Hotărârea a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul de procedură al Curții printr-o hotărâre pronunțată la 1 octombrie 2002 STRASBURG 12 februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, Alfredo Gucci, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 1 martie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 11 octombrie 1978, reclamantul a atribuit societății T., dnii T. și C. în fața tribunalului din Avezano (L.Aquila) pentru a obține recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unei părți a unei clădiri. Din cele 26 de audieri stabilite între 12 iunie 1979 și 21 februarie 1989, nouăsprezece au fost retrimise la cererea părților, cinci au fost din oficiu și două pentru a depune documente. La 17 octombrie 1989, părțile au solicitat stabilirea luării în custodie a comunicării concluziilor. Între timp, la 27 iunie 1989, recurentul inițiase o procedură în Ecuador pentru a fi numit gardian judiciar al imobilului. În lacul din 26 septembrie 1989, judecătorul își revocase decizia și printr-o ordonanță din 12 ianuarie 1990, al cărei text fusese depus la 17 ianuarie 1990, judecătorul primise cererea reclamantului. La data de 15 mai 1990, la tribunalul din 30 ianuarie 1990 s-a făcut recurs la o altă audiere. La data de 15 mai 1990, cauza a fost asociată cu o altă pendinte între aceleași părți. În februarie 1991 și la 21 iulie 1993, trei au fost revocate din oficiu, trei au vizat înlocuirea gardianului judiciar al imobilului, patru landuri și un depozit de memorii. La 28 iulie 1993, judecătorul a retras procedura din cauza decesului avocatului uneia dintre părțile pârâte. La o dată nespecificată, părțile au reluat procedura. 1993, judecătorul și-a rezervat decizia cu privire la o nouă cerere de înlocuire a gardianului judiciar; printr-o ordonanță în afara ședinței din 14 decembrie 1993, judecătorul a acceptat această cerere. În lacul din 11 ianuarie 1994, reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor pe care le-a suportat în momentul în care a fost gardian judiciar și judecătorul și-a reținut hotărârea. Prin o ordonanță în afara ședinței din 2 ianuarie 1994, În februarie 1994, judecătorul a stabilit la cinzeci de ani prezentarea concluziilor la 8 martie 1994, uitând să se pronunțe cu privire la cererea reclamantului. La țancul pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 22 martie 1995. Printr-o hotărâre definitivă din 29 martie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 17 iunie 1995, tribunalul a fost parțial îndreptățit la cererea reclamantului, redeschis la tribunal în ceea ce privește cererea reclamantului de rambursare a cheltuielilor și a fixat la tribunalul următor la 19 septembrie 1995. La 21 noiembrie 1995, inculpații au solicitat o trimitere. La 9 iulie 1996, părțile au solicitat stabilirea procedurii de prezentare a concluziilor. 1996 și 11 mai 1998, una privind o încercare de soluționare a amiabilă a diferendului, două privitoare la prezentarea concluziilor, o audiere a părților, una a fost revocată din oficiu, una a fost făcută din cauza unei greve a avocaților și una pentru că reclamantul nu a notificat uneia dintre părțile pârâte o ordonanță de fixare a datei landului. La data de 10 decembrie 1998, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). ianuarie 1999 a fost retrimisă deoarece grefa nu a notificat data la care părțile au fost închiși. La 5 martie 1999, părțile au solicitat stabilirea landului de prezentare a concluziilor la 2 iulie 1999; cu toate acestea, în ziua următoare, judecătorul a declarat încetarea procedurii din cauza decesului uneia dintre părțile pârâte. 10. La 26 octombrie 1999, două dintre părțile pârâte au reînceput procedura. După o rejudecare din oficiu, la 14 ianuarie 2000, judecătorul a trimis la 2 iunie 2000 ca urmare a cererii domnului C. În ziua următoare, judecătorul a declarat încetarea procedurii din cauza decesului uneia dintre părțile pârâte. 11. La 17 noiembrie 2000, procedura a fost reluată. După trei audieri, cauza a fost amânată la 22 mai 2002. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și trei de ani și trei de luni pentru o instanță. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În general, reclamantul solicită 290 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 20. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 32 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 32 000 EUR (trei-două mii de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE GUCCI c. ITALIE
(Requête n
o
52975/99)
ARRÊT
Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour
par un arrêt prononcé le 1er octobre 2002
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Gucci c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari Bravo
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. O’
Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Alfredo Gucci («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1
er
mars 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52975/99. Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.
