AFFAIRE DEL SOL c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46800/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care o cetățeancă a acestui stat, dna Marie-Françoise Del Sol („reclamantul"), a depus la Curte la 12 noiembrie 1998 în baza articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care obținuse beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat la Curte de Me J.-M. Hocquard, avocat din Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dna M. Dubrocard, subdirectoară a drepturilor omului la direcția afacerilor juridice din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susținea, sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, că respingerea cererii de asistență judiciară pentru a forma recurs în casație dăunase dreptului de a avea acces la tribunal.

Cererea fusese atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, o cameră încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) fusese constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 3 aprilie 2001, camera declara petiția admisibilă [Notă a grefonului: decizia Curții este disponibilă la grefă].

Camera, după consultare cu părțile, hotărând că nu era cazul să se țină o ședință dedicată fondului cauzei (art. 59 § 2 in fine al regulamentului), părțile prezentaseră fiecare comentarii scrise cu privire la observațiile cealaltei.

La 1 noiembrie 2001, Curtea modifică compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere continuă totuși să fie examinată de camera foastei secțiuni a treia exact cum existase înainte de această dată. PE FOND I.

La 8 decembrie 1995, reclamantul formulează apel al acestei sentințe. Susținea în special că soțul, cerând divorțul, nu se încadrau în condițiile fixate de codul civil, în măsura în care propunea să lase soției o proprietate asupra căreia nu avea niciun drept. Reclamantul invoca în subsidiar severitatea excepțională a consecințelor pronunțării divorțului, justificând respingerea cererii soțului conform articolului 240 al codului civil. Potrivit acestei dispoziții, judecătorul poate respinge cererea de divorț dacă soțul pârât stabilește „că divorțul ar avea, fie pentru el, (...) fie pentru copii, consecințe materiale sau morale de o severitate excepțională (...)". Reclamantul solicita în plus versarea unei pensiuni alimentare sub forma unei rente lunare de 3 000 FRF.

La 25 februarie 1997, Curtea de Apel din Paris confirma sentința atacată în toate dispozițiile, cu excepția cuantumului pensiunii alimentare, care se fixa la 1 000 FRF pe lună. Observa în special că cerând divorțul îi reveniau condițiile recevabilității cererii de divorț, deoarece propunea să-și abandoneze drepturile asupra unui imobil comun situat în Italia, și că dovada severității excepționale a divorțului pentru reclamant, atât pe plan moral cât și material, nu era adusă.

La 20 mai 1997, reclamantul sesizează biroul de asistență judiciară stabilit lângă Curtea de Casație o cerere în vederea obținerii asistenței judiciare, pentru a forma recurs în casație împotriva hotărârii Curții de Apel. Cererea fusese respinsă la 2 aprilie 1998, pe motiv că nici un mijloc de casație seriós nu putea fi evidențiat împotriva hotărârii criticate. Biroul de asistență judiciară notă totuși că resursele reclamantului fusese recunoscute ca insuficiente.

La 22 mai 1998, reclamantul formulează un recurs împotriva acestei decizii. Printr-o ordonanță din 11 iunie 1998, prim-președintele Curții de Casație confirma decizia critică, considerând că aceasta din urmă „apreciase cu autoritate elementele factice ale litigiului, nici un mijloc seriós neputând fi evidențiat". II.

Guvernul afirmă în titlu liminaire că faptul de a acorda beneficiul asistenței judiciare doar cererând al căror argumetație are cel puțin o șansă – oricât de mică – de a prospera înaintea judecătorului de casație reflectă preocuparea de a concilia buna administrație a justiției cu dreptul de acces efectiv la tribunal. Nu este vorba deloc, pentru instanțele apelate să se pronunțe asupra cererii de asistență judiciară, de a aprecia în detaliu meritele argumentelor invocate de cerând; dimpotrivă, se încearcă doar îndepărtarea recursurilor care nu conțin decât argumente incapabile de a conduce la revocarea deciziei atacate. Sunt, pe de o parte, argumentele care contestă aprecierea cu autoritate a judecătorilor de fond. Guvernul amintește la acest moment că recursul în casație este o cale de atac specifică, în măsura în care Curtea de Casație nu judecă problemele de fapt ci doar de drept. Sunt, pe de altă parte, argumentele a căror dovezi din dosare permit deja demonstrarea caracterului grosolan eronat. La fel, a fortiori, recururile care nu cuprind expunerea nici unui motiv.

