazy, de domnul Jean-Louis Stalport, de domnul Auguste Merry Hermanus și de domnul Camille Javeau, cinci resortisanți belgieni, iar Curtea, sesizată cu această cauză în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, a declarat admisibilă obiecțiile referitoare la: - absența unor legi de aplicare care reglementează procedura de examinare a temeiniciei urmăririlor penale împotriva miniștrilor în temeiul art. 103 din Constituție și dificultățile care au avut loc în ceea ce privește organizarea apărării reclamanților, - la aplicarea art. 21 din Legea din 17 aprilie 1978, astfel cum a fost modificată prin vechiul articol 25 din Legea din 24 decembrie 1993; - trimiterii la Curtea de Casație a celor patru reclamanți care nu au exercitat niciodată funcțiile de ministru, - refuzului formulat de Curtea de Casație la cererea de a supune Curții întrebări preliminare referitoare la connexitate și la prelungirea termenului de prescriere, - circumstanței în care Curtea de Casație ar fi reținut anumite declarații făcute de dl Stalport în cadrul audierii sale din 16 martie 1994, ca martori, ca fiind niște jumătăți de acțiune, - pe durata pretinsă excesivă a urmăririi penale împotriva dlui Hermanus, - că Curtea de Casație ar fi supusă, în mod structural și tradițional, dreptului său public; Reamintind că cel de-al treilea reclamant, dl Jean-Louis Stalport a decedat în cursul procedurii și că moștenitoarele, soția și fiicele sale și-au exprimat dorința de a continua procedura; întrucât, în hotărârea sa din 22 iunie 2000, Curtea: - a declarat, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția împotriva domnului Coëme, deoarece lipsa unei legi de aplicare care reglementează procedura de examinare a temeiniciei urmăririlor penale împotriva miniștrilor în temeiul articolului 103 din Constituție a privat un proces echitabil; - a spus, în unanimitate, că nu se poate lua în considerare obiecțiile menționate la alin. (2) și (3) din art. 6 din Convenție; - a declarat, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care Curtea de Casație nu era o instanță judecătorească, stabilită prin lege, în sensul articolului 6 din Convenție, pentru a examina acțiunile împotriva dlui Mazy, dlui Stalport, dlui Hermanus și dlui Javeau; - a spus, în unanimitate, că nu se știe: nu se referă la - a declarat, cu patru voturi împotriva a trei voturi, că nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, ca urmare a refuzului Curții de Casație de a prezenta Curții întrebările preliminare referitoare la connexitate și la prelungirea termenului de prescriere; - a spus, în unanimitate, că nu se poate lua în considerare faptul că art. 13 nu a fost prezentat Curții de Arbitraj întrebările preliminare; - a declarat, cu patru voturi împotriva a trei voturi, că nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește afirmația că Curtea de Casație nu ar constitui o instanță independentă și imparțială; - a declarat, cu patru voturi împotriva a trei voturi, că nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește audierea dlui Stalport; - a declarat în unanimitate că mai puțin nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește durata procedurii de examinare a urmăririi penale împotriva dlui Hermanus; - a spus, în unanimitate, că nu a încălcat art. 7 din Convenție; - a spus în unanimitate că guvernul statului pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 300 000 de franci belgieni pentru prejudiciul moral, domnului Mazy, domnului Hermanus și domnului Javeau, precum și moștenitorilor domnului Stalport; - a spus în unanimitate că guvernul statului pârât trebuie să plătească în același termen de trei luni, pentru cheltuieli și cheltuieli, 400 000 franci belgieni domnului Coëme și 760 000 franci belgieni domnului Mazy, domnului Hermanus și domnului Javeau, precum și moștenitoarelor domnului Stalport; - a declarat, în unanimitate, că aceste sume ar trebui să majoreze un interes simplu cu 7% laan de la expirarea termenului menționat anterior și până la data la care termenul limită a expirat; - a respins, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri cu privire la aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție; După ce a invitat guvernul din statul membru pârât să ia măsurile luate ca urmare a hotărârii din 22 iunie 2000, având în vedere obligația pe care Belgia o are de a se conforma în conformitate cu art. 46 alin. (1) din Convenție; Întrucât, la examinarea cauzei, guvernul statului pârât a reamintit că, după faptele acestei cauze și înainte de pronunțarea hotărârii Curții, legislația fusese modificată (a se vedea § 68 și 69, pagina 30 din hotărâre) și că, prin urmare, nu mai există riscul repetării încălcărilor constatate; Întrucât guvernul statului pârât a indicat, de asemenea, că hotărârea Curții în franceză, precum și o traducere în olandeză și germană, au fost publicate pe site-ul Ministerului Justiției din Belgia (http: //www.just.fgov.be) și transmise autorităților direct interesate; În conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție în prezenta cauză, guvernul statului pârât a plătit reclamanților sumele prevăzute în hotărârea din 22 iunie 2000, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de guvernul Belgiei, pe care le-a îndeplinit în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză.
