SERRAINO contre l'ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
SERRAINO contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA ÎNTÂI
DECIZIE PARȚIALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr. 47570/99
prezentată de Giovanni SERRAINO
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), reunită la 10 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din:
domnul C.L. Rozakis, președinte,
doamna F. Tulkens,
domnul P. Lorenzen,
doamna N. Vajić,
domnii E. Levits,
A. Kovler,
V. Zagrebelsky, judecători,
și domnul E. Fribergh, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 12 ianuarie 1999 și înregistrată la 19 aprilie 1999,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Giovanni Serraino, este un resortisant italian, născut în 1921, cu domiciliul la Messina.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Deschiderea anchetei și investigațiile preliminare
În 1990, reclamantul prezida o cameră a curții de apel din Messina. În martie 1991, a fost deschisă o anchetă împotriva reclamantului pentru abuz de funcție publică; alte patru persoane, coinculpați ai reclamantului, erau acuzate de asociere de răufăcători.
La 23 martie 1991, parchetul din Reggio Calabria a cerut judecătorului de investigații preliminare din același oraș să autorizeze interceptări telefonice pe două linii aparținând doamnei S. și domnului C., soțul fiicei reclamantului. La 23 martie 1991, judecătorul de investigații preliminare, considerând că o notă a carabinierilor, precum și anumite interceptări telefonice efectuate în cadrul unui alt proces deceleau indicii de culpabilitate în sarcina reclamantului și a coinculpaților săi, a autorizat interceptările în cauză pentru o durată de patruzeci de zile începând cu 27 martie 1991.
La 22 aprilie 1991, parchetul din Reggio Calabria a cerut să autorizeze interceptări pe alte șaptesprezece linii telefonice aparținând coinculpaților reclamantului, unei societăți pe acțiuni și primăriilor din Piraino și Gioiosa Marea. La 23 aprilie 1991, judecătorul de investigații preliminare din Reggio Calabria a admis această cerere. O nouă cerere de autorizare a interceptărilor, prezentată la 8 iulie 1991, a fost admisă la 9 iulie 1991. Durata interceptărilor telefonice a fost stabilită inițial la patruzeci de zile; cu toate acestea, parchetul a cerut prelungiri cu o durată de douăzeci de zile pentru unele dintre liniile telefonice în cauză, iar interceptările au continuat până în octombrie 1991. În special, linia telefonică a domnului C. a fost pusă sub ascultare de la 26 martie până la 14 octombrie 1991, adică timp de 201 zile. Unele dintre conversațiile înregistrate, utilizate ulterior de parchet în cursul procedurii penale, au avut loc între reclamant și fiica sa și între reclamant și domnul C.
La 4 noiembrie 1991, reclamantul a fost informat că au fost deschise urmăriri împotriva sa pentru abuz de funcție publică. La 24 februarie și 8 aprilie 1992, reclamantul a făcut declarații spontane în fața reprezentantului parchetului din Reggio Calabria.
La 29 aprilie și 12 octombrie 1992, parchetul din Reggio Calabria a cerut să se claseze fără urmărire acuzațiile aduse împotriva reclamantului, având în vedere absența faptelor delictuale. Prin două ordonanțe pronunțate la 8 iulie 1992 și, respectiv, 22 martie 1993, judecătorul de investigații preliminare din Reggio Calabria a respins cererile parchetului și a invitat acesta din urmă să efectueze investigații ulterioare și mai aprofundate.
La 12 mai 1993, reclamantul a fost informat că au fost deschise urmăriri împotriva sa pentru asociere de răufăcători.
La 29 octombrie 1993, judecătorul de investigații preliminare a însărcinat un expert să transcrie conținutul casetelor referitoare la interceptările telefonice. Aceste transcrieri au fost depuse la grefă la 25 martie 1994.
Între timp, la 22 februarie 1994, parchetul ceruse plasarea reclamantului în arest preventiv. Printr-o ordonanță din 1 iunie 1994, judecătorul de investigații preliminare a respins această cerere.
Printr-o ordonanță din 2 martie 1995, judecătorul de investigații preliminare, la cererea parchetului, a clasat fără urmărire acuzația de asociere de răufăcători adusă împotriva reclamantului și l-a trimis pe acesta, pe domnul C. și pe o altă persoană în judecată în fața tribunalului din Reggio Calabria pentru abuz de funcție publică.
