SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 4319/98 prezentată de Monique LAIDIN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 8 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii J.-P. Costa Maruste Makarczyk Strážnická dnii Fischbach Casadevall judecători M. O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 februarie 1998 și înregistrată la 31 august 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 24 august 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Monique Laidin, este un resortisant francez, născut în 1935. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Philippe Bernardet, sociolog. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În noiembrie 1997, reclamanta s-a prezentat la Spitalul Sud-Leman din Saint Julien în Genevois pentru a trata o rană la craniu pe care a declarat-o ignorând originea. La 21 noiembrie 1997, recurenta a fost transferată de la acest spital la centrul psihoterapic de la ain, Saint Madeleine de Bourg-en-Bresse, unde a fost internată la cererea a o treime, două certificate medicale care au constatat o stare de delir persecutoare. Potrivit spuselor recurentei, aceasta a fost imediat închisă, închisă zi și noapte într-o cameră cu două uși și ferestre duble încuiate. Ea nu trăiește decât ocazional personalul în timpul administrării tratamentelor de forță și în timpul meselor servite într-o celulă. La 22 noiembrie 1997, un medic psihiatru a întocmit un alt certificat în temeiul căruia a ajuns la concluzia privind justificarea internarii recurentei. Recurenta declară că nu a primit informaii, nici cu privire la motivele unei astfel de detenii, nici cu privire la tratamentul efectuat. Ea insistă asupra faptului că nu putea avea contact cu exteriorul, nu putea nici să sune, nici să scrie, nici să scrie cu alți pacienți. Ea subliniază că personalul medical nu a dorit să cunoască avizul medicului său cu privire la tratamentele administrate. La începutul lunii decembrie 1997, reclamanta a putut să iasă din această celulă. În decembrie 1997, ea i-a scris procurorului Republicii Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Bresse, pentru a se plânge de condițiile interne și pentru a solicita eliberarea sa judiciară, iar această scrisoare a ajuns la destinatar la 8 decembrie 1997. La 9 decembrie 1997, procurorul districtual al Republicii îi cere directorului instituției psihiatrice să-i prezinte un certificat medical detaliat, care a fost întocmit la 26 decembrie 1997. Procurorul a acuzat primirea acestui document la 2 ianuarie 1998 și, în aceeași zi, l-a sesizat pe președintele Tribunalului de Mare Instanță cu o cerere de ieșire imediată. La 14 ianuarie 1998, reclamantei i s-a permis să iasă, cu titlu de mijloc. La 3 februarie 1998, grefierul Tribunalului a solicitat centrului psihoterapeutic de la .Ain buletinul de situație administrativă al reclamantei. Acest buletin, trimis grefei la 10 februarie 1998, a menționat faptul că reclamanta a fost externată din funcție în perioada 14 ianuarie 1998-26 februarie 1998. La 12 februarie 1998, președintele Tribunalului a convocat-o în ședința din 25 februarie 1998, la care desemna un expert care era însărcinat cu examinarea reclamantei. Recurenta a informat centrul psihoterapeutic, că va fi urmărită în prezent exclusiv de către medicul său curant. Medicul centrului a convocat-o până la 26 februarie 1998, data la care a pus capăt măsurii de spitalizare a recurentei la cererea unei terțe părți. La 5 martie 1998, centrul psihoterapeutic a informat instanța că reclamanta se afla la ieșirea definitivă din 26 februarie 1998. Prin scrisoarea din 19 martie 1998, președintele tribunalului a descarcat la Tribunalul de Primă Instanță expertul misiunii sale. Dosarul a fost clasat la 20 martie 1998. Dreptul și practica internă pertinente Codul de sănătate publică Articolul L. 333 : O persoană care suferă de tulburări mintale nu poate fi spitalizată fără consimțământul său la cererea unei terțe părți decât dacă 1° Afecțiunile sale fac imposibilă consimțământul său 2° Starea sa impune îngrijire imediată cu supraveghere constantă în spital. Cererea de admitere este prezentată fie de către un membru al familiei bolnavului, fie de către o persoană care ar putea acționa în interesul acestuia, cu excepția îngrijitorilor atunci când aceștia își desfășoară activitatea în instituția gazdă. Această cerere trebuie să fie scrisă și semnată de persoana care o formulează. În cazul în care aceasta din urmă nu poate scrie, cererea este primită de primar, de