3.
Le 11 octobre 1978, le requérant assigna la société T., MM. T. et C. devant le tribunal d’Avezzano (L’Aquila) afin d’obtenir la reconnaissance de son droit de propriété sur une partie d’un immeuble.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 24 janvier 1979. Des vingt-six audiences fixées entre le 12 juin 1979 et le 21 février 1989, dix-neuf furent renvoyées à la demande des parties, cinq le furent d’office et deux afin de déposer des documents. Le 17 octobre 1989, les parties demandèrent la fixation de l’audience de présentation des conclusions.
5.
Entre-temps, le 27 juin 1989, le requérant avait entamé une procédure en référé afin d’être nommé gardien judiciaire de l’immeuble. A l’audience du 26
septembre 1989, le juge avait réservé sa décision et par une ordonnance du 12
janvier 1990, dont le texte avait été déposé le 17
janvier
1990, le juge avait fait droit à la demande du requérant.
6.
L’audience du 30 janvier 1990 fut renvoyée d’office. Le 15 mai 1990, l’affaire fut jointe avec une autre pendante entre les mêmes parties. Des onze audiences fixées entre le 12
février 1991 et le 21 juillet 1993, trois furent renvoyées d’office, trois concernèrent le remplacement du gardien judiciaire de l’immeuble, quatre l’expertise et une le dépôt de mémoires. Le 28 juillet 1993, le juge déclara l’interruption de la procédure en raison du décès de l’avocat de l’une des parties défenderesses.
7.
A une date non précisée, les parties reprirent la procédure. Le 24
novembre
1993, le juge réserva sa décision quant à une nouvelle demande de remplacement du gardien judiciaire
; par une ordonnance hors audience du 14
décembre 1993, le juge fit droit à cette demande. A l’audience du 11 janvier 1994, le requérant demanda le remboursement des frais qu’il avait encourus lors qu’il était gardien judiciaire et le juge réserva sa décision. Par une ordonnance hors audience du 2
février
1994, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 8
mars 1994, en omettant de se prononcer quant à la demande du requérant. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 22 mars 1995. Par un jugement non définitif du 29 mars 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 17 juin 1995, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant, rouvrit l’instruction quant à la demande du requérant du remboursement des frais et fixa l’audience suivante au 19
septembre
1995.
8.
Le 21 novembre 1995, les défendeurs demandèrent un renvoi. Le 6
février
1996, le requérant déposa des mémoires. Le 9 juillet 1996, les parties demandèrent la fixation de l’audience de présentation des conclusions. Des sept audiences fixées entre le 1
er
octobre
1996 et le 11 mai 1998, une concerna une tentative de règlement amiable du différend, deux concernèrent la présentation des conclusions, une l’audition des parties, une fut renvoyée d’office, une le fut en raison d’une grève des avocats et une car le requérant n’avait pas notifié à l’une des parties défenderesses une ordonnance de fixation de la date de l’audience. L’audience des plaidoiries devant la chambre compétente, fixée le 22
juin
1998, fut renvoyée d’abord au 16 novembre 1998 en raison d’une grève des avocats et ensuite
sine die
d’office.
9.
Le 10 décembre 1998, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). L’audience du 15
janvier 1999 fut renvoyée car le greffe n’avait pas notifié la date de l’audience aux parties. Le 5 mars 1999, les parties demandèrent la fixation de l’audience de présentation des conclusions
au 2 juillet 1999 ; toutefois, le jour venu, le juge déclara l’interruption de la procédure en raison du décès de l’une des parties défenderesses.
10.
Le 26 octobre 1999, deux des parties défenderesses reprirent la procédure. Après un renvoi d’office, le 14 janvier 2000, le juge renvoya au 2 juin 2000 suite à la demande de M.
C.. Le jour venu, le juge déclara l’interruption de la procédure en raison du décès de l’une des parties défenderesses.
11.
Le 17 novembre 2000 la procédure fut reprise. Après trois audiences, l’affaire fut reportée au 22 mai 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
14.
La période à considérer a débuté le 11 octobre 1978 et est encore pendante à ce jour.
15.
Elle a donc duré plus de vingt-trois ans et trois mois pour une instance.
16.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n
o
34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
17.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage, frais et dépens
19.
Le requérant réclame globalement 290 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi, pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.
20.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 32 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
21.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
B.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 32 000 EUR (trente-deux mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Sir Nicolas
Bratza
Greffier
Président