Résolution ResDH(2001)164
relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme
du 22 juin 2000 (définitif le 19 octobre 2000)
dans l’affaire Coëme et autres contre la Belgique
(adoptée par le Comité des Ministres le 17 décembre 2001,
lors de la 775
e
réunion des Délégués des Ministres)
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»),
Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 22 juin 2000 dans l’affaire Coëme et autres et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu des articles 44 et 46 de la Convention ;
Rappelant que l’arrêt de la Cour est devenu définitif le 19 octobre 2000 dans la mesure où, à cette date, le gouvernement de l’Etat défendeur et le requérant ont été informés du rejet de leur demande de renvoi devant la Grande Chambre ;
Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouvent cinq requêtes (n
os
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96) dirigées contre la Belgique, introduites respectivement devant la Commission européenne des Droits de l’Homme les 23 juillet 1996, 1
er
août 1996, 5 août 1996, 8 août 1996 et 31 juillet 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention, par M. Guy Coëme, M. Jean-Louis Mazy, M. Jean-Louis Stalport, M. Auguste Merry Hermanus et M. Camille Javeau, cinq ressortissants belges, et que la Cour, saisie de cette affaire en vertu de l’article 5, paragraphe 2, du Protocole n° 11, a déclaré recevable les griefs relatifs :
- à l’absence de lois d’application régissant la procédure d’examen du bien-fondé des poursuites dirigées contre les ministres en application de l’article 103 de la Constitution et aux difficultés qui en ont découlé pour l’organisation de la défense des requérants,
- à l’application de l’article 21 de la loi du 17 avril 1978, tel que modifié par l’ancien article 25 de la loi du 24 décembre 1993,
- au renvoi devant la Cour de cassation des quatre requérants qui n’ont jamais exercé les fonctions de ministre,
- au refus opposé par la Cour de cassation à la demande de soumettre à la Cour d’arbitrage des questions préjudicielles relatives à la connexité et à l’allongement du délai de prescription,
- à la circonstance que la Cour de cassation aurait retenu certaines déclarations faites par M. Stalport lors de son audition du 16 mars 1994, à titre de témoin, comme constitutives d’un aveu,
- à la durée prétendument excessive des poursuites dirigées contre M. Hermanus,
- au fait que la Cour de cassation serait structurellement et traditionnellement soumise à l’influence de son ministère public;
Rappelant que le troisième requérant, M. Jean-Louis Stalport est décédé en cours de procédure et que ses héritières, son épouse et ses filles ont exprimé le souhait de poursuivre la procédure ;
Considérant que dans son arrêt du 22 juin 2000 la Cour :
- a dit, à l’unanimité, qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention à l’égard de M. Coëme, en ce que l’absence de loi d’application régissant la procédure d’examen du bien-fondé des poursuites dirigées contre les ministres en application de l’article 103 de la Constitution l’avait privé d’un procès équitable ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il ne s’imposait pas d’examiner les griefs tirés à ce propos des paragraphes 2 et 3 de l’article 6 de la Convention ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention dans la mesure où la Cour de cassation n’était pas un tribunal « établi par la loi » au sens de l’article 6 de la Convention pour examiner les poursuites contre M. Mazy, M. Stalport, M. Hermanus et M. Javeau ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il ne s’imposait pas d’examiner le grief tiré à ce propos de l’article 14 de la Convention ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il ne s’imposait pas d’examiner le grief de M. Mazy, M. Stalport, M. Hermanus et M. Javeau tiré de l’absence de loi de procédure prise en application de l’article 103 de la Constitution ;
- a dit, par quatre voix contre trois, qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention du fait du refus de la Cour de cassation de soumettre à la Cour d’arbitrage les questions préjudicielles relatives à la connexité et à l’allongement du délai de prescription ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il ne s’imposait pas d’examiner le grief tiré de l’article 13 à propos du refus de soumettre à la Cour d’arbitrage les questions préjudicielles ;
- a dit, par quatre voix contre trois, qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention en ce qui concerne l’allégation que la Cour de cassation ne constituerait pas un tribunal indépendant et impartial ;
- a dit, par quatre voix contre trois, qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention en ce qui concerne l’audition de M. Stalport ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure d’examen des poursuites dirigées contre M. Hermanus ;
- a dit, à l’unanimité, qu’il n’y avait pas eu violation de l’article 7 de la Convention ;
- a dit, à l’unanimité, que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44, paragraphe 2, de la Convention, 300 000 francs belges pour le dommage moral, à M. Mazy, à M. Hermanus et à M. Javeau, ainsi qu’aux héritières de M. Stalport ;
- a dit, à l’unanimité, que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser dans le même délai de trois mois, pour frais et dépens, 400 000 francs belges à M. Coëme et 760 000 francs belges à M. Mazy, à M. Hermanus et à M. Javeau, ainsi qu’aux héritières de M. Stalport ;
- a dit, à l’unanimité, que ces montants seraient à majorer d’un intérêt simple de 7% l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;
- a rejeté, à l’unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ;
Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 22 juin 2000, eu égard à l’obligation qu’a la Belgique de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ;
Considérant que lors de l’examen de l’affaire, le gouvernement de l’Etat défendeur a rappelé que postérieurement aux faits de cette affaire et avant que la Cour ne rende son arrêt, la législation avait été modifiée (voir les §§ 68 et 69, page 30 de l’arrêt) et qu’il n’y a donc plus de risque de répétition des violations constatées ;
Considérant que le gouvernement de l’Etat défendeur a en outre indiqué que l’arrêt de la Cour en français, ainsi qu’une traduction en néerlandais et allemand, avaient été publiés sur le site Internet du Ministère de la Justice belge
(http : //www.just.fgov.be)
et transmis aux autorités directement concernées ;
S’étant assuré que les 18 et 19 janvier 2001, dans le délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé aux requérants les sommes prévues dans l’arrêt du 22 juin 2000,
Déclare, après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de la Belgique, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.