AFFAIRE SIRUFO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SIRUFO c. ITALIA (Recuperarea nr. 52989/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Sirufo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președintele Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și al dlui O reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 9 februarie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 26 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52989/99. Reclamantul este reprezentat de M. Chiappetta și dl Caterini, avocați din Laino Borgo (Cosence). Guvernul italian ( La 21 iulie 1994, reclamantul l-a numit pe domnul P., vecinul său, în fața judecătorului judecător din Castrovillari (Cosenza), pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a ocupației unui teren de pe teritoriul său. Din cele șase audieri stabilite între 29 martie 1995 și 22 mai 1996, patru au avut loc la audierea martorilor, o depunere de memorii și o depunere de memorii din oficiu. La 16 octombrie 1996, reclamantul a solicitat numirea unui expert și judecătorul și-a rezervat decizia ; printr-o ordonanță în afara ședinței din 28 octombrie 1996, judecătorul a respins această cerere și a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 29 ianuarie 1997. În cursul acestei ședințe, precum și a celei următoare, care a avut loc la 19 februarie 1997, reclamantul a insistat în cererea sa de numire a unui expert. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 25 februarie 1997, judecătorul a respins această cerere și a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 26 noiembrie 1997. Această ședință a fost trimisă de judecător la 21 octombrie 1998, data la care judecătorul a ordonat depunerea anumitor documente și a reportat cauza la 30 iunie 1999. La acea dată, judecătorul a trimis la 13 În octombrie 1999, pentru a permite părților depunerea de documente și după 3 mai 2000. Cu toate acestea, din cauza reformei privind judecătorii din statul membru în cauză, cauza a fost transferată judecătorului pentru pace din Castrovillari (Cosenza). După o trimitere din oficiu, audierile stabilite la 7 aprilie și 11 mai 2000 au vizat o cerere de incompetență rațională din punct de vedere material depus de reclamant. După două trimiteri, dintre care unul din oficiu, cauza a fost pronunțată în mod deliberat la 22 septembrie 2000 printr-o hotărâre din 14 decembrie 2000, al cărei text a fost depus la grefă în ziua următoare, judecătorul de pace și-a declarat competența și a respins cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 21 iulie 1994 și s-a încheiat la 15 decembrie 2000 11. Prin urmare, a durat mai mult de șase ani și patru luni pentru o instanță. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 8 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 547 846 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE SIRUFO c. ITALIE

(Requête n° 52989/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Sirufo c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Angelo Sirufo («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52989/99. Le requérant est représenté par M

es

G.

Chiappetta et M. Caterini, avocats à Laino Borgo (Cosence). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 21 juillet 1994, le requérant assigna M. P., son voisin, devant le juge d’instance de Castrovillari (Cosenza) afin d’obtenir réparation des dommages subis en raison de l’occupation d’une parcelle de son terrain.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 14 décembre 1994. Des six audiences fixées entre le 29 mars 1995 et le 22 mai 1996, quatre concernèrent l’audition de témoins, une le dépôt de mémoires et une fut reportée d’office. Le 16 octobre 1996, le requérant demanda la nomination d’un expert et le juge réserva sa décision

; par une ordonnance hors audience du 28 octobre 1996, le juge rejeta cette demande et fixa l'audience de présentation des conclusions au 29 janvier 1997. Au cours de cette audience ainsi que de la suivante, qui eut lieu le 19 février 1997, le requérant insista dans sa demande de nomination d’un expert. Par une ordonnance hors audience du 25 février 1997, le juge rejeta cette demande et fixa l'audience de présentation des conclusions au 26 novembre 1997.

5.

Cette audience fut renvoyée par le juge au 21 octobre 1998, date à laquelle le juge ordonna le dépôt de certains documents et reporta l’affaire au 30 juin 1999. A cette date, le juge renvoya au 13

octobre 1999, pour permettre aux parties le dépôt de document et après au 3

mai

2000.

6.

Toutefois, en raison de la réforme concernant les juges d’instance, l’affaire fut transférée au juge de paix de Castrovillari (Cosenza). Après un renvoi d’office, les audiences fixées les 7 avril et 11 mai 2000 concernèrent une demande d’incompétence

ratione materiae

présentée per le requérant. Après deux renvoi, dont un d’office, l’affaire fut mise en délibéré le 22

septembre 2000.

7.

Par un jugement du 14 décembre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le juge de paix déclara sa compétence et rejeta la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 21 juillet 1994 et s’est terminée le 15 décembre 2000.

11.

Elle a donc duré plus de six ans et quatre mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 8 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 6 547 846 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael O’

Boyle

Sir Nicolas B

ratza

Greffier

Président