Sari la conținut
CtEDO 10.01.2002 AI

SERRAINO contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
10.01.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Partiellement irrecevable
conform formulării originale HUDOC
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SERRAINO contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

cererii nr. 47570/99 prezentată de Giovanni SERRAINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), reunită la 10 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din: domnul C.L. Rozakis, președinte, doamna F. Tulkens, domnul P. Lorenzen, doamna N. Vajić, domnii E. Levits, A. Kovler, V. Zagrebelsky, judecători, și domnul E. Fribergh, grefier de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 12 ianuarie 1999 și înregistrată la 19 aprilie 1999, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, domnul Giovanni Serraino, este un resortisant italian, născut în 1921, cu domiciliul la Messina. A. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

1. Invocând articolul 8 din Convenție, reclamantul se plânge de interceptările telefonice efectuate în cadrul procedurii penale împotriva sa. 2. Reclamantul contestă decizia de a declara inadmisibil recursul său în casație împotriva ordonanței din 21 martie 1996. 3. Invocând art. 6 §§1 și 3 a) din Convenție, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva sa și de decizia de a-i clasa plângerile. 4. Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul susține că a suferit „tratamente inumane și degradante”. ÎN DREPT 1. Reclamantul susține că interceptările telefonice efectuate în cadrul procedurii penale începute împotriva sa au adus atingere dreptului său la respectarea vieții private și de familie și a corespondenței sale.

El invocă articolul 8 din Convenție, care se citește astfel: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora”. Reclamantul observă că, în 1991, niciun indiciu de culpabilitate nu plana nici asupra sa, nici asupra domnului C. și că, în consecință, orice ingerință în drepturile sale a avut loc în afara condițiilor enumerate la paragraful 2 al articolului 8 din Convenție.

Acesta consideră în plus că interceptările litigioase erau lipsite de bază legală pentru motivele indicate în memoriul său din 5 decembrie 1995 și în actul său de apel. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 §3 b) din regulamentul său. 2. Reclamantul se plânge de hotărârea Curții de Casație din 23 aprilie 1998, declarând inadmisibil recursul său împotriva ordonanței tribunalului din Reggio Calabria din 21 martie 1996. El susține că a fost privat de posibilitatea de a invoca în fața celei mai înalte instanțe italiene încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Curtea consideră că această plângere trebuie analizată sub aspectul articolului 13 din Convenție, redactat astfel: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 §3 b) din regulamentul său. 3. Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa și de decizia de a-i clasa plângerile.

El invocă art. 6 §§1 și 3 a) din Convenție, care, în părțile sale pertinente, este redactat astfel: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî fie asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...) 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa (...)”. a) În ceea ce privește plângerea întemeiată pe inechitatea procedurii penale, Curtea constată că reclamantul a obținut deja o reparare totală a plângerii sale la nivel intern, în sensul că a fost achitat de acuzațiile penale îndreptate împotriva sa.

Reclamantul nu se mai poate deci pretinde victima unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenție sau de Protocoalele sale, așa cum cere articolul 34 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție. b) În măsura în care reclamantul contestă decizia de a-i clasa plângerile și, în special, hotărârea Curții de Casație din 23 aprilie 1998, care l-ar fi privat de dreptul său de a participa la o ședință în camera de consiliu, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță, cuprins în art. 6 §1 din Convenție, nu se extinde nici la dreptul de a provoca împotriva terților exercitarea urmăririlor penale, nici la dreptul ca o procedură penală să se finalizeze cu o condamnare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, p. 14, §29, și Priebke c. Italiei (dec.), nr. 48799/99, 5.4.2001, nepublicată).

Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 §3 și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4. 4. Reclamantul susține că vicisitudinile sale judiciare se analizează ca „tratamente inumane și degradante”. Acesta invocă articolul 3 din Convenție, redactat astfel: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (hotărârea T. c. Regatului Unit [MC], nr. 24724/94, §68). Aceasta consideră că în speță reclamantul nu a demonstrat că tratamentul denunțat a atins minimul necesar de gravitate pentru a intra sub incidența articolului 3 din Convenție.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea plângerilor reclamantului întemeiate pe articolele 8 și 13 din Convenție; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Erik Fribergh, Grefier Christos Rosakis, Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă