AFFAIRE ZOTTI ET FERRARA c. ITALIE (N° 2)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ZOTTI ȘI FERRARA c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 52964/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Zotti și Ferrara c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Antonio Zotti și dl Rosa Ferrara, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 27 aprilie 1991, reclamanții au atribuit coproprietatea X. și societatea cu răspundere limitată S. în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține repararea daunelor suferite ca urmare a lucrărilor de reparație efectuate într-un magazin al acestora. În iunie 1991, data la care judecătorul a autorizat punerea în discuție a unei persoane terțe. Aceasta din urmă s-a constituit la 28 noiembrie 1991. La 20 februarie și 11 iunie 1992, societatea pârâtă a deschis audierea martorilor și, după o retrimitere din oficiu, judecătorul declarației de deportare se deportare din cauza unei proceduri penale pendinte între el și avocatul societății S. Printr-o ordonanță din 8 martie 1993, președintele tribunalului a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a amânat cauza la 15 octombrie 1993. Această audiere și cea din 8 aprilie 1994 au fost amânate din oficiu la 18 aprilie 1994. Prin ordonanța din 22 iulie 1994, judecătorul a invitat părțile să precizeze cererile lor privind probele. decembrie 1994. Printr-o ordonanță din 10 mai 1995, judecătorul a admis dovezile și a numit un expert care a depus jurământul, după o rejudecare din oficiu, la 20 ianuarie 1997. Lacul din 30 iunie 1997 a fost restant în așteptarea depunerii la grefa raportului de competență. La data de 20 aprilie 1998 a fost restant din oficiu la 14 decembrie 1998. Legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) și a stabilit o ședință la 20 septembrie 1999. Ședințele din 20 septembrie 1999 și din 21 februarie 2000 au fost amânate din oficiu. 2000, instanța a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a fixat la tribunal la 17 octombrie 2000. Această audiere a fost amânată din oficiu la 21 noiembrie 2000. La acea dată, părțile au vărsat documente la dosar și judecătorul a amânat cauza la 15 mai 2001. Această audiere a fost amânată din oficiu la 20 noiembrie 2001. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 aprilie 1991 și procedura era încă în curs de desfășurare la 20 noiembrie 2001. La această dată, aceasta durase mai mult de zece ani și șase luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 13. În general, reclamanții solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 25 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant aproximativ suma solicitată, și anume 6 456 EUR (EUR), pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamanții solicită, de asemenea, 6 249 460 ITL, în general, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 456 EUR (șase mii patru sute cincizeci și șase de euro) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ZOTTI ET FERRARA c. ITALIE (n° 2)

(Requête n° 52964/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Zotti et Ferrara c. Italie (n° 2),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Antonio Zotti et M

me

Rosa Ferrara («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52964/99. Les requérants sont représentés par M

es

T. Verrilli et C. Marcellino, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 27 avril 1991, les requérants assignèrent la copropriété X. et la société à responsabilité limitée S. devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à des travaux de réparation dans un magasin leur appartenant.

4.

La mise en état de l’affaire commença, après un renvoi d’office, le 20

juin 1991, date à laquelle le juge autorisa la mise en cause d’une tierce personne. Cette dernière se constitua le 28 novembre 1991. Les 20 février et 11 juin 1992, la société défenderesse demanda l’audition de témoins et, après un renvoi d’office, le juge de la mise en état déclara se déporter en raison d’une procédure pénale pendante entre lui et l’avocat de la société S. Par une ordonnance du 8 mars 1993, le président du tribunal nomma un nouveau juge de la mise en état et ajourna l’affaire au 15 octobre 1993. Cette audience et celle du 8 avril 1994 furent reportées d’office au 18

avril

décembre 1994 fut reportée d’office au 15

décembre 1994. Par une ordonnance du 10

mai 1995, le juge admit les preuves et nomma un expert, qui prêta serment, après un renvoi d’office, le 20

janvier

décembre

1998.

5.

La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et fixa une audience au 20 septembre 1999. Les audiences du 20

septembre

1999 et du 21

février

2000 furent reportées d’office. Par une ordonnance du 30

mai

2000, le tribunal nomma un nouveau juge de la mise en état et fixa l’audience au 17

octobre

novembre 2000. A cette date, les parties versèrent des documents au dossier et le juge ajourna l’affaire au 15 mai 2001. Cette audience fut reportée d’office au 20

novembre 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 27 avril 1991 et la procédure était encore pendante au 20 novembre 2001.

9.

Elle avait, à cette date, duré plus de dix ans et six mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérants réclament globalement 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant environ la somme demandée, à savoir 6

456

euros (EUR), au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent également 6 249 460 ITL, globalement, pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6 456 EUR (six mille quatre cent cinquante-six euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Sir Nicolas

Bratza

Greffier

Président