comisarul de poliție sau de directorul instituției care face acest lucru. Aceasta cuprinde numele, prenumele, profesia, vârsta și domiciliul atât al persoanei care solicită spitalizarea, cât și al celei a cărei spitalizare este solicitată și indicarea naturii relațiilor existente între ele, precum și, dacă este cazul, a gradului lor de rudenie. Cererea de admitere este însoțită de două certificate medicale cu mai puțin de 15 zile și chitanțe, care atestă îndeplinirea condițiilor prevăzute în al doilea și al treilea paragraf. (...) Articolul L. 351: Orice persoană spitalizată fără consimțământul său sau reținută în orice instituție, publică sau privată, care găzduiește bolnavi tratați pentru tulburări mentale, tutorele ei, dacă este minoră, tutorele sau curatorul ei, dacă, în orice moment, ea a fost pusă sub tutelă sau curatală, soțul ei, concubinul său, orice părinte sau orice persoană care ar putea acționa în interesul bolnavului și, eventual, îngrijitorul persoanei pot, în orice moment, să se poată adresa prin simplă cerere președintelui Tribunalului de Mare Instanță din locul unde se află instituția care, acționând în forma acestora după dezbatere contradictorie și după verificările necesare, dispune, dacă este cazul, ieșirea imediată. Orice persoană care a solicitat spitalizarea sau procurorul republicii, din oficiu, se poate ocupa în același scop. Președintele Tribunalului de Mare Instanță poate, de asemenea, să se sesizeze din oficiu, în orice moment, pentru a pune capăt spitalizării fără consimțământ. În acest scop, orice persoană interesată poate aduce la cunoștința sa informațiile pe care le consideră utile privind situația unui bolnav spitalizat. Căi de atac În dreptul francez există o dublă competență judiciară în materie de internare psihiatrică. În ceea ce privește aprecierea regularității internalizării și eventualele reparații care trebuie acordate, repartizarea clasică a competențelor între instanța civilă și cea administrativă, bazată pe principiul constituțional al separării puterilor, a fost astfel exprimată printr-o hotărâre a Tribunalului de Conflict (hotărârea nr. 2973 din 3 iulie 1995, Prefectul Parisului c. Gureras, Gaz. Pal. 7 Hotărârea Curții de Justiție din 14 iunie 1996, Comisia/Țările de Jos/Comisia, Rec., 1995, p. din Codul de sănătate publică, pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu într-un spital de psihiatrie și consecințele care pot rezulta din aceasta, este de competența instanței administrative de a aprecia regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea și, dacă este cazul, consecințele dăunătoare ale nenotificării acesteia, precum și ale greșelilor serviciului public care ar fi putut fi comise în această privință (...). Această jurisprudență a cunoscut în ultimii ani o evoluție în cadrul celor două ordine de jurisdicție, în special pentru a ține seama de cerințele Convenției, care este direct aplicabilă în dreptul francez și are întâietate asupra legilor interne, în temeiul articolului 55 din Constituție. Într-o hotărâre din 17 februarie 1997, Tribunalul pentru Conflicte a enunțat noua repartizare a competențelor între cele două ordine de jurisdicție: [M.], care a făcut obiectul unei măsuri de plasare din oficiu la centrul spitalicesc (...) în aplicarea unui decret al primarului din Tarbes la 18 mai 1988 și al unui decret al prefectului din Pyrénées la 3 iunie 1988, după ce Tribunalul Administrativ din Pau a anulat, printr-o hotărâre din 1 februarie 1993, aceste hotărâri din cauza lipsei de motivare, a solicitat tribunalului din Paris să condamne în solidar agentul judiciar al Trezoreriei, centrul spitalicesc (...) și comuna Tarbes la repararea prejudiciului suferit (...); Considerând că, în cazul în care autoritatea judiciară este singura competentă în temeiul articolelor L. 333 și următoarele din Codul de sănătate publică, pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu într-un spital psihiatric și consecințele care pot rezulta din aceasta, este de competența instanței administrative să aprecieze regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea; întrucât, în cazul în care aceasta din urmă este pronunțată în acest sens, autoritatea judiciară este competentă să se pronunțe asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu; În acest sens (...) [ca] repararea prejudiciului suferit ca urmare a hotărârii contestate să intre sub incidența autorității judiciare (...). mai mult decât nota de subsol a lui Michel Paillet sub hotărârea Tribunalului de Conflicte, Juris-Clausor