Deci, Guvernul consideră că aprecierea făcută de membri biroului de asistență judiciară al Curții de Casație franceze diferă mult de aceea censurate de Curte în cauza Aerts c. Belgia (hotărâre din 30 iulie 1998, Colecția de hotărâri și decizii 1998-V, pp. 1964-1965, § 60), unde organe similare luaseră hotărârea dacă recursul reclamantului era „în fapt just", și anume dacă era întemeiат. Controlul depășea deci controlul prevăzut de sistemul francez, care se limitează la îndepărtarea mijloacelor lipsite de orice caracter seriós. Pe acest punct, Guvernul subliniază că, după hotărârea Curții în această cauză, legislatorul belgian modifică legea privitoare la asistența judiciară și adoptă o formulă apropiată celei figurând în legea franceză, potrivit căreia doar „cererile în mod evident neîntemeiаte sunt respinse".

Guvernul susține de altfel că compoziția biroului de asistență judiciară stabilit lângă Curtea de Casație permite evitarea oricărui reproș de lipsă imparțialitate care ar putea fi adus acestui serviciu. Acesta din urmă cuprinde magistrați, avocați, funcționari și justiciabili. Această diversitate permite să fie ținut seama în mod efectiv atât de necesitățile bunei funcționări a jurisdicției cât și de drepturile apărării, și în special de accesul liber la judecător. Nu se poate deci susține că deciziile biroului de asistență judiciară reflectă dorința de a depărta abuziv cererând de curtea. Guvernul subliniază că caracterul obiectiv al aprecierii asupra recursului se garantează de calea de atac deschisă de art. 23 al legii din 10 iulie 1991 împotriva deciziilor biroului de asistență judiciară, care pot fi deferite prim-președintelui Curții de Casație. Pe această cale, cerând are facultatea de a contesta aprecierea făcută de birou asupra seriozității mijloacelor prezentate, și de aduce, în caz de nevoie, dovada caracterului neîntemeiат al acestei aprecieri. Guvernul estimează de aceea că dispozitivul de control pus în aplicare de biroul de asistență judiciară al Curții de Casație și de prim-președintele acestei jurisdicții, în aplicarea legii privitoare la asistența judiciară, nu este contrar în sine garanțiilor articolului 6 § 1 al Convenției.

Pentru prezenta cauză, Guvernul subliniază că deciziile date de biroul de asistență judiciară al Curții de Casație și prim-președintele acestei jurisdicții se bazau pe art. 7, alineatul 3, al legii nr. 91-647 din 10 iulie 1991, potrivit căruia asistența judiciară se refuză cerând dacă „nici un mijloc de casație seriós nu poate fi evidențiat". Acest criteriu ar fi „obiectiv" și aplicarea lui se făcea în afara oricărui examen pe fond al recursului. Viza a evita ca asistența judiciară să fie acordată în cazuri în care recursul este în mod evident sortit eșecului; deci, în prezenta cauză, din scrisorile adresate de reclamant biroului de asistență judiciară rezultă că interesata nu indicase în niciun moment motivele recursului în casație și nici, a fortiori, nu invocase nici un mijloc de casație, în timp ce art. 33 al decretului din 1991 impune cerând să facă cunoscut „obiectul cererii și expunere succintă a motivelor sale". Evident, absența indicării oricărui mijloc de casație nu putea duce autoritățile încărcate cu examinarea cererii decât la constatarea absenței unui mijloc de casație seriós. În orice caz, din corespondență adresată de reclamant grefonului Curții rezultă că susține reproșul la Curtea de Apel de a nu fi reținut în daunele lui clauza de severitate excepțională prevăzută de art. 240 al codului civil. Or, potrivit unei jurisprudenți constante, Curtea de Casație consideră că aprecierea severității excepționale a consecințelor divorțului se încadrează în puterea cu autoritate a judecătorilor de fond. De aceea, chiar în ipoteza în care reclamantul ar fi invocat acest mijloc de casație tras de la încălcarea articolului 240 al codului civil, forța de fapt obligatorie este de constatat, potrivit Guvernului, că ar fi fost neoperant înaintea Curții de Casație și că nu ar fi putut fi considerat un mijloc de casație seriós. Guvernul concluzionează la lipsă manifestă de temei a prezentei cereri.

