SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ZOTTI ȘI FERRARA c. Italia (nr. 1) (solicitarea nr. 52963/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Zotti și Ferrara c. Italia (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Antonio Zotti și dl Rosa Ferrara, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 10 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 26 aprilie 1991, reclamanții au atribuit coproprietatea X. și alte șapte persoane în calitate de coproprietari în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unei scurgeri de apă într-un magazin al acestora. După trei retrimiteri din oficiu, la 18 martie 1992, la 27 mai 1992, reclamanții au solicitat o expertiză. După o audiere, printr-o ordonanță din 20 februarie 1993, judecătorul a aprobat audierea martorilor și a numit un expert, care a depus jurământul la 31 martie 1993. octombrie 1993 și la 16 februarie 1998, patru au fost amânate din oficiu, patru au vizat raportul de competență și trei au fost legate de audierea martorilor. La 28 septembrie 1998, judecătorul de punere în funcțiune a anulat cazul la 22 februarie 1999 deoarece dosarul lipsea. Legea privind sezioni stralcio Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cazul colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ) și a stabilit o ședință la 21 iunie 1999. În ziua următoare, judecătorul a amânat cauza la 31 ianuarie 2000. În ședința din 17 octombrie 2000, părțile au solicitat audierea martorilor, iar judecătorul a fixat ședința din 20 martie 2001. La 18 septembrie 2001, judecătorul a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 19 februarie 2002. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 aprilie 1991 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent și a durat aproape zece ani și nouă luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 13. În general, reclamanții solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 25 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant aproximativ suma solicitată, și anume 6 456 EUR (EUR), pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamanții solicită, de asemenea, 6 275 760 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 456 EUR (șase mii patru sute cincizeci și șase de euro) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 3 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE ZOTTI ET FERRARA c. ITALIE (n° 1)
(Requête n° 52963/99)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Zotti et Ferrara c. Italie (n° 1),
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari Bravo
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. O’
Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Antonio Zotti et M
me
Rosa Ferrara («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52963/99. Les requérants sont représentés par M
es
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.
3.
Le 26 avril 1991, les requérants assignèrent la copropriété X. et sept autres personnes en qualité de copropriétaires devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à une fuite d’eau dans un magasin leur appartenant.
4.
La mise en état de l’affaire commença, après trois renvois d’office, le 18 mars 1992. Le 27 mai 1992, les requérants demandèrent une expertise. Après une audience, par une ordonnance du 20 février 1993, le juge de la mise en état admit l’audition de témoins et nomma un expert, qui prêta serment le 31 mars 1993. Des onze audiences prévues entre le 6
octobre 1993 et le 16 février 1998, quatre furent reportées d’office, quatre concernèrent le rapport d’expertise et trois furent relatives à l’audition des témoins. Le 28 septembre 1998, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 22
février 1999 car le dossier était manquant.
5.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
) et fixa une audience au 21 juin 1999. Le jour venu, le juge ajourna l’affaire au 31 janvier 2000. A l’audience du 17 octobre 2000, les parties demandèrent l’audition des témoins et le juge fixa l’audience du 20 mars 2001. Le 18 septembre 2001, le juge fixa l’audience de présentations des conclusions au 19
février 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 26 avril 1991 et la procédure est encore pendante à ce jour.
9.
Elle a donc duré presque dix ans et neuf mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Les requérants réclament globalement 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
14.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant environ la somme demandée, à savoir 6
456
euros (EUR), au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
15.
Les requérants demandent également 6 275 760 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 6 456 EUR (six mille quatre cent cinquante-six euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Sir Nicolas
Bratza
Greffier
Président