Drept administrativ, aprilie 1997, pp. 24 A se vedea nota de subsol 1. (...) După câteva ezitări, jurisprudența sa este stabilită sub jurisdicția din 30 iunie 1838, cu adoptarea unei distincții între regularitatea deciziei de internare din oficiu a cărei examinare intră sub incidența instanței administrative și necesitatea acestei hotărâri a cărei judecată nu poate scăpa instanței judiciare (...) distincție menținută cu legea din 27 iunie 1990 (...). Această distincție (...) își produce efectele atât pe teren al legalității, cât și pe cel al responsabilității: consecințele dăunătoare ale unei deficiențe de motivare, ale unei întârzieri în acțiune sau ale unei intervenții incompetente a unei autorități aparține instanței administrative. Prin urmare, Consiliul de Primă Instanță anulează judecata unui tribunal administrativ care își declină competența de a aprecia concluziile la sfârșit pe baza remușcărilor comise de autoritățile publice prin pronunțarea din oficiu a unei persoane fără respectarea formelor și termenelor impuse de texte. În acest context, decizia comentată a ajuns la o concluzie cu aceste soluții în măsura în care aceasta menționează că: în cazul în care legalitatea măsurii de internare din oficiu a fost apreciată de instanța administrativă (...) autoritatea judiciară are competența de a se pronunța asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu. Recurenta susține că spitalizarea sa la cererea unei părți terțe nu a fost cu regularitate și este contrară articolului 5 alineatul (1) litera (e) din convenție. De asemenea, se plânge că lipsa de informare nu i-a permis să sesizeze judecătorul cu promptitudine o cerere de ieșire imediată. În cele din urmă, aceasta invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție din cauza termenului care s-a scurs între sesizarea instanței și data primei sale audieri. În primul rând, reclamanta susține că spitalizarea sa la cererea unei terțe părți nu a fost legală și este contrară articolului 5 alineatul (1) litera (e) din Convenția care dispune Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) e. siil sine sa... de detenție regulată (...) de un nebun, (...); mai mult decât atât, Curtea reamintește, așa cum face Tribunalul de Conflicte în hotărârea sa din 17 februarie 1997 că dreptul francez prevede două tipuri de căi de atac pentru a evalua regularitatea unui internal psihiatric: o cale de atac în fața instanței judiciare pentru a evalua temeinicia măsurii de internare și pentru a acorda despăgubiri în caz de internare nejustificată și o cale de atac în fața instanței administrative pentru a evalua regularitatea externă a deciziilor administrative de internare și pentru a remedia eventualele rețete ale administrației. În cazul de față, deși nu a invocat nicio excepție preliminară, Curtea arată că reclamanta nu a introdus nicio acțiune în fața instanței judiciare pentru a contesta temeinicia internă a acesteia și pentru a solicita despăgubiri cuvenite. Curtea constată în această privință că acțiunea în curs de ieșire imediată în fața președintelui Tribunalului de Mare Instanță (articolul L. 351 din Codul sănătății publice) nu are ca obiect de a aprecia necesitatea deciziei inițiale de internare, ci de a stabili dacă persoana internată trebuie sau nu să fie eliberată, având în vedere starea sa în ziua sesizării judecătorului (a se vedea Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, nr. 22136/93, Y.L. Franța, Decizia din 16 octombrie 1996, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Rufet Roubitch c. Franța (Decizia), nr. 33395/96, 19 iunie 2001 și D.M. c. Franța (Decizia), nr. 41376/98, 26 iunie 2001). În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. De asemenea, recurenta se plânge de faptul că lipsa de informare nu i-a permis să sesizeze judecătorul cu promptitudine o cerere de ieșire imediată. Cu toate că nu a fost invocată nici o excepție preliminară în acest context, Curtea arată că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Curtea constată într-adevăr că recurenta nu a sesizat instanțele administrative cu privire la căi de atac în fața Curții, în timp ce acestea erau competente să se pronunțe cu privire la o eventuală încălcare a dispozițiilor articolului 5 alineatele (1) și (2) din convenție (a se vedea Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, nr. 19455/92, Boyer-Manet c. Franța, Decizia din 2 September 1992 și nr. 39278, Langlois c. Franța, Decizia din 1 iulie 1998 și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Deciziile Rufet Roubitch și D.M. menționate anterior. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă și pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. În cele din urmă, recurenta invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție din cauza termenului care s-a scurs între sesizarea instanței și data primei sale audieri. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Guvernul consideră că termenul trebuie apreciat începând cu 2 ianuarie 1998, data sesizării președintelui Tribunalului de Mare Instanță. Într-adevăr, recurenta îl putea sesiza direct, iar termenul scurs între sesizarea procurorului și cea a președintelui Tribunalului nu ar trebui să fie imputat autorităților interne. De asemenea, este de părere că încheierea procedurii trebuie să fie stabilită la 25 februarie 1998, data primei ședințe în fața Tribunalului de Mare Instanță. Acesta concluzionează că, având în vedere că președintele instanței nu a fost sesizat că la 2 ianuarie 1998 și reclamanta fiind eliberată din centru la 14 ianuarie 1998, aceasta nu a rămas în așteptarea unei decizii care să îi permită o eventuală ieșire decât timp de douăsprezece zile; prin urmare, guvernul consideră că durata procedurii de declarație a îndeplinit cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție. Recurenta contestă faptul că punctul de plecare al termenului este data sesizării președintelui Tribunalului de către procurorul republicii și că aceasta nu a fost informată cu privire la căile de atac pe care le putea exercita și că, în aceste condiții, ar trebui să se considere că aceasta a sesizat instanța la 9 decembrie 1997. În ceea ce privește încheierea procedurii, recurenta consideră că este necesar să fie stabilit la 26 februarie 1998, data la care aceasta a fost scoasă definitiv din centrul psihoterapic. Comisia consideră că un termen de 17 zile pentru a trimite un buletin de situație și un termen de mai mult de șapte săptămâni între sesizarea judecătorului și prima audiere nu par în nici un caz compatibile cu dispozițiile art. 5 alin. (4) din Convenție. Curtea constată că, sesizat la 3 decembrie 1997 sau la 2 ianuarie 1998, președintele Tribunalului de Mare Instanță a stabilit prima ședință la 25 februarie 1998. În urma unei examinări preliminare a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declara admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, Ö Õ reclamantului întemeiat pe durata examinării cererii sale de ieșire imediată, în sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O Președintele
de la requête n° 43191/98
présentée par Monique LAIDIN
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 8 janvier 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
osta
,
.
R.
Maruste
,
J.
Makarczyk
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
juges
,
et
de
oyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 février 1998 et enregistrée le 31
août 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 24 août 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante,
Monique Laidin, est une ressortissante française, née en 1935. Elle est représentée devant la Cour par
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Courant novembre 1997, la requérante se présenta à l’hôpital Sud-Léman de Saint Julien en Genevois pour faire soigner une plaie au crâne dont elle déclara ignorer l’origine.
Le 21 novembre 1997, la requérante fut transférée de cet hôpital au centre psychothérapique de l’Ain, Sainte-Madeleine de Bourg-en-Bresse, où elle fut placée sous hospitalisation à la demande d’un tiers, deux certificats médicaux constatant un état délirant persécutoire. Selon les dires de la requérante, elle fut immédiatement mise en cellule fermée, enfermée nuit et jour dans une chambre avec double porte et double fenêtre verrouillées. Elle ne vit qu’occasionnellement le personnel lors de l’administration de traitements de force et lors des repas servis en cellule.
Le 22 novembre 1997, un médecin psychiatre établit un autre certificat aux termes duquel il concluait à la justification de l’internement de la requérante.
La requérante déclare n’avoir reçu d’information, ni sur les raisons d’une telle détention, ni sur le traitement entrepris. Elle insiste sur le fait qu’elle ne pouvait pas avoir de contact avec l’extérieur, ne pouvant ni téléphoner, ni écrire, ni s’entretenir avec d’autres patients. Elle souligne que le personnel médical n’a pas cherché à connaître l’avis de son médecin traitant au sujet des traitements administrés.
