SECȚIUNEA A DOUA CAUZA RIPOLI c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 56215/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ripoli c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii. J.-P. Costa președinte L. Féurari Bravo Loucapes Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 22 ianuarie 2002, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, M Francesca Ripoli ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 3 aprilie 2000 sub numărul de dosar 56215/00. S. De Santis, avocat în Cosenza. Guvernul italian ( oficiul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. Recurentei, profesoară, i s-a aplicat retroactiv o lege începând cu 10 septembrie 1984, dar efectele patrimoniale nu i-au fost recunoscute decât începând cu 18 septembrie 1989. Între timp, recurenta a participat la un concurs pentru profesori, permițându-i să își exercite dreptul la așa-numitele efecte patrimoniale încă din septembrie 1987 și a fost introdusă pe un anumit loc pe lista candidaților care pot fi numiți (gradatoria degliidonei) pentru posturile care urmează să fie ocupate. La 20 octombrie 1987, reclamanta a înaintat un recurs la Tribunalul Administrativ Regional din Calabria, care intenționa să obțină anularea numirii menționate. În aceeași zi, reclamanta a prezentat o cerere pentru stabilirea datei la care a fost pronunțată cererea. În decembrie 1987, recurenta a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost încuviințată să fie stabilită în regim de urgență. La 25 octombrie 1988, instanța administrativă a pronunțat o hotărâre înainte de a pronunța o hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la data de 1 aprilie 1989, prin care i-a ordonat recurentei să notifice recursul tuturor candidaților înscriși pe lista menționată anterior. La 23 iunie 1989 reclamanta a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost stabilită în instanță să fie stabilită în regim de urgență. La 14 iulie 1989 reclamanta a prezentat o cerere de stabilire a datei la care au fost ținute dezbaterile. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 8 iunie 2001, nu a fost încă stabilită nici o rejudecare n Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 octombrie 1987 și procedura era încă în curs de desfășurare la 8 iunie 2001. La acea dată a durat mai mult de treisprezece ani și șapte luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 15. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele care au fost efectuate în fața Curții și se prezintă Curții pentru a stabili cuantumul acestora. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă recurentei. Interese moratorii 17. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 EUR (80 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE RIPOLI c. ITALIE (n° 2)
(Requête n° 56215/00)
ARRÊT
19 février 2002
19/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ripoli c. Italie (n° 2),
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
errari Bravo
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Francesca
Ripoli («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 3
avril 2000 sous le numéro de dossier 56215/00. La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.
3.
La requérante, enseignante, fut rétroactivement titularisée en vertu des dispositions d’une loi à compter du 10 septembre 1984 mais les effets patrimoniaux ne lui furent reconnus qu’à compter du 18 septembre 1989. Entre-temps, la requérante avait participé à un concours pour enseignants, lui permettant de faire valoir son droit aux dits effets patrimoniaux dès le mois de septembre 1987 et elle fut insérée à une certaine place sur la liste des candidats pouvant être nommés (
graduatoria degli idonei
) sur les postes à pourvoir. Par la suite, le 4
juillet 1987, le Rectorat nomma une autre candidate, moins bien placée sur ladite liste.
4.
Le 20 octobre 1987, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif régional de la Calabre tendant à obtenir l’annulation de ladite nomination. Le même jour, la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Le 1
er
décembre 1987, la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence.
5.
Le 25 octobre 1988, le tribunal administratif prononça un jugement avant dire droit, dont le texte fut déposé au greffe le 1
er
avril 1989, par lequel il ordonna à la requérante de notifier le recours à tous les candidats inscrits sur ladite liste. Le 23 juin 1989 la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence. Le 14
juillet
1989 la requérante, présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience des débats fût fixée.
6.
Selon les informations fournies par la requérante le 8 juin 2001, aucune audience n’avait encore été fixée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
8.
La période à considérer a débuté le 20 octobre 1987 et la procédure était encore pendante au 8 juin 2001.
9.
Elle avait à cette date duré plus de treize ans et sept mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
La requérante réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 20
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
15.
La requérante demande également le remboursement pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour et s’en remet à la Cour pour qu’elle en établisse le montant.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 20 000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président