Reclamantul susține că refuzul opus cererii de asistență judiciară echivala cu a-i nega accesul la înalta jurisdicție. Observă că, atunci când prezintă o cerere de asistență judiciară, pârghia, lipsit și ne-jurist, nu este în stare să-și pună în formă argumentația, care în materia casației răspunde directivelor al căror specifici justifică apelul aproape obligatoriu la un avocat la Consilii. De aceea, examinarea pe care o efectuează biroul de asistență judiciară riscă îndepărta mijloace care, reexaminate de un avocat, ar fi putut duce la rezultate.

Curtea subliniază din start că Convenția nu obliga la acordarea asistenței judiciare în toate contestațiile în materie civilă. Cu adevăr, există o deosebire clară între termenii articolului 6 § 3 c), care garantează dreptul la asistență judiciară gratuită sub anumite condiții în procedurile penale, și cei ai articolului 6 § 1, care nu se referă deloc la asistența judiciară.

Cu siguranta, dreptul de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 este un drept „concret și efectiv" și nu „teoretic sau iluzor". Statele contractante care instituie un sistem de apel sunt obligate să asigure că persoane sub jurisdicția lor se bucură de garanții fundamentale ale articolului 6 înaintea instanțelor de apel (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 78-79, § 59). Cu toate acestea, aparține statelor contractante să decidă modul în care trebuie respectate obligații decurgând din Convenție. Curtea trebuie să se conving că metoda aleasă de autorități interne într-un caz precis este în conformitate cu Convenția.

În specie, reclamantul, care nu aveva mijloace de a plăti un avocat, se plânge că refuzul de a-i acorda asistența judiciară i-a total închis accesul la Curtea de Casație.

Curtea observă mai întâi că motivul reținut de biroul de asistență judiciară și prim-președintele Curții de Casație pentru respingerea cererii reclamantului – și anume absența unui mijloc seriós de casație – este în mod expres prevăzut de legea nr. 91-647 din 10 iulie 1991 și se inspiră fără îndoială din preocuparea legitimă de a aloca doar bani publici la titlul asistenței judiciare cererând a căror recurs are o șansă rezonabilă de reușită. După cum subliniau Comisia Europeană a Drepturilor Omului, evident, un sistem de asistență judiciară nu poate funcționa fără punerea în aplicare a dispozitivului care permite selectarea cauzelor susceptibile de a-i beneficia (a se vedea, de exemplu, deciziile din 10 iulie 1980 în cauza X c. Regatul Unit, nr. 8158/78, Decizii și rapoarte 21, p. 95, și din 10 ianuarie 1991 în cauza Garcia c. Franța, nr. 14119/88, nepublicată).

Este adevărat că, în cauza Aerts, Curtea concluzioneze la o încălcare a articolului 6 § 1 după ce subliniase că „prin respingerea cererii [de asistență judiciară] pe motiv că pretenția nu părea în fapt just, biroul de asistență judiciară dăunase substanței mesmo a dreptului [reclamantului] la tribunal" (Aerts precitat, pp. 1964-1965, § 60).

Cu toate acestea, Curtea estimează important să ia în considerare concret calitatea sistemului de asistență judiciară dintr-un stat.