Début décembre 1997, la requérante put sortir de cette cellule. Le 3
décembre 1997, elle écrivit au procureur de la République du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse pour se plaindre des conditions de son internement et pour demander sa sortie judiciaire. Ce courrier parvint à son destinataire le 8 décembre 1997. Le 9 décembre 1997, le procureur de la République demanda au directeur de l’établissement psychiatrique de lui communiquer un certificat médical détaillé, ce qui fut fait le 26
décembre
1997.Le procureur accusa réception de ce document le 2
janvier 1998. Le même jour, il saisit le président du tribunal de grande instance d’une demande de sortie immédiate.
Le 14 janvier 1998, la requérante fut autorisée à sortir, à titre d’essai.
Le 3 février 1998, le greffier du tribunal demanda au centre psychothérapique de l’Ain le bulletin de situation administrative de la requérante. Ce bulletin, envoyé au greffe le 10 février 1998, mentionnait le fait que la requérante était en sortie à l’essai du 14 janvier 1998 au 26
février 1998.
Le 12 février 1998, le président du tribunal la convoqua à l’audience du 25 février 1998, à l’issue de laquelle il désigna un expert qui était chargé d’examiner la requérante.
La requérante informa le centre psychothérapique, qu’elle se ferait désormais suivre exclusivement par son médecin traitant. Le médecin du centre la convoqua pour le 26 février 1998, date à laquelle il mit fin à la mesure d’hospitalisation de la requérante à la demande d’un tiers.
Le 5 mars 1998, le centre psychothérapique informa le tribunal du fait que la requérante se trouvait depuis le 26 février 1998 en sortie définitive. Par courrier du 19 mars 1998, le président du tribunal déchargea l’expert psychiatre de sa mission. Le dossier fut classé le 20 mars 1998.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Code de la santé publique
Article L. 333 :
«
Une personne atteinte de troubles mentaux ne peut être hospitalisée sans son consentement à la demande d’un tiers que si
:
1° Ses troubles rendent impossible son consentement
;
2° Son état impose des soins immédiats assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier.
La demande d’admission est présentée soit par un membre de la famille du malade, soit par une personne susceptible d’agir dans l’intérêt de celui-ci, à l’exclusion des personnels soignants dès lors qu’ils exercent dans l’établissement d’accueil.
Cette demande doit être manuscrite et signée par la personne qui la formule. Si cette dernière ne sait pas écrire, la demande est reçue par le maire, le commissaire de police ou le directeur de l’établissement qui en donne acte. Elle comporte les nom, prénoms, profession, âge et domicile tant de la personne qui demande l’hospitalisation que de celle dont l’hospitalisation est demandée et l’indication de la nature des relations qui existent entre elles ainsi que, s’il y a lieu, de leur degré de parenté.
La demande d’admission est accompagnée de deux certificats médicaux datant de moins de quinze jours et circonstanciés, attestant que les conditions prévues par les deuxième et troisième alinéas sont remplies.
(...)
»
Article L. 351 :
«
Toute personne hospitalisée sans son consentement ou retenue dans quelque établissement que ce soit, public ou privé, qui accueille des malades soignés pour troubles mentaux, son tuteur si elle est mineure, son tuteur ou curateur si, majeure, elle a été mise sous tutelle ou curatelle, son conjoint, son concubin, tout parent ou toute personne susceptible d’agir dans l’intérêt du malade et éventuellement le curateur à la personne peuvent, à quelque époque que ce soit, se pourvoir par simple requête devant le président du tribunal de grande instance du lieu de la situation de l’établissement qui, statuant en la forme des référés après débat contradictoire et après les vérifications nécessaires, ordonne, s’il y a lieu, la sortie immédiate.
Toute personne qui a demandé l’hospitalisation ou le procureur de la République, d’office, peut se pourvoir aux mêmes fins.
Le président du tribunal de grande instance peut également se saisir d’office, à tout moment, pour ordonner qu’il soit mis fin à l’hospitalisation sans consentement. A cette fin, toute personne intéressée peut porter à sa connaissance les informations qu’elle estimerait utiles sur la situation d’un malade hospitalisé.
