CASE OF DEL SOL v. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Art. 6-1
CASE OF DEL SOL v. FRANCE (CtEDO, 2002)
Prin hotărârea din 6 octombrie 1995, tribunalul Paris de grande instance a încheiat o ordonanță de divorț care a încheiat căsătoria dlui și dnei Del Sol, a ordonat lichidarea și împărțirea proprietății matrimoniale, a stabilit nivelul de întreținere care va fi plătit reclamantului la 1.300 franci franci francezi (FRF) lunar și a respins cererea de daune a reclamantului. La 8 decembrie 1995, reclamanta a apelat împotriva acestei hotărâri, declarând, printre altele, că soțul ei, reclamantul în cadrul procedurii, nu a îndeplinit condițiile prevăzute în Codul Civil, deoarece nu avea drepturi în bunurile pe care le-a oferit să le părăsească. Ea a susținut în alternativă că un divorț ar provoca dificultăți excepționale și că petiția soțului său ar trebui respinsă în conformitate cu art. 240 din Codul Civil, care a împuternicit instanța de a respinge o cerere de divorț în cazul în care i-a arătat că „divorțul ar provoca contestat ... sau copiii dificultăți excepționale materiale sau psihologice ...”. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel din Paris a susținut toate dispozițiile hotărârii impugnate, cu excepția deciziei privind întreținerea, care a fost redusă la 1000 FRF lunar. Între altele, soțul reclamantului a îndeplinit toate condițiile în care depindea admisibilitatea cererei de divorț, deoarece a oferit reclamantului să-și atribuie drepturile de proprietate pe care le-a deținut cuplul în comun în Italia. De asemenea, a susținut că reclamantul nu a demonstrat că divorțul își va provoca dificultate excepțională, fie psihologică, fie material. 11. La 20 mai 1997, reclamantul a solicitat Oficiului de Ajutor Juridic de la Curtea de Casație pentru a-i permite să recurgă la această instanță împotriva hotărârii Curții de Apel. Solicitarea sa a fost refuzată la 2 aprilie 1998 din cauza faptului că nu ar putea fi invocată niciun motiv de recurs împotriva hotărârii impugnate. La 22 mai 1998, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii. Prin o pronunțăre din 11 iunie 1998, Președintele Curții de Casație a susținut-o, declarând că Oficiul de Ajutor Juridic nu a găsit niciun motiv argumentabil după evaluarea faptelor cazului în discreția sa neînțelesă. 13. Sistemul francez de asistență juridică care permite persoanelor cu mijloace limitate să își afirme dreptul prin intermediul instanțelor a fost instituit prin Legea nr. 91-647 din 10 iulie 1991 și decretul său de punere în aplicare nr. 91-1266 din 19 decembrie 1991. În temeiul articolului 33 din decretul: „Solicitațiile de asistență juridică ... conțin următoarele informații: ... scopul cererii și un scurt rezumat al motivelor”. Cererea de asistență juridică este examinată de biroul de asistență juridică al instanței care se ocupă de cazul în care se face cererea. Oficiul de asistență juridică de la Curtea de Casație este compus din un judecător al instanței respective, care acționează ca președinte al acesteia, Registrarul superior care acționează ca vicepreședinte, doi membri aleși de Curtea de Casație, doi funcționari, doi ofițeri de instanță, cel puțin unul dintre ei trebuie să fie avocat și un membru desemnat de publicul în general (secțiunea 16 din Lege). Oficiul de Ajutor Juridic poate refuza o cerere în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Lege, care prevede: „În cazurile dinaintea Curții de Casație, se refuză o cerere de asistență juridică dacă nu se poate depune niciun motiv de recurs.” Un recurs este împotriva unei hotărâri a Oficiului de Ajutor Juridic în fața Președintelui Curții de Casație (art. 23 din Lege).