SECȚIUNEA A PATRA CAUZA POLICRITI ȘI GIOFERĂ c. ITALIA (solicitarea nr. 52976/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În lac în cauza Policriti și Gioffree c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Giuseppe Policriti și dl Vittoria Gioffre ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 9 martie 1987, reclamantul l-a numit pe domnul D.V. în fața Tribunalului din Palmi (Regio de Calabre) pentru a obține soluționarea unui contract de vânzare a unei clădiri și repararea daunelor suferite. În urma unei audieri privind depunerea documentelor, la 29 iunie 1988 pârâtul i-a cerut judecătorului să pună în discuție cererea reclamantei și judecătorul și-a rezervat decizia; printr-o ordonanță în afara ședinței din 4 iulie 1988, al cărei text a fost depus la grefă în ziua următoare, judecătorul a acceptat această cerere. Din cele patru ședințe stabilite între 21 decembrie 1988 și 16 iunie 1989, una privind punerea în discuție a unei alte persoane și trei au fost amânate din oficiu. La 23 iunie 1989, părțile au solicitat stabilirea ședinței de prezentare a concluziilor și judecătorul a reținut decizia sa. ; printr-o ordonanță în afara ședinței din 21 august 1989, judecătorul a stabilit această ședință la 4 noiembrie 1989. 1990. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile, iar în fața camerei competente au fost stabilite la 16 mai 1990. Între timp, la 23 noiembrie 1989, reclamanții depuneseră la grefă o acțiune în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă pentru a obține restituirea imobilului care face obiectul procedurii. O ședință a fost stabilită la 13 decembrie 1989. printr-o ordonanță în afara ședinței din 10 ianuarie 1990, judecătorul respingea cererea reclamanților. Printr-o ordonanță în afara instanței din 4 iunie 1991, tribunalul redeschide instanța, a admis audierea martorilor, a numit un expert și a fixat pentru depunerea jurământului acestuia din 2 iulie 1991. L La 17 decembrie 1991, expertul a renunțat la mandatul său și a fost numit un nou expert, care a depus jurământul la 21 ianuarie 1992. Din cele șapte audieri stabilite între 7 iulie 1992 și 10 iunie 1994, trei au fost revocate din oficiu, trei au fost revocate la audierea martorilor și o depunere de documente. La 7 octombrie 1994, judecătorul a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 4 noiembrie 1994. La data de 2 februarie 1995, tribunalul a acceptat cererea reclamanților prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 29 martie 1995. La 5 iunie 1995, dl D.V. a solicitat recurs în fața instanței de apel din Reggio de Calabria. Încheierea procedurii a început la 20 martie 1996, după o trimitere din oficiu. Cele opt audieri stabilite între 29 aprilie 1996 și 1 aprilie 1996 În decembrie 1997, patru au vizat o sechestrare imobiliară, doi au avut legătură cu schimbarea avocatului reclamanților, una a fost amânată ca urmare a abținerii unui judecător criticat de reclamanți și una a fost retrimisă pentru a permite punerea în discuție a dlui F.V. Lanț de prezentare a concluziilor a avut loc la 2 februarie 1998 și a avut loc la 25 iunie 1998. 10. Prin hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 20 august 1998, instanța de apel a confirmat prima hotărâre. 11. La 1 iulie 1999, domnul D.V. s-a prevăzut în casare. 12. Conform informațiilor furnizate de solicitanți la 14 martie 2001, nu fusese încă stabilită nici o instanță n Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. 15 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 martie 1987 pentru reclamant și la 16 noiembrie 1988 pentru reclamantă și procedura era încă în curs de desfășurare la 14 martie 2001. 16. La această dată, aceasta a durat deja pentru reclamant aproximativ 14 ani și pentru reclamantă aproximativ 12 ani și patru luni pentru trei instanțe. 17. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data de 12 000 EUR aplicabilă în Italia adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, reclamantului 16 000 EUR (șaisprezece mii EUR) pentru daune morale și reclamantei 12 000 EUR (doisprezece mii EUR) ; întrucât aceste sume vor majora dobânda simplă cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE POLICRITI ET GIOFFRÈ c. ITALIE
(Requête n° 52976/99)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Policriti et Gioffrè c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari Bravo
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. O’
Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M.
Giuseppe
Policriti et M
me
Vittoria Gioffrè («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 août 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 26
novembre 1999 sous le numéro de dossier 52976/99. Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.
3.
Le 9 mars 1987, le requérant assigna M. D.V. devant le tribunal de Palmi (Reggio de Calabre) afin d’obtenir la résolution d’un contrat de vente d’un immeuble et la réparation des dommages subis.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 22 avril 1987. Après une audience, qui concerna le dépôt de documents, le 29 juin 1988 le défendeur demanda au juge la mise en cause de la requérante et le juge réserva sa décision
; par une ordonnance hors audience du 4
juillet 1988, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le juge fit droit à cette demande.
5.
A l’audience du 16 novembre 1988, la requérante se constitua devant le juge. Des quatre audiences fixées entre le 21 décembre 1988 et le 16 juin 1989, une concerna la mise en cause d’une autre personne et trois furent reportées d’office. Le 23 juin 1989, les parties demandèrent la fixation de l'audience de présentation des conclusions et le juge réserva sa décision
; par une ordonnance hors audience du 21
août 1989, le juge fixa cette audience au 4
novembre 1989. L’audience fut toutefois renvoyée d’office au 25 mai 1990, date à laquelle les requérants demandèrent la nomination d’un expert et le juge ajourna l’affaire au 1
er
juin
1990.Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 16 mai 1990.
6.
Entre-temps, le 23 novembre 1989, les requérants avaient déposé au greffe un recours en référé aux termes de l’article 700 du code de procédure civile afin d’obtenir la restitution de l’immeuble faisant l’objet de la procédure. Une audience avait été fixée au 13
décembre
1989.Par une ordonnance hors audience du 10
janvier
1990, le juge avait rejeté la demande des requérants.
7.
Par une ordonnance hors audience du 4 juin 1991, le tribunal rouvrit l’instruction, admit l’audition de témoins, nomma un expert et fixa pour la prestation de serment de ce dernier l’audience du 2 juillet 1991. L’audience prévue au 22
octobre 1991 fut reportée en raison d’une grève du greffe. Le 17 décembre 1991, l’expert ayant entre-temps renoncé à son mandat, un nouvel expert fut nommé, qui prêta serment le 21 janvier 1992. Des sept audiences fixées entre le 7 juillet 1992 et le 10 juin 1994, trois furent renvoyées d’office, trois concernèrent l’audition de témoins et une le dépôt de documents. Le 7 octobre 1994, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 4 novembre 1994. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 2 février 1995.
8.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mars 1995, le tribunal fit droit à la demande des requérants.
9.
Le 5 juin 1995, M. D.V. interjeta appel devant la cour d’appel de Reggio de Calabre. La mise en état de l’affaire commença le 20 mars 1996, après un renvoi d’office. Des huit audiences fixées entre le 29 avril 1996 et le 1
er
décembre 1997, quatre concernèrent une saisie immobilière, deux eurent trait au changement d’avocat des requérants, une fut reportée suite à l’abstention d’un juge critiqué par les requérants et une fut renvoyée pour permettre la mise en cause de M. F.V. L’audience de présentation des conclusions eut lieu le 2 février 1998 et l’audience de plaidoiries se tint le 25 juin 1998.
10.
Par un arrêt, dont le texte fut déposé au greffe le 20 août 1998, la cour d’appel confirma le premier jugement.
11.
Le 1
er
juillet 1999, M. D.V. se pourvut en cassation.
12.
Selon les informations fournies par les requérants le 14 mars 2001, aucune audience n’avait encore été fixée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
15.
La période à considérer a débuté le 9 mars 1987 pour le requérant et le 16 novembre 1988 pour la requérante et la procédure était encore pendante au 14
mars 2001.
16.
Elle avait, à cette date, déjà duré pour le requérant environ quatorze ans et pour la requérante environ douze ans et quatre mois pour trois instances.
17.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
18.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Les requérants affirment avoir subi un préjudice moral et s’en remettent à la Cour pour qu’elle en établisse le montant.
21.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer 16
000
euros (EUR) au requérant et 12 000 EUR à la requérante au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, au requérant 16 000 EUR (seize mille euros) pour dommage moral et à la requérante 12 000 EUR (douze mille euros) ;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Sir Nicolas
Bratza
Greffier
Président