Procesul în primă instanță în fața tribunalului din Reggio Calabria
Data primei ședințe, fixată inițial la 13 iulie 1995, a fost amânată pentru 12 ianuarie 1996 din cauza unei greve a avocaților.
Într-un memoriu din 5 decembrie 1995, reclamantul a contestat legalitatea interceptărilor telefonice, susținând că niciun indiciu serios nu plana asupra sa și că magistrații însărcinați cu cauza sa omiseseră să își exercite controlul asupra conformității interceptărilor litigioase cu cerințele unei bune administrări a justiției. El și-a reiterat excepțiile la ședința din 8 februarie 1996.
Printr-o ordonanță din 21 martie 1996, tribunalul din Reggio Calabria, observând că toate interceptările în cauză fuseseră autorizate în mod regulat prin deciziile autorității judiciare competente, suficient motivate, a respins excepțiile reclamantului. Tribunalul a relevat în plus că mai multe dintre ordonanțele privind interceptările fuseseră transmise societății care gestionează telecomunicațiile și că, în orice caz, eventualele omisiuni în acest sens nu ar fi constituit decât simple neregularități formale. În cele din urmă, tribunalul a notat că speța reclamantului privea criminalitatea organizată, materie în care mai multe decrete-legi derogaseră de la dispozițiile codului de procedură penală (denumit în continuare „CPP”), stabilind în special că interceptările puteau fi prelungite pentru durate de douăzeci de zile și pe simpla bază a existenței unor indicii care să determine să se creadă că au fost comise infracțiuni.
Printr-o hotărâre din 27 iunie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 12 septembrie 1996, tribunalul l-a achitat pe reclamant și pe cei doi coinculpați ai săi, având în vedere absența faptelor delictuale. În motivarea sa, tribunalul a confirmat ordonanța sa din 21 martie 1996 statuând asupra regularității interceptărilor telefonice, dar a considerat că conținutul lor nu era de natură să demonstreze că reclamantul abuzase de puterile inerente funcției sale de magistrat.
Procedura de apel
La 15 octombrie 1996, parchetul a declarat apel. Reclamantul a declarat apel incident pentru a obține anularea ordonanței tribunalului din Reggio Calabria din 21 martie 1996. El a observat în special că unele dintre interceptările utilizate de parchet fuseseră efectuate în cadrul unui alt proces, ceea ce încălca articolul 270 §1 din codul de procedură penală (denumit în continuare „CPP”). El a considerat în plus că judecătorul de investigații preliminare nu motivase în mod corespunzător nici existența unor indicii grave de culpabilitate în sarcina acuzaților, nici motivele pentru care ordonase prelungirile duratei interceptărilor și că numeroase neregularități fuseseră comise în efectuarea interceptărilor telefonice. Reclamantul a invocat în special:
- că interceptările pe trei dintre liniile telefonice, altele decât cea a domnului C., nu fuseseră niciodată autorizate de judecătorul de investigații preliminare, deoarece parchetul, invocând o eroare materială, schimbase în mod arbitrar numerele puse sub control;
- că interceptările fuseseră ordonate inițial pentru o durată de patruzeci de zile și fuseseră prelungite pentru o durată de douăzeci de zile, deși conform CPP nu puteau depăși cincisprezece zile;
- că reprezentantul parchetului delegase ilegal sarcina de a proceda la interceptări poliției judiciare, deși legea îi impunea să procedeze personal;
- că poliția nu redactase în mod regulat procesele-verbale privind conversațiile înregistrate;
- că interceptările fuseseră efectuate în parte cu aparate care nu aparțineau parchetului din Reggio Calabria.
Printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 3 decembrie 1997, curtea de apel din Reggio Calabria a confirmat hotărârea din primă instanță. În ceea ce privește legalitatea interceptărilor telefonice, ea a observat în special că interceptările efectuate în cadrul unei alte proceduri penale nu fuseseră utilizate împotriva acuzaților, ci serviseră doar ca notitia criminis.
