SERRAINO contre l'ITALIE

SECȚIA ÎNTÂI

DECIZIE FINALĂ

Cererea nr.

47570/99

prezentată de Giovanni SERRAINO

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția întâi), reunită la 3 octombrie 2002 într-o cameră compusă din:

Dl. C.L. Rozakis, președinte,

Dna. F. Tulkens,

Dl. P. Lorenzen,

Dna. N. Vajić,

Dl. E. Levits,

Dl. A. Kovler,

Dl. V. Zagrebelsky, judecători,

și dl. E. Fribergh, grefier de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 12 ianuarie 1999,

Având în vedere decizia parțială din 10 ianuarie 2002,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl. Giovanni Serraino, este un resortisant italian, născut în 1921 și rezident la Messina, unde a exercitat profesia de magistrat. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl. V. Esposito.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În martie 1991, a fost deschisă o anchetă împotriva reclamantului pentru abuz de funcții publice. La 23 martie 1991, parchetul din Reggio di Calabria a solicitat judecătorului de investigații preliminare din aceeași localitate să autorizeze interceptări telefonice pe două linii aparținând dnei. S. și dlui. C., soțul fiicei reclamantului. La 23 martie 1991, judecătorul de investigații preliminare, considerând că o notă a carabinierilor, precum și anumite interceptări telefonice efectuate în cadrul unui alt proces, evidențiau indicii de culpabilitate împotriva reclamantului și a coinculpaților săi, a autorizat interceptările respective pentru o durată de patruzeci de zile începând cu 27 martie 1991. Această perioadă a fost prelungită de mai multe ori, iar linia telefonică a dlui. C. a fost interceptată din 26 martie până la 14 octombrie 1991, adică timp de 201 de zile. Unele dintre conversațiile înregistrate, ulterior utilizate de parchet în cursul procedurii penale, avuseseră loc între reclamant și fiica sa și între reclamant și dl. C.

Într-un memoriu din 5 decembrie 1995, reclamantul, care fusese între timp trimis în judecată în fața tribunalului din Reggio di Calabria, a contestat legalitatea interceptărilor telefonice, susținând că nu exista niciun indiciu serios împotriva sa și că magistrații însărcinați cu cauza sa omiseseră să exercite controlul asupra conformității interceptărilor litigioase cu cerințele unei bune administrări a justiției.

Printr-o ordonanță din 21 martie 1996, tribunalul din Reggio di Calabria, observând că toate interceptările respective fuseseră autorizate prin decizii ale autorității judiciare competente, suficient motivate, a respins excepțiile reclamantului. Tribunalul a relevat în plus că eventualele omisiuni în executarea interceptărilor nu ar fi constituit decât simple iregularități formale. În sfârșit, tribunalul a notat că cauza reclamantului privea criminalitatea organizată, materie în care mai multe decrete-legi derogaseră de la dispozițiile codului de procedură penală (denumit în continuare „CPP”), stabilind în special că interceptările puteau fi prelungite pentru durate de douăzeci de zile și pe simpla bază a existenței unor indicii care duceau să se creadă că fuseseră comise infracțiuni.

Printr-o hotărâre din 27 iunie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 12 septembrie 1996, tribunalul l-a achitat pe reclamant, având în vedere absența faptelor delictuale.

La 15 octombrie 1996, parchetul a declarat apel. Reclamantul a declarat apel incident pentru a obține anularea ordonanței tribunalului din Reggio di Calabria din 21 martie 1996.

Printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1997, curtea de apel din Reggio di Calabria a confirmat hotărârea de primă instanță.

La 2 ianuarie 1998, reclamantul a formulat recurs în casație împotriva ordonanței tribunalului din Reggio di Calabria din 21 martie 1996 care statua asupra regularității interceptărilor telefonice și a cerut distrugerea oricărui material referitor la interceptările incriminate.

Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 17 iulie 1998, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil. A observat în special că reclamantul, achitat de orice acuzație formulată împotriva sa, nu avea niciun interes să formuleze recurs în casație. În ceea ce privește distrugerea materialului referitor la interceptări, Curtea de Casație a notat că aceasta era o consecință automată a adoptării unei hotărâri definitive de achitare.

PLÂNGERI

1.

Invocând articolul 8 din Convenție, reclamantul se plânge de interceptările telefonice efectuate în cadrul procedurii penale împotriva sa.

2.

Reclamantul contestă decizia de a declara inadmisibil recursul său în casație împotriva ordonanței din 21 martie 1996. În decizia sa parțială privind admisibilitatea cererii din 10 ianuarie 2002, Curtea a considerat că această plângere trebuia analizată sub aspectul articolului 13 din Convenție.

ÎN DREPT

La 10 ianuarie 2002, Curtea a invitat Guvernul Italiei să prezinte observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia plângerilor întemeiate pe articolele 8 și 13 din Convenție înainte de 4 aprilie 2002. Printr-o scrisoare din 9 aprilie 2002, observațiile Guvernului au fost transmise reclamantului care a fost invitat să comunice înainte de 21 mai 2002 observațiile pe care dorea să le prezinte ca răspuns.

Neprimind niciun răspuns la scrisoarea din 9 aprilie 2002, prin scrisoarea din 5 iunie 2002, grefa Curții a atras atenția reclamantului asupra faptului că termenul pentru prezentarea observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia expirase și că nicio prelungire nu fusese solicitată. Reclamantul a fost de asemenea informat că dacă circumstanțele dădeau de gândit că nu mai intenționa să mențină cererea sa, Curtea ar putea radia cauza de pe rol. Reclamantul nu a răspuns la scrisoarea din 5 iunie 2002.

Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu este interesat de soarta cererii sale și concluzionează că acesta nu mai intenționează să o mențină în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenție.

Curtea consideră, în plus, că nicio circumstanță specifică privind respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu cere continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 § 1 in fine din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Decide

să radieze cererea de pe rol.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Grefier

Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n

o

47570/99

présentée par Giovanni SERRAINO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 octobre 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

E.

Levits

,

M.

A.

Kovler

,

M.

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 janvier 1999,

Vu la décision partielle du 10 janvier 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Giovanni Serraino, est un ressortissant italien, né en 1921 et résidant à Messine, où il a exercé la profession de magistrat. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. V. Esposito.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En mars 1991, une enquête fut ouverte contre le requérant pour abus de fonctions publiques. Le 23 mars 1991, le parquet de Reggio de Calabre demanda au juge des investigations préliminaires de cette même ville d’autoriser des écoutes téléphoniques sur deux lignes appartenant à M

me

S. et M. C., mari de la fille du requérant. Le 23 mars 1991, le juge des investigations préliminaires, estimant qu’une note des carabiniers ainsi que certaines écoutes téléphoniques effectuées dans le cadre d’un autre procès décelaient des indices de culpabilité à la charge du requérant et de ses coïnculpés, autorisa les écoutes en question pour une durée de quarante jours à partir du 27

mars

mars

au 14 octobre 1991, soit pendant 201 jours. Certaines des conversations enregistrées, par la suite utilisées par le parquet au cours de la procédure pénale, avaient eu lieu entre le requérant et sa fille et entre le requérant et M.

C.

Dans un mémoire du 5 décembre 1995, le requérant, qui avait entre-temps été renvoyé en jugement devant le tribunal de Reggio de Calabre, contesta la légalité des écoutes téléphoniques, soutenant qu’aucun indice sérieux ne pesait contre lui et que les magistrats chargés de son affaire avaient omis d’exercer leur contrôle sur la conformité des écoutes litigieuses avec les exigences d’une bonne administration de la justice.

Par une ordonnance du 21

mars 1996, le tribunal de Reggio de Calabre, observant que toutes les écoutes en question avaient été autorisées par les décisions de l’autorité judiciaire compétente, suffisamment motivées, rejeta les exceptions du requérant. Le tribunal releva en outre que des éventuelles omissions dans l’exécution des écoutes n’auraient constitué que des simples irrégularités formelles. Enfin, le tribunal nota que l’affaire du requérant concernait la criminalité organisée, matière dans laquelle plusieurs décrets-lois avaient dérogé aux dispositions du code de procédure pénale (ci-après, le «

CPP

»), établissant notamment que les écoutes pouvaient être prorogées pour des durées de vingt jours et sur la simple base de l’existence d’indices amenant à croire que des infractions avaient été commises.

Par un jugement du 27 juin 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 12

septembre 1996, le tribunal relaxa le requérant, vu l’absence de faits délictueux.

Le 15 octobre 1996, le parquet interjeta appel. Le requérant interjeta appel incident afin d’obtenir l’annulation de l’ordonnance du tribunal de Reggio de Calabre du 21 mars 1996.

Par un arrêt du 18 novembre 1997, la cour d’appel de Reggio de Calabre confirma le jugement de première instance.

Le 2 janvier 1998, le requérant se pourvut en cassation contre de l’ordonnance du tribunal de Reggio de Calabre du 21 mars 1996 statuant sur la régularité des écoutes téléphoniques et demanda la destruction de tout matériel relatif aux écoutes incriminées.

Par un arrêt du 23 avril 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 17

juillet 1998, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable. Elle observa notamment que le requérant, relaxé de toute accusation portée à son encontre n’avait aucun intérêt à se pourvoir en cassation. Quant à la destruction du matériel relatif aux écoutes, la Cour de cassation nota que celle-ci était une conséquence automatique de l’adoption d’un arrêt définitif d’acquittement.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint des écoutes téléphoniques effectuées dans le cadre de la procédure pénale à son encontre.

2.

Le requérant conteste la décision de déclarer irrecevable son pourvoi en cassation contre l’ordonnance du 21 mars 1996. Dans sa décision partielle sur la recevabilité de la requête du 10 janvier 2002, la Cour a estimé que ce grief devait être analysé sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

EN DROIT

Le 10 janvier 2002, la Cour a invité le Gouvernement de l’Italie à présenter ses observations sur la recevabilité et le bien fondé des griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention avant le 4 avril 2002. Par une lettre du 9 avril 2002, les observations du Gouvernement ont été transmises au requérant qui a été invité à communiquer avant le 21 mai 2002 les observations qu’il souhaitait présenter en réponse.

N’ayant reçu aucune réponse à la lettre du 9 avril 2002, par un courrier du 5 juin 2002, le greffe de la Cour a attiré l’attention du requérant sur le fait que le délai pour la présentation de ses observations sur la recevabilité et le bien fondé était échu et qu’aucune prorogation n’avait été sollicitée. Le requérant a également été informé que si les circonstances donnaient à penser qu’il n’entendait plus maintenir sa requête, la Cour pourrait rayer l’affaire du rôle. Le requérant n’a pas répondu à la lettre du 5 juin 2002.

Partant, la Cour estime que le requérant n’est pas intéressé au sort de sa requête et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article

37

§

1

a) de la Convention.

La Cour considère, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article

37

§

1

in

fine

de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

Erik

Fribergh

Christos R

ozakis

Greffier

Président