AFFAIRE ALMANIO ANTONIO ROMANO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ALMANIO ANTONIO ROMANO c. ITALIA (solicitarea nr. 52969/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Almanio Antonio Romano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un cetățean italian, dl Almanio Antonio Romano, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 27 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la data de 26 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52969/99. Reclamantul este reprezentat de dl R. Schena, avocată la Foggia. Guvernul italian (adică la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 22 martie 2001. C., soția reclamantului, a înaintat o acțiune în fața Tribunalului din Modena pentru a obține separarea lor de drept. În ianuarie 1993. La acea dată, președintele tribunalului, în urma eșecului tentativei de conciliere, a emis un ordin provizoriu de separare de drept și de custodie a copiilor, a numit un judecător pentru punerea în funcțiune și a stabilit prima audiere la 16 martie 1993. În ziua respectivă, părțile au înfățișat și judecătorul a amânat cazul la 12 octombrie 1993. Între timp, la 30 martie 1993 1993, la 10 iunie 1993, judecătorul a numit un expert, dintre cele cinci audieri care au avut loc între 12 octombrie 1993 și 28 iunie 1993. În iunie 1994, doi au fost exmatriculați deoarece expertul nu a depus la grefă raportul său de expertiză și trei au vizat cererile părților privind admiterea martorilor și o expertiză suplimentară. Prin ordonanța din 5 iulie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 16 iulie 1994, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert și a fixat următoarea audiere la 10 ianuarie 1995. Această audiere a fost trimisă la 21 februarie 1995 din cauza absenței expertului. a solicitat o trimitere pentru a examina raportul de expertiză și a prezentat o cerere de luare în considerare a deprecierii monetare a pensiei alimentare, în timp ce reclamantul a solicitat o modificare a ordonanței președintelui cu privire la îngrijirea copiilor. printr-o ordonanță din 4 octombrie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 6 octombrie 1995, judecătorul a primit cererea dlui M. C., a respins-o pe cea a reclamantului și a fixat următoarea ședință la 12 martie 1996. Această ședință a fost amânată până la 19 noiembrie 1996 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În ziua următoare, dl C a vărsat documente la dosar și reclamantul a solicitat o trimitere pentru a examina documentele menționate. Prezentarea concluziilor a avut loc la data de 20 mai 1997 și ședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 17 decembrie 1997. printr-o hotărâre din 7 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 28 martie 1998, Tribunalul a modificat parțial ordonana din 28 ianuarie 1993. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 octombrie 1992 și a fost încheiată la 28 martie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și cinci luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 60 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 7 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 453 274 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 21 384 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 7 000 EUR (7 000 EUR) pentru daune morale și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ALMANIO ANTONIO ROMANO c. ITALIE

(Requête n° 52969/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Almanio Antonio Romano c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.

Almanio

Antonio

Romano («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52969/99. Le requérant est représenté par M

e

R. Schena, avocate à Foggia. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 19 octobre 1992, M

me

C., épouse du requérant, déposa un recours devant le tribunal de Modène afin d'obtenir leur séparation de corps.

4.

La mise en état de l'affaire commença, après un renvoi demandé par les parties, le 28

janvier 1993. A cette date le président du tribunal, suite à l'échec de la tentative de conciliation, émit une ordonnance provisoire de séparation de corps et de garde des enfants, nomma un juge de la mise en état et fixa la première audience au 16

mars 1993. Le jour venu, les parties comparurent et le juge ajourna l'affaire au 12

octobre 1993. Entre-temps, le 30

mars

1993, le requérant avait déposé un recours en référé au juge de la mise en état afin d'obtenir la modification de l'ordonnance du président. Le 10 juin 1993, le juge nomma un expert.

5.

Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 12 octobre 1993 et le 28

juin 1994, deux furent renvoyées car l'expert n'avait pas déposé au greffe son rapport d'expertise et trois concernèrent les demandes des parties relatives à l'admission de témoins et à un complément d'expertise. Par une ordonnance du 5 juillet 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 16

juillet

1994, le juge de la mise en état nomma un expert et fixa l'audience suivante au 10

janvier

me

C.

demanda un renvoi pour examiner le rapport d'expertise et présenta une demande tendant à la prise en compte de la dépréciation monétaire de la pension alimentaire, tandis que le requérant demanda une modification de l'ordonnance du président quant à la garde des enfants. Par une ordonnance du 4

octobre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 6 octobre 1995, le juge accueillit la demande de M

me

C., rejeta celle du requérant et fixa l'audience suivante au 12 mars 1996. Cette audience fut reportée au 19

novembre

1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, M

me

C. versa des documents au dossier et le requérant demanda un renvoi pour examiner lesdits documents. La présentation des conclusions eut lieu le 20

mai 1997 et l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 17

décembre 1997.

6.

Par un jugement du 7 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 28

mars 1998, le tribunal modifia en partie l'ordonnance du 28

janvier

1993.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 19 octobre 1992 et s’est terminée le 28 mars 1998.

10.

Elle a donc duré plus de cinq ans et cinq mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 60 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 7 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 3 453 274 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 21 384 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 500 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael O’

Boyle

Sir Nicolas B

ratza

Greffier

Président