- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Vincenza Ferrara împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VINCENZA FERRARA c. ITALIA (solicitarea nr. 52916/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Vincenza Ferrara c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Vincenza Ferrara, a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor la … Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 22 martie 2001. La 10 ianuarie 1990, reclamanta l-a numit pe dl Esposito.
Dl și R. și companiile lor de asigurări în fața tribunalului din Bari pentru a obține repararea pagubelor suferite în timpul unui accident rutier. Încheierea cazului a început la 5 aprilie 1990 prin desfășurarea acestei proceduri cu o altă persoană în legătură cu același accident.
Cele unsprezece audieri stabilite între 8 octombrie 1990 și 11 iulie 1995 a fost amânată o procedură din cauza absenței părților, una din oficiu, una a fost făcută la cererea părților, una a avut legătură cu o altă legătură a acestei proceduri cu o procedură privind același accident, șase au vizat mijloace de probă cum ar fi audierea unui martor, prezentarea documentelor și o expertiză și una a fost retrimisă pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 24 iunie 1995. octombrie 1995. L. cinstirea pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 24 ianuarie 1997. Printr-o ordonanță, instanța redeschisă în instanță pentru a-l auzi din nou pe martor și a fixat în acest scop sonda din 18 martie 1997. Părțile și-au prezentat concluziile din nou la 29 aprilie 1997 și interdicțiile în fața camerei competente au avut loc la 20 iunie 1997. Printr-o hotărâre din 26 septembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 11 octombrie 1997, tribunalul a acceptat cererea recurentei.
ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil ... astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul la acțiune (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 ianuarie 1990 și s-a încheiat la 11 octombrie 1997. 10. Prin urmare, a durat șapte ani și nouă luni pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 12 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 50 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 8 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL, în general, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an.
PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE VINCENZA FERRARA c. ITALIE (Requête n° 52916/99) ARRÊT STRASBOURG 12 février 2002 DÉFINITIF 12/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Vincenza Ferrara c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , A. Pastor Ridruejo , L. Ferrari Bravo , M. Fischbach , J. Casadevall , S. Pavlovschi , juges , et de M. O’ Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Vincenza Ferrara (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 25 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52916/99. La requérante est représentée par M e G. Sanvito, avocate à Bari. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001. EN FAIT
Le 10 janvier 1990, la requérante assigna M mes M. et R. et leurs compagnies d’assurances devant le tribunal de Bari afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la route.
La mise en état de l’affaire commença le 5 avril 1990 par la jonction de cette procédure avec une autre concernant le même accident. Des onze audiences fixées entre le 8 octobre 1990 et le 11 juillet 1995, une fut reportée en raison de l’absence des parties, une le fut d’office, une le fut à la demande des parties, une eut trait à une autre jonction de cette procédure avec une procédure concernant le même accident, six concernèrent des moyens de preuve tels que l’audition d’un témoin, la production de documents et une expertise et une fut renvoyée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu’elles firent le 24 octobre 1995.
L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 24 janvier 1997. Par une ordonnance, le tribunal rouvrit l’instruction afin d’entendre à nouveau le témoin et fixa à cette fin l’audience du 18 mars 1997. Les parties présentèrent leurs conclusions à nouveau le 29 avril 1997 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 20 juin 1997.
Par un jugement du 26 septembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 11 octobre 1997, le tribunal fit droit à la demande de la requérante. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 10 janvier 1990 et s’est terminée le 11 octobre 1997.
Elle a donc duré sept ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 12 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 5 000 000 ITL, globalement, pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’ Boyle Sir Nicolas B ratza Greffier Président