Procedura în casație
La 2 ianuarie 1998, reclamantul a formulat recurs în casație împotriva ordonanței tribunalului din Reggio Calabria din 21 martie 1996 statuând asupra regularității interceptărilor telefonice. El a reiterat, în esență, excepțiile invocate în apelul său incident și a cerut Curții de Casație să declare că interceptările telefonice nu puteau fi utilizate și că, în consecință, nicio procedură penală nu ar fi trebuit să fie începută împotriva sa. El a cerut în plus distrugerea oricărui material referitor la interceptările incriminate.
Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 17 iulie 1998, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil. Ea a observat în special că reclamantul fusese achitat de orice acuzație adusă împotriva sa și că o declarație potrivit căreia nicio procedură penală nu putea fi începută nu era din punct de vedere juridic mai avantajoasă decât o decizie judiciară de achitare. Din acest fapt, reclamantul nu avea niciun interes să formuleze recurs în casație. În ceea ce privește distrugerea materialului referitor la interceptări, Curtea de Casație a notat că aceasta era o consecință automată a adoptării unei hotărâri definitive de achitare.
Plângerile reclamantului
Între timp, la 11 ianuarie 1996, reclamantul depusese plângere împotriva agenților poliției judiciare care efectuaseră interceptările telefonice, susținând că aceștia din urmă acționaseră în afara condițiilor prevăzute de lege și manipulaseră în mod deliberat conținutul conversațiilor litigioase. La 17 ianuarie 1996, reclamantul depusese, de asemenea, plângere pentru calomnie și fals în înscrisuri împotriva judecătorului de investigații preliminare din Reggio Calabria și a reprezentantului parchetului însărcinat cu cauza sa.
La 2 decembrie 1996, parchetul din Catania ceruse să claseze fără urmărire plângerile reclamantului, având în vedere absența faptelor delictuale. La 14 decembrie 1996, reclamantul făcuse opoziție în fața judecătorului de investigații preliminare din Catania. Printr-o ordonanță din 12 octombrie 1997, acesta din urmă clasase plângerile reclamantului. El declarase în plus opoziția reclamantului inadmisibilă, pe motivul că persoana interesată nu indicase niciun element nou în sprijinul alegațiilor sale.
La 7 februarie 1998, reclamantul formulase recurs în casație, invocând, printre altele, că, în urma opoziției sale la cererea parchetului, judecătorul de investigații preliminare ar fi trebuit să fixeze o ședință în camera de consiliu.
Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 16 iulie 1998, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil. Ea a reamintit în special că nicio ședință în camera de consiliu nu trebuia fixată atunci când, ca în prezenta cauză, judecătorul de investigații preliminare considera că opoziția petentului era inadmisibilă și că plângerea era vădit lipsită de fundament.
B. Dreptul și practica internă pertinente
În conformitate cu articolele 266 și 267 din codul de procedură penală (denumit în continuare „CPP”), interceptările telefonice pot fi autorizate de judecător atunci când au fost deschise urmăriri pentru anumite infracțiuni (printre care abuzul de funcție publică), dacă există motive plauzibile să se creadă că a fost comisă o infracțiune (gravi indizi di reato) și dacă interceptările în cauză se dovedesc absolut necesare pentru investigații. Judecătorul de investigații preliminare poate prelungi durata interceptărilor.
În conformitate cu articolul 267 §§2 și 3, în situații de urgență, parchetul poate ordona punerea sub ascultare a unei linii telefonice. În acest caz, durata interceptărilor nu poate depăși cincisprezece zile.
În conformitate cu decretul-lege nr. 76 din 13 martie 1991, astfel cum a fost modificat prin legea nr. 203 din 12 iulie 1991 și prin articolul 3 bis §2 din legea nr. 356 din 7 august 1992, „contrar a ceea ce este prevăzut de articolul 267 din CPP, autorizația [pentru interceptările telefonice] este dată (...) atunci când interceptările sunt necesare pentru îndeplinirea unor anchete privind o infracțiune de criminalitate organizată (...) în legătură cu care există indicii suficiente. (...) Durata operațiunilor nu poate depăși patruzeci de zile, dar poate fi prelungită de judecător (...) pentru perioade succesive de douăzeci de zile”.
În conformitate cu articolul 270 §1 din CPP, rezultatele interceptărilor telefonice nu pot fi utilizate în alte proceduri decât cele în cadrul cărora au fost autorizate.
