DELAGE et MAGISTRELLO v. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
DELAGE et MAGISTRELLO v. FRANCE (CtEDO, 2002)
Reclamanții sunt dna Arlette Delage, născut în 1948 și trăiește la Soignolles en Brie, și dl Charles Magistrello, născut în 1939 și trăiește la Fontenay-sous-Bois. Ambele sunt resortisanți francezi. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Patrick Renaud, avocat practicant la Paris. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de partide, pot fi rezumate după cum urmează. Dna Delage a fost managerul unei firme de contracte de construcții generale Mecabati Sarl (“Mecabati”), o companie privată pe care a format-o în 1984. Dl Magistrello, care a fost directorul administrativ al unui complex hotelier, a avut afaceri cu Mecabati și i-a acordat contracte pentru a se adapta și decora unele dintre hotelurile sale. Ca urmare a dificultăților financiare Mecabati a fost declarat insolvent la 30 iunie 1991. Prin hotărârea din 11 iulie 1991, Curtea comercială Créteil, compusă de dl Kalt, președinte, și dl Levéque și dl Duhamel, a pronunțat o hotărâre de reorganizare judiciară a Mecabati în cadrul procedurii simplificate și a numit dl Levéque judecător de insolvență și dl Kalt în calitate de înlocuitor. La 8 august 1991, după audierea raportului judecătorului de insolvență, dl Levéque, o bancă diferită constituită a Curții Comerciale Créteil a ordonat lichidarea societății sub supravegherea instanței, reînnoit numirea judecătorului de insolvență și a judecătorului de insolvență înlocuitor și numit un lichidator. La 13 februarie 1992, Curtea Comercială a pronunțat un ordin de audit al conturilor societății și, la 8 octombrie 1992, a numit dl Kalt judecător de insolvență în locul dlui Levéque. La 19 noiembrie 1993, auditorul desemnat la 13 februarie 1992 și-a prezentat raportul. La 24 noiembrie 1993, lichidatorul a emis o procedură împotriva dnei Delage, în calitate de administrator de iure a companiei, și împotriva dlui Magistrello, în calitate de administrator de facto, în care a solicitat o ordonanță de primire împotriva lor, o declarație că acestea au fost în comun și mai multe posibile să plătească întregul deficit al activelor societății și o decizie privind dacă ar trebui să fie declarate falimentate personal. Cazul a fost auzit în Curtea Comercială la 9 decembrie 1993. Curtea a fost prezidată de dl Kalt, asistat de doi membri ai aripii. Reprezentantul Oficiului Consiliului de Stat a solicitat o ordonanță care declară că reclamanții au falimentat personal. Curtea a rezervat hotărârea și a acordat părților permisiunea de a schimba notițe instanței în cadrul deliberărilor și de a adăuga probe documentare până la 20 decembrie 1993. Reclamanții au trimis diferite documente instanței în acea dată. Între timp, printr-un ordin din 17 decembrie 1993 judecătorul de insolvență, dl Kalt, a declarat o cerere de către dna Delage pentru înlocuirea lichidatorului inadmisibilă și a refuzat să o trimită Curții Comerciale, care a fost singurul organism cu competența de a-l auzi. Prin hotărârea din 13 ianuarie 1994, Curtea comercială Créteil a respins cererile reclamanților și a pronunțat o hotărâre de primire împotriva acestora. În acest sens, acesta a adăugat: „Și pe baza constatării din raportul judecătorului de insolvență că reorganizarea va fi ordonată doar pentru a proteja întreprinderile și nu există nici o perspectiva de redresare în cazul instantaneu, instanța pronunță o pronunțare a procedurii de lichidare judiciară împotriva [reclamanților]...” Curtea comercială a pronunțat, de asemenea, un ordin de declarare a reclamanților falimentului personal pentru o perioadă de treizeci de ani, și a decis că aceaceasta a fost imediat executabilă în așteptare. Reclamanții și societatea au apelat împotriva acestei hotărâri. În argumentele lor, reclamanții s-au plâns, printre altele, de prezența judecătorului de insolvență pe banca care a pronunțat hotărârea. Prin hotărârea din 6 octombrie 1994, Curtea de Apel din Paris a susținut toate dispozițiile hotărârii, menționând, printre altele: „... instanța a auzit raportul judecătorului de insolvență din care a apărut că nu există perspective de recuperare în cazul instantaneu; ... Nu există nicio dispoziție a Legii din 1985 care împiedică un judecător de insolvență să stea pe bancă care pronunțe hotărârea.” Prin hotărârea din 6 mai 1997, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților în privința punctelor de drept, susținând că prezența judecătorului de insolvență pe bancă care a pronunțat ordinul de lichidare a bunurilor reclamanților nu a contravenit art. 6 § 1 din convenție, chiar dacă a acționat anterior ca judecător de insolvență în lichidarea societății. Secțiunea 188 din Legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985 privind reorganizarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor prevede: „În orice etapă a procedurii [reorganizarea sau lichidarea judiciară], instanța poate pronunța un ordin de faliment personal împotriva oricărui administrator de iure sau de facto, plătit sau nepagat, a unei persoane juridice...” art. 24 din decretul de punere în aplicare, Decretul nr. 85-1388 din 27 decembrie 1985 prevede: „... După depunerea raportului judecătorului de insolvență, instanța decide toate chestiunile care rezultă din reorganizarea sau lichidarea judiciară care sunt menționate la acesta.”