AFFAIRE LIMATOLA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LIMATOLA c. ITALIA (solicitarea nr. 56204/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINITIVF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Limatola c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Renunțarea la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant italian, domnul Giovanni Limatola ( La 25 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. La 23 martie 1988, reclamantul, angajat la posturi și telecomunicații, a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lombardia pentru a obține recunoașterea dreptului său la plată a diferenței de tratament din cauza funcțiilor superioare atribuțiilor sale exercitate în mod continuu în cursul perioadelor date. La 26 ianuarie 1989, reclamantul a prezentat o cerere de stabilire a datei la care a fost încuviințată în instanță. La 4 mai 1989, 20 aprilie 1990, 1 octombrie și 15 noiembrie 1991, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost stabilită în instanță să fie stabilită în regim de urgență. printr-o ordonanță din 7 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 13 noiembrie 1995. noiembrie 1995, tribunalul administrativ a solicitat administrației în cauză prezentarea documentelor. Printr-o hotărâre din 20 februarie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 9 aprilie 1996, instanța administrativă a respins cererea reclamantului. ÎN SPECIAL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul " în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 martie 1988 și a fost încheiată la 9 aprilie 1996. 11. Prin urmare, a durat mai mult de opt ani pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită aproximativ 1 000 000 de lire italiene (ITL) în legătură cu prejudiciul material și se înmânează Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, aproximativ 1 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE LIMATOLA c. ITALIE

(Requête n° 56204/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Limatola c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovanni Limatola («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 janvier 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3 avril 2000 sous le numéro de dossier 56204/00. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le 23 mars 1988, le requérant, employé auprès des postes et télécommunications, déposa un recours devant le tribunal administratif régional de Lombardie tendant à obtenir la reconnaissance de son droit au paiement de la différence de traitement en raison des fonctions supérieures à ses attributions exercées de façon continue au cours de périodes données.

4.

Le 26 janvier 1989, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée.

5.

Les 4 mai 1989, 20 avril 1990, 1

er

octobre et 15 novembre 1991, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence.

6.

Par une ordonnance du 7 novembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 13

novembre 1995, le tribunal administratif requit à l’administration concernée la production de documents.

7.

Par un jugement du 20 février 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 9 avril 1996, le tribunal administratif rejeta la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 23 mars 1988 et s’est terminée le 9 avril 1996.

11.

Elle a donc duré plus de huit ans pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame environ 1 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également environ 1 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président