AFFAIRE GINOCCHIO c. ITALIE

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GINOCCHIO c. ITALIA (Cercetarea nr. 56203/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ginocchio c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care o cetățean italian, M Santina Maria Ginoć ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 21 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 3 aprilie 2000 sub numărul dosarului 56203/00. Guvernul italian ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. ÎN FAVOAREA La 15 septembrie 1993, Ministerul Educației Notifia recurentei, inspector tehnic pentru predarea limbilor străine, decretul de stabilire a sediului regional pentru exercitarea funcțiilor sale. La 23 noiembrie 1993 reclamanta a înaintat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Latium, care intenționa să obțină anularea decretului menționat anterior. În aceeași zi, reclamanta a înaintat o cerere în vederea stabilirii datei la care a fost stabilită data la care a avut loc încununirea. La 29 martie 1995 reclamanta a prezentat o cerere în vederea stabilirii în regim de urgență a datei landului. Printr-o ordonanță din 4 iulie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 16 octombrie 1996, tribunalul a solicitat administrației în cauză prezentarea documentelor. Tribunalul a respins cererea reclamantei la data de 12 iulie 1999. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 noiembrie 1993 și s-a încheiat la 22 martie 2000. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Recurenta solicită 32 630 900 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și s ë le predate Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 6 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 4 675 440 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la expirarea termenului respectiv. la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GINOCCHIO c. ITALIE

(Requête n° 56203/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ginocchio c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Santina

Maria

Ginocchio («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3

avril 2000 sous le numéro de dossier 56203/00. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le 15

septembre 1993, le ministère de l’éducation notifia à la requérante, inspecteur technique de l’enseignement des langues étrangères, le décret fixant le siège régional pour l’exercice de ses fonctions.

4.

Le 23 novembre 1993 la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif régional du Latium tendant à obtenir l’annulation dudit décret.

5.

Le même jour, la requérante déposa une demande tendant à ce que la date de l’audience fut fixée.

6.

Le 29 mars 1995 la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fut fixée en urgence.

7.

Par une ordonnance du 4 juillet 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 16

octobre

1996, le tribunal requit à l’administration concernée la production de documents. L’audience de mise en délibéré de l’affaire fut fixée au 12 juillet 1999.

8.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22

mars 2000, le tribunal rejeta la demande de la requérante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

La période à considérer a débuté le 23 novembre 1993 et s’est terminée le 22 mars 2000.

11.

Elle a donc duré environ six ans et quatre mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

La requérante réclame 32 630 900 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral qu’elle aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

La requérante demande également 4 675 440 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président