Jurisprudența distinge interceptările vădit ilegale, adică cele care au fost efectuate fără autorizație sau în afara cazurilor prevăzute de lege - și care trebuie considerate nule și neavenite -, de interceptările simplu neregulate, care, fără a fi lovite de sancțiunea nulității, nu pot fi utilizate în cadrul unui proces penal (hotărârea secțiunii întâi a Curții de Casație nr. 4745 din 27 ianuarie 1992, rv. 189033; a se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Casație din 5 octombrie 1992 în cauza Di Corato ed altro). În special, absența indiciilor cu privire la existența unei infracțiuni afectează legalitatea interceptărilor, în timp ce depășirea duratei stabilite de lege sau de autorități antrenează interdicția de a utiliza interceptările efectuate după expirarea termenului menționat (a se vedea hotărârea secțiunii a șasea a Curții de Casație nr. 5415 din 11 mai 1995, rv. 201643).
CAPETE DE CERERE
Invocând articolul 8 din Convenție, reclamantul se plânge de interceptările telefonice efectuate în cadrul procedurii penale împotriva sa.
Reclamantul contestă decizia de a declara inadmisibil recursul său în casație împotriva ordonanței din 21 martie 1996.
Invocând art. 6 §§1 și 3 a) din Convenție, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva sa și de decizia de a-i clasa plângerile.
Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul susține că a suferit „tratamente inumane și degradante”.
ÎN DREPT
Reclamantul susține că interceptările telefonice efectuate în cadrul procedurii penale începute împotriva sa au adus atingere dreptului său la respectarea vieții private și de familie și a corespondenței sale. El invocă articolul 8 din Convenție, care se citește astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
Reclamantul observă că, în 1991, niciun indiciu de culpabilitate nu plana nici asupra sa, nici asupra domnului C. și că, în consecință, orice ingerință în drepturile sale a avut loc în afara condițiilor enumerate la paragraful 2 al articolului 8 din Convenție. Acesta consideră în plus că interceptările litigioase erau lipsite de bază legală pentru motivele indicate în memoriul său din 5 decembrie 1995 și în actul său de apel.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 §3 b) din regulamentul său.
Reclamantul se plânge de hotărârea Curții de Casație din 23 aprilie 1998, declarând inadmisibil recursul său împotriva ordonanței tribunalului din Reggio Calabria din 21 martie 1996. El susține că a fost privat de posibilitatea de a invoca în fața celei mai înalte instanțe italiene încălcarea drepturilor sale fundamentale.
Curtea consideră că această plângere trebuie analizată sub aspectul articolului 13 din Convenție, redactat astfel:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 §3 b) din regulamentul său.
Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa și de decizia de a-i clasa plângerile. El invocă art. 6 §§1 și 3 a) din Convenție, care, în părțile sale pertinente, este redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî fie asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa (...)”.
a) În ceea ce privește plângerea întemeiată pe inechitatea procedurii penale, Curtea constată că reclamantul a obținut deja o reparare totală a plângerii sale la nivel intern, în sensul că a fost achitat de acuzațiile penale îndreptate împotriva sa. Reclamantul nu se mai poate deci pretinde victima unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenție sau de Protocoalele sale, așa cum cere articolul 34 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție.
b) În măsura în care reclamantul contestă decizia de a-i clasa plângerile și, în special, hotărârea Curții de Casație din 23 aprilie 1998, care l-ar fi privat de dreptul său de a participa la o ședință în camera de consiliu, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță, cuprins în art. 6 §1 din Convenție, nu se extinde nici la dreptul de a provoca împotriva terților exercitarea urmăririlor penale, nici la dreptul ca o procedură penală să se finalizeze cu o condamnare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, p. 14, §29, și Priebke c. Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5.4.2001, nepublicată).
Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 §3 și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4.
Reclamantul susține că vicisitudinile sale judiciare se analizează ca „tratamente inumane și degradante”. Acesta invocă articolul 3 din Convenție, redactat astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (hotărârea T. c. Regatului Unit [MC], nr. 24724/94, §68). Aceasta consideră că în speță reclamantul nu a demonstrat că tratamentul denunțat a atins minimul necesar de gravitate pentru a intra sub incidența articolului 3 din Convenție.
Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Amână examinarea plângerilor reclamantului întemeiate pe articolele 8 și 13 din Convenție;
Declară cererea inadmisibilă pentru rest.
Erik Fribergh, Grefier
Christos Rosakis, Președinte