AFFAIRE MASTROPASQUA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MASTROPASQUA c. ITALIA (solicitarea nr. 56220/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mastropasqua c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din dnii. J.-P. Costa președinte L. Féurari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 22 ianuarie 2002, Rend l'hote, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Domenico Mastropisqua ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 16 ianuarie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 3 aprilie 2000 sub numărul de dosar 56220/00. Reclamantul este reprezentat de dl U. Sgueglia, avocat la Roma. La 11 aprilie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. Recurentul, angajat la gradul de vicepreședinte pe lângă Banca din Italia, obține printr-o hotărâre a Tribunalului din 24 iunie 1987 anularea din cauza lipsei motivării deciziei guvernatorului Băncii din Italia din 8 mai 1981 prin care a fost exclus de la promoții la gradul de director și inspector. Ulterior, Banca a renunțat la acțiunea interjudiciată în fața Consiliului de Stat, care, la 14 ianuarie 1989, a luat act de această renunțare, a condamnat banca la cheltuielile și cheltuielile aferente acestei din urmă proceduri. La 19 aprilie 1989, guvernatorul Băncii din Italia a confirmat promoțiile decise în cursul anului 1981, inclusiv de data aceasta promovarea reclamantului. La 16 iunie 1989, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Lazio în vederea obținerii anulării deciziei guvernatorului. În aceeași zi, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost încuviințată să fie stabilită. La 28 octombrie 1989, 4 octombrie 1990 și 24 În aprilie 1991, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost încuviințată să fie stabilită de urgență. La 15 februarie 1994, președintele tribunalului a stabilit o audiere la 24 aprilie 1994. printr-o ordonanță din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 9 iunie 1994, instanța a ordonat reclamantului să notifice recursul tuturor celor interesați promovați începând cu data de 1 La 16 mai 1996, reclamantul a depus o cerere pentru a se stabili în instanță. La 10 decembrie 1996, președintele tribunalului a stabilit la 12 februarie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 11 iunie 1997, instanța administrativă a respins cererea reclamantului pe baza puterii discreționare deținute de guvernator în alegerea promoțiilor, din moment ce decizia fusese motivată în mod corespunzător. La 22 decembrie 1997, reclamantul a solicitat judecarea în fața Consiliului de Stat. În aceeași zi, el a prezentat o cerere de stabilire a datei la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea. Conform informațiilor furnizate de reclamant, Consiliul de Stat a stabilit la data de 13 iulie 2001 data la care a fost stabilită data la care s-a făcut referire la art. 6 alin. (1) din Convenție. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 16 iunie 1989 și procedura era încă în curs de desfășurare la 13 iulie 2001 11. La această dată a durat aproximativ 12 ani și o lună pentru două instanțe. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 200 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și s ë le predate Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 14 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 14 000 EUR (14 mii EUR) pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia. la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MASTROPASQUA c. ITALIE

(Requête n° 56220/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mastropasqua c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.

Domenico

Mastropasqua («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3

avril 2000 sous le numéro de dossier 56220/00. Le requérant est représenté par M

e

U. Sgueglia, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le requérant, employé au grade de vice-inspecteur auprès de la Banque d’Italie, obtint par un jugement du tribunal du 24 juin 1987 l’annulation pour défaut de motivation de la décision du Gouverneur de la Banque d’Italie du 8 mai 1981 par laquelle il avait été exclu des promotions aux grades de Directeur et Inspecteur. Par la suite, la Banque renonça à l’appel interjeté devant le Conseil d’État qui, le 14 janvier 1989, prenant acte de cette renonciation, condamna la Banque aux frais et dépens relatifs à cette dernière procédure. Le 19 avril 1989, le Gouverneur de la Banque d’Italie confirma les promotions décidées au courant de 1981 excluant cette fois encore la promotion du requérant.

4.

Le 16 juin 1989, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif du Latium tendant à obtenir l’annulation de la décision du Gouverneur. Le même jour, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Les 28 octobre 1989, 4 octobre 1990 et 24

avril 1991, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence. Le 15

février 1994, le président du tribunal fixa une audience au 24

avril 1994. Par une ordonnance du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 9 juin 1994, le tribunal ordonna au requérant de notifier le recours à tous les intéressés promus dès le 1

er

juillet 1981 aux grades de Directeur et Inspecteur. Le 16

mai 1996, le requérant présenta une demande afin que l’audience d’instruction fût fixée.

5.

Le 10 décembre 1996, le président du tribunal fixa l’audience au 12

février 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 11 juin 1997, le tribunal administratif rejeta la demande du requérant en se fondant sur le pouvoir discrétionnaire détenu par le Gouverneur dans le choix des promotions dès lors que la décision avait été dûment motivée.

6.

Le 22 décembre 1997, le requérant interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat. Le même jour, il présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fut fixée.

7.

Selon les informations fournies par le requérant, le Conseil d’Etat fixa l’audience au 13 juillet 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 16 juin 1989 et la procédure était encore pendante au 13 juillet 2001.

11.

Elle avait à cette date duré environ douze ans et un mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 200 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 14 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également le remboursement pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président