»
Voies de recours
Il existe en droit français une double compétence juridictionnelle en matière d’internement psychiatrique. En ce qui concerne l’appréciation de la régularité de l’internement et la réparation éventuelle à accorder, la répartition classique des compétences entre le juge civil et le juge administratif, fondée sur le principe constitutionnel de la séparation des pouvoirs, était ainsi exprimée par un arrêt du Tribunal des conflits (arrêt n°
2973 du 3 juillet 1995, Préfet de Paris c. Boucheras, Gaz. Pal. 7
‑
8
juin
1996, p. 13) :
« (...) si l’autorité judiciaire est seule compétente, en vertu des articles L. 333 et s. du code de la santé publique, pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement et, le cas échéant, les conséquences dommageables de son défaut de notification ainsi que des fautes du service public qui auraient pu être commises à cet égard (...). »
Cette jurisprudence a connu dans les dernières années une évolution au sein des deux ordres de juridiction, notamment pour tenir compte des exigences de la Convention, qui est directement applicable en droit français et a primauté sur les lois internes, en vertu de l’article 55 de la Constitution.
Dans un arrêt du 17 février 1997, le Tribunal des conflits a énoncé comme suit la nouvelle répartition des compétences entre les deux ordres de juridictions :
« Considérant que [M.], qui a fait l’objet d’une mesure de placement d’office au centre hospitalier (...) en application d’un arrêté du maire de Tarbes en date du 18 mai 1988 et d’un arrêté du Préfet des Hautes Pyrénées en date du 3 juin 1988, a, après que le tribunal administratif de Pau a, par un jugement du 1er février 1993 annulé lesdits arrêtés pour défaut de motivation, demandé au tribunal de grande instance de Paris de condamner solidairement l’agent judiciaire du Trésor, le centre hospitalier (...) et la commune de Tarbes à la réparation du préjudice subi (...) ;
Considérant que si l’autorité judiciaire est seule compétente, en vertu des articles L.
333 et suivants du code de la santé publique, pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement ; que lorsque cette dernière s’est prononcée sur ce point, l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office ;
Considérant qu’il suit de là (...) [que] la réparation du préjudice subi du fait de la décision contestée relevait de l’autorité judiciaire (...). »
Doctrine
Note de Michel Paillet sous l’arrêt du Tribunal des conflits, Juris-Classeur Droit administratif, avril 1997, pp. 24-25
« (...) Il est utile de rappeler le tracé antérieur de cette ligne avant de prendre la mesure du changement qu’introduit la décision du 17 février 1997.
(...) Après quelques hésitations, la jurisprudence s’est fixée sous l’empire de la loi du 30 juin 1838 avec l’adoption d’une distinction entre la régularité de la décision d’internement d’office dont l’examen relève du juge administratif et la nécessité de cette décision dont le contentieux ne saurait échapper au juge judiciaire (...) distinction maintenue avec la loi du 27 juin 1990 (...). Cette distinction (...) produit ses effets aussi bien sur le terrain de la légalité que sur celui de la responsabilité : les conséquences dommageables d’un défaut de motivation, d’un retard à statuer ou de l’intervention d’une autorité incompétente relève du juge administratif. Ainsi le Conseil d’Etat annule-t-il le jugement d’un tribunal administratif qui décline sa compétence pour apprécier des conclusions à fin d’indemnités fondées sur les fautes qui auraient été commises par des autorités publiques en prononçant le placement d’office d’une personne sans respecter les formes et les délais imposées par les textes.
Dans ce contexte, la décision commentée tranche avec ces solutions dans la mesure où elle pose qu’au cas où la légalité de la mesure d’internement d’office a été appréciée par le juge administratif (...) l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office. »
1.
La requérante soutient que son hospitalisation à la demande d’un tiers n’a pas été régulière et est contraire à l’article 5 § 1 e) de la Convention.
2.
Elle se plaint également du fait que le manque d’information ne lui a pas permis de saisir le juge rapidement d’une demande de sortie immédiate. Elle invoque l’article 5 § 2 de la Convention.
3.
Elle allègue enfin une violation de l’article 5 § 4 de la Convention en raison du délai qui s’est écoulé entre la saisine du tribunal et la date de sa première audience.
1.
La requérante soutient tout d’abord que son hospitalisation à la demande d’un tiers n’a pas été régulière et est contraire à l’article 5 § 1 e) de la Convention qui dispose
:
« Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...)
e. s’il s’agit de la détention régulière (...) d’un aliéné, (...) ; »
Pour ce qui est du bien-fondé de l’internement de la requérante, la Cour rappelle, comme l’a fait le Tribunal des conflits dans son arrêt du 17
février
1997, que le droit français prévoit deux types de recours pour apprécier la régularité d’un internement psychiatrique : un recours devant le juge judiciaire pour évaluer le bien-fondé de la mesure d’internement et accorder réparation en cas d’internement injustifié et un recours devant le juge administratif pour apprécier la régularité externe des décisions administratives d’internement et réparer les éventuelles fautes de l’administration.
