- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Colonnello și alții împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CERINȚE COLONELLO ȘI ALTELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 56206/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Colonello și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P.
Costa președinte L. Férari Bravo Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Tribunalul a adoptat hotărârea pe această temă, La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, domnul Gianluigi Colello, domnul Alba Lenanduzzi, domnul Angelo Paglietti, domnul Roberto Giacomello, domnul Lorenzo Osello și domnul Ingrid Tramontin ( La 17 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului.
Cererea a fost înregistrată la 3 aprilie 2000 sub numărul de dosar 56206/00. Reclamanții sunt reprezentați de dl G. Colello. Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. ÎN FAPT, la 26 mai 1989, reclamanții, care exercită funcția de tehnicieni de laborator într-un spital dependent de unitatea sanitară locală din Spilimberghese (U.S.L. .), au formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Frioul pentru a obține, pe de o parte, suspendarea executării deciziei Comitetului de gestionare din 31 mai 1988 prin care le fuseseră încredințate sarcini superioare funcțiilor lor și, pe de altă parte, anularea acesteia.
La 8 iunie 1989, reclamanții au prezentat o cerere prin care solicitau ca data la care a fost stabilită data la care a avut loc încuviințarea cauzei să fie stabilită. printr-o ordonanță din 22 iunie 1989, al cărei text a fost depus în aceeași zi, Tribunalul Administrativ a respins cererea de suspendare a executării. printr-o hotărâre din 12 iulie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iulie 1996, instanța administrativă a acceptat cererea reclamanților. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 mai 1989 și s-a încheiat la 25 iulie 1996. 10. Prin urmare, a durat șapte ani și două luni pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil Pe lângă faptul că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE VIOLAȚIA ÎNALT DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 13. Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că, în Italia, nu există nicio jurisdicție la care să se poată ajunge pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. 13 din Convenție. 14. Curtea reamintește că art. 13 garantează o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă de art. 6 alin. (1) lit. (d): să se audă cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia, [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI). 13 din Convenția pe motive de absență în dreptul intern a unei căi de atac care le-a permis celor care au depus cererea să obțină sancțiunea dreptului lor de a-și vedea cauza în mod direct într-un termen rezonabil mai scurt, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.
III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 16. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită în general 2 375 689 566 lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 457 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să acorde fiecărui reclamant 10 000 EUR (EUR) pentru daune morale.
Costuri și cheltuieli de judecată 19. Reclamanții, care s-au adresat unui avocat pentru cuantificarea daunelor lor, solicită, de asemenea, 41 596 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și, prin urmare, acordă 200 EUR fiecărui solicitant.
Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CESUL, CURȚA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 200 EUR (două sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE COLONNELLO ET AUTRES c. ITALIE (Requête n° 56206/00) ARRÊT STRASBOURG 19 février 2002 DÉFINITIF 19/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Colonnello et autres c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. F errari Bravo , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Gianluigi Colonnello, M me Alba Lenanduzzi, M. Angelo Paglietti, M. Roberto Giacomello, M. Lorenzo Osello et M me Ingrid Tramontin (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 mai 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 3 avril 2000 sous le numéro de dossier 56206/00. Les requérants sont représentés par M. G. Colonnello. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001. EN FAIT
Le 26 mai 1989, les requérants, exerçant les fonctions de techniciens laborantins dans un hôpital dépendant de l’Unité Sanitaire Locale du Spilimberghese ( U.S.L .), déposèrent un recours devant le tribunal administratif régional du Frioul tendant à obtenir, d’une part, le sursis à exécution de la décision du comité de gestion du 31 mai 1988 par laquelle des tâches supérieures à leurs fonctions leur avaient été confiées et, d’autre part, son annulation.
Le 8 juin 1989, les requérants présentèrent une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée.
Par une ordonnance du 22 juin 1989, dont le texte fut déposé le même jour, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution.
Par un jugement du 12 juillet 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 25 juillet 1996, le tribunal administratif fit droit à la demande des requérants. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 26 mai 1989 et s’est terminée le 25 juillet 1996.
Elle a donc duré sept ans et deux mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
13. Les requérants se plaignent également du fait qu’en Italie il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Ils invoquent l’article 13 de la Convention.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne, [GC], n° 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).
Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis aux requérants d’obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause « entendue dans un délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament globalement 2 375 689 566 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 457 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Les requérants, qui se sont adressés à un avocat pour quantifier leurs dommages, demandent également 41 596 500 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 200 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et accorde donc 200 EUR à chaque requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 200 EUR (deux cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président