Or ea consideră că sistemul pus în aplicare de legislatorul francez oferă garanții substanțiale indivizilor, de natură să-i prezerve de arbitrar: pe de o parte, biroul de asistență judiciară stabilit lângă Curtea de Casație este prezidat de un magistrat al scaunului acestei curți și cuprinde de asemenea grefierul șef, doi membri aleș de înalta jurisdicție, doi funcționari, doi avocați la Consilul de Stat și Curtea de Casație, și o persoană desemnată pentru reprezentarea utilizatorilor (art. 16 al legii din 10 iulie 1991 susmentionate); pe de altă parte, deciziile de respingere pot face obiectul recursului înaintea prim-președintelui Curții de Casație (art. 23 al legii). În plus, reclamantul putu face audită cauza în primă instanță, apoi în apel.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că refuzul biroului de asistență judiciară de a-i acorda asistența judiciară pentru sesizarea Curții de Casație nu dăunase în substanța sa dreptul de acces la tribunal al reclamantului. De aceea, nu există o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 46800/99) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M me Marie-Françoise Del Sol (« la requérante »), a saisi la Cour le 12 novembre 1998 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée devant la Cour par M e J.-M. Hocquard, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Dubrocard, sous-directrice des droits de l'homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, que le rejet de sa demande d'aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation avait porté atteinte à son droit d'avoir accès à un tribunal.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, une chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 3 avril 2001, la chambre a déclaré la requête recevable [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe].

La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 2 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a cependant continué à être éxaminée par la chambre de l'ancienne troisième section telle qu'elle existait avant cette date. EN FAIT I.

Le 8 décembre 1995, la requérante interjeta appel dudit jugement. Elle affirmait notamment que son époux, demandeur en divorce, ne remplissait pas les conditions fixées par le code civil, dans la mesure où il se proposait de laisser à son épouse des biens sur lesquels il n'avait aucun droit. La requérante arguait subsidiairement de l'exceptionnelle dureté des conséquences du prononcé du divorce, justifiant un rejet de la demande de son époux conformément à l'article 240 du code civil. Aux termes de cette disposition, le juge peut rejeter la demande en divorce si l'époux défendeur établit « que le divorce aurait, soit pour lui, (...) soit pour les enfants, des conséquences matérielles ou morales d'une exceptionnelle dureté (...) ». La requérante sollicitait en outre le versement d'une pension alimentaire sous la forme d'une rente mensuelle de 3 000 FRF.

Le 25 février 1997, la cour d'appel de Paris confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions, sauf en ce qui concerne le montant de la pension alimentaire, qui fut fixé à 1 000 FRF par mois. Elle relevait notamment que le demandeur en divorce remplissait les conditions de recevabilité de la requête en divorce puisqu'il proposait d'abandonner à la requérante ses droits sur un immeuble commun sis en Italie, et que la preuve de l'exceptionnelle dureté du divorce pour la requérante, sur un plan tant moral que matériel, n'était pas rapportée.

Le 20 mai 1997, la requérante saisit le bureau d'aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation d'une demande tendant à obtenir l'aide juridictionnelle, afin de former un pourvoi en cassation contre l'arrêt de la cour d'appel. Sa demande fut rejetée le 2 avril 1998, au motif qu'aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre l'arrêt critiqué. Le bureau d'aide juridictionnelle nota toutefois que les ressources de la requérante avaient été reconnues insuffisantes.

Le 22 mai 1998, la requérante forma un recours contre cette décision. Par une ordonnance du 11 juin 1998, le premier président de la Cour de cassation confirma la décision critiquée, en considérant que cette dernière « avait souverainement apprécié les éléments de fait du litige, aucun moyen sérieux ne pouvant être relevé ». II.

Le Gouvernement affirme à titre liminaire que le fait de ne consentir le bénéfice de l'aide juridictionnelle qu'aux seuls demandeurs dont l'argumentation a au moins une chance – fût-elle faible – de prospérer devant le juge de cassation traduit le souci de concilier une bonne administration de la justice avec le droit d'accès effectif à un tribunal. Il ne s'agit nullement, pour les instances appelées à se prononcer sur la demande d'aide juridictionnelle, d'apprécier de façon détaillée les mérites des arguments invoqués par le demandeur ; il s'agit au contraire d'écarter uniquement les recours qui ne contiennent que des arguments insusceptibles d'aboutir à la remise en cause de la décision entreprise. Ce sont, d'une part, les arguments qui contestent l'appréciation souveraine des juges du fond