En l’espèce, bien que le Gouvernement n’a soulevé aucune exception préliminaire, la Cour relève que la requérante n’a introduit aucune action devant le juge judiciaire pour contester le bien-fondé de son internement et demander d’éventuels dommages-intérêts. Elle observe à cet égard que l’action en sortie immédiate devant le président du tribunal de grande instance (article L. 351 du Code de la santé publique) n’a pas pour objet d’apprécier la nécessité de la décision initiale d’internement, mais de déterminer si la personne internée doit ou non être libérée, au vu de son état au jour de la saisine du juge (voir Commission européenne des Droits de l’Homme, N° 22136/93, Y.L. c. France, décision du 16 octobre 1996, et Cour européenne des Droits de l’Homme, Rufet
‑
Roubitch c. France (décision), n° 33395/96, 19 juin 2001 et D.M. c.
France (décision), n°
41376/98, 26 juin 2001).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint également du fait que le manque d’information ne lui a pas permis de saisir le juge rapidement d’une demande de sortie immédiate. Elle invoque l’article 5 § 2 de la Convention qui dispose :
« Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.
»
Bien que le Gouvernement n’a pas davantage soulevé d’exception préliminaire dans le contexte de ce grief, la Cour relève que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes.
La Cour constate en effet que la requérante n’a pas saisi les juridictions administratives du grief qu’elle soulève devant la Cour, alors que celles-ci étaient compétentes pour statuer sur un éventuel manquement aux prescriptions de l’article 5 §§ 1 et 2 de la Convention
(voir Commission européenne des Droits de l’Homme, N° 19455/92, Boyer-Manet c. France, décision du 2
septembre 1992 et N° 39278/98, Langlois c. France, décision du 1er juillet 1998 et Cour européenne des Droits de l’Homme, décisions Rufet
‑
Roubitch et D.M. précitées).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
La requérante allègue enfin une violation de l’article 5 § 4 de la Convention en raison du délai qui s’est écoulé entre la saisine du tribunal et la date de sa première audience. L’article 5 § 4 se lit comme suit :
«
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
».
Le Gouvernement estime que le délai doit être apprécié à compter du 2
janvier 1998, date de saisine du président du tribunal de grande instance. En effet, la requérante pouvait le saisir directement et le délai écoulé entre la saisine du procureur et celle du président du tribunal ne devrait pas être imputé aux autorités internes. Il est également d’avis que le terme de la procédure doit être fixé au 25 février 1998, date de la première audience devant le tribunal de grande instance.
Il en conclut que, le président du tribunal n’ayant été saisi que le 2
janvier 1998 et la requérante étant sortie du centre le 14 janvier 1998, elle n’est restée dans l’attente d’une décision lui permettant une sortie éventuelle que durant douze jours.
Le Gouvernement considère donc que la durée de la procédure de référé a répondu aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention.
La requérante conteste que le point de départ du délai soit la date de saisine du président du tribunal par le procureur de la République. Elle expose qu’elle n’a pas été informée des voies de recours qu’elle pouvait exercer et que dans ces conditions, il convient de considérer qu’elle a saisi le tribunal le 9 décembre 1997.
Quant au terme de la procédure, la requérante considère qu’il doit être fixé au 26 février 1998, date de sa sortie définitive du centre psychothérapique.
Elle estime qu’un délai de dix-sept jours pour envoyer un bulletin de situation et un délai de plus de sept semaines entre la saisine du juge et la première audience ne paraissent en tout état de cause pas compatibles avec les dispositions de l’article 5 § 4 de la Convention.
La Cour constate que, saisi le 3 décembre 1997 ou le 2 janvier 1998, le président du tribunal de grande instance fixa la première audience le 25
février 1998.
Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, la Cour constate que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de l’examen de sa demande de sortie immédiate au sens de l’article 5 § 4 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael O’B
oyle
Nicolas B
ratza
Greffier
Président