AFFAIRE RISOLA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA RISOLA c. ITALIA (Cercetarea nr. 46974/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Risola c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carmelo Risola ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 22 martie 1999 cu numărul dosarului 46974/99. Reclamantul este reprezentat de M. R. Varricchio, avocat în Bari. Guvernul italian ( La 14 martie 1987, reclamantul, angajat la Consorțiul Agricol din provinciile Bari și Brindisi, a recurs la grefa judecătorului judecătoresc din Bari, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o calificare profesională superioară, precum și la plata diferențelor de remunerare între salariul perceput și cel la care se considera că are dreptul Instanța a aprobat audierea martorilor la 18 iunie 1987, data la care a avut loc audierea părților. Printr-o ordonanță din 15 septembrie 1987, judecătorul judecător a aprobat audierea martorilor. Din cele zece audieri prevăzute între 16 decembrie 1987 și 14 octombrie 1991, doi au fost retrimisi la cererea părților, doi au fost revocați din oficiu și șase au fost revocați la audierea martorilor. La 26 februarie 1992, reclamantul a solicitat o trimitere în vederea unei soluționări amiabile. La 10 iunie 1992, judecătorul a stabilit data la 25 noiembrie 1992 pentru punerea în deliberare a cauzei. În ziua următoare, avocatul reclamantului l-a solicitat judecătorului să facă o declarație personală a părților în vederea unei soluționări amiabile. Din cele patru audieri care au avut loc între 20 octombrie 1993 și 30 ianuarie 1996, o audiere a fost trimisă la cererea părților, una la cererea reclamantului, una pentru că în acea zi avocații făceau grevă și la o audiere judecătorul a stabilit deliberarea cauzei la 15 octombrie 1996. Prin hotărârea din 8 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 11 iunie 1997, instanța a respins recursul reclamantului deoarece din audierea martorilor reiese că reclamantul nu a exercitat aceste funcții. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 martie 1987 și s-a încheiat la 11 iunie 1997. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința de termen rezonabil a termenului În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 40 000 000 de lire italiene (ITL) plus dobânda pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 30 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 2 500 000 ITL, pentru procedura în fața Curții și la data la care i se acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE RISOLA c. ITALIE

(Requête n°

46974/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Risola c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska.

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmelo Risola («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46974/99. Le requérant est représenté par M

e

R. Varricchio, avocat à Bari. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.

EN FAIT

3.

Le 14 mars 1987, le requérant, employé auprès du Consortium agricole des provinces de Bari et Brindisi, déposa un recours au greffe du juge d’instance de Bari, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une qualification professionnelle supérieure ainsi qu’au paiement des différences de rétribution entre le salaire perçu et celui auquel il estimait avoir droit

4.

La mise en état commença le 18 juin 1987, date à laquelle eut lieu l’audition des parties. Par une ordonnance du 15 septembre 1987, le juge d’instance admit l’audition de témoins. Des dix audiences prévues entre le 16 décembre 1987 et le 14 octobre 1991, deux furent renvoyées à la demande des parties, deux furent reportées d’office et six concernèrent l’audition des témoins. Le 26 février 1992, le requérant demanda un renvoi en vue d’un règlement amiable. Le 10 juin 1992, le juge fixa au 25

novembre 1992 la date pour la mise en délibéré de l’affaire. Le jour venu, l’avocat du requérant demanda au juge d’ordonner la comparution personnelle des parties en vue d’un règlement amiable. Des quatre audiences qui se tinrent entre le 20 octobre 1993 et le 30 janvier 1996, une audience fut renvoyée à la demande des parties, une à la demande du requérant, une car ce jour-là les avocats faisaient grève et à une audience le juge fixa la mise en délibéré de l’affaire au 15

octobre 1996. Le jour venu, les parties demandèrent que l’affaire fût décidée.

5.

Par un jugement du 8 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 11 juin 1997, le juge d’instance rejeta le recours du requérant parce que de l’audition des témoins il ressortait que le requérant n’avait pas exercé lesdites fonctions.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

La période à considérer a débuté le 14 mars 1987 et s’est terminée le 11 juin 1997.

8.

Elle a donc duré environ dix ans et trois mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 40 000 000 lires italiennes (ITL) plus les intérêts au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 30

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 2 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée, à savoir 2 500 000 ITL, pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral

et 2 500 000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

András

Baka

Greffier

Président