AFFAIRE SCINTO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SCINTO c. ITALIA (solicitarea nr. 52918/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Scinto c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președintele dnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și al dlui O reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 25 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52918/99. Reclamantul este reprezentat de M. Nardone și T. Verrilli, avocați din Benevent. Guvernul italian ( o mai mare) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 16 decembrie 1985, reclamantul a fost numit de dl E.S. în fața judecătorului de judecată din San Bartolomeo in Galdo (Benevent), pentru a obține determinarea limitelor de teren și limitarea acestora. Din cele șase audieri stabilite între 18 februarie 1986 și 2 decembrie 1986, două au vizat o expertiză, trei au fost amânate deoarece expertul nu a depus la gref raportul său și una a fost făcută pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. La data de 20 ianuarie 1987, la data de 10 martie 1987, a avut loc o rejudecare din oficiu la data de 28 aprilie 1987. Prin aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 mai 1987, judecătorul a stabilit limitele terenului. La 24 septembrie 1987, reclamanta a făcut apel la Tribunalul din Benevent. Prima audiere a avut loc, după două trimiteri din oficiu, la 30 mai 1988. Dintre cele cinci audieri stabilite între 7 noiembrie 1988 și 22 iunie 1990, trei au fost revocate din oficiu, una a fost făcută la cererea părților, una a fost făcută pentru a permite părților să își prezinte concluziile. Această audiere a avut loc la data de 6 februarie 1991. Prin hotărârea din 21 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la data de 15 mai 1997, tribunalul a făcut parte din dreptul la cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 decembrie 1985 și s-a încheiat la 15 mai 1997. 11. Prin urmare, a durat unsprezece ani și cinci luni pentru două instanțe. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru daune materiale, 30 000 000 ITL pentru daune biologice și 50 000 000 ITL pentru daune morale pe care le-ar fi suferit 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale și biologice pretinse și respinge aceste cereri. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 12 700 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE SCINTO c. ITALIE

(Requête n° 52918/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Scinto c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonio Scinto («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52918/99. Le requérant est représenté par M

es

A.

Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 16 décembre 1985, le requérant fut assigné par M. E.S. devant le juge d'instance de San Bartolomeo in Galdo (Bénévent) afin d’obtenir la détermination des limites de terrains et leur bornage.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 17 décembre 1985. Des six audiences fixées entre le 18 février 1986 et le 2 décembre 1986, deux concernèrent une expertise, trois furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport et une le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions

; ce qu’elles firent le 20 janvier 1987. La mise en délibéré de l’affaire, prévue le 10 mars 1987, se tint le 28 avril 1987 suite à un renvoi d’office. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12 mai 1987, le juge détermina les limites des terrains.

5.

Le 24 septembre 1987, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. La première audience se tint, après deux renvois d’office, le 30 mai 1988. Des cinq audiences fixées entre le 7 novembre 1988 et le 22

juin 1990, trois furent renvoyées d’office, une le fut à la demande des parties, une le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions

; ce qu’elles firent le 6 février 1991.

6.

L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 10 février 1992. Cette audience fut renvoyée d’office au 4 juin 1996 puis au 8 mars 1997.

7.

Par un jugement du 21 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 15 mai 1997, le tribunal fit en partie droit à l’appel du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 16 décembre 1985 et s’est terminée le 15 mai 1997.

11.

Elle a donc duré onze ans et cinq mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel, 30 000 000 ITL au titre du dommage biologique et 50

000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et les dommages matériel et biologique allégués et rejette ces demandes. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 12 700 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral, et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael O’

Boyle

Sir Nicolas B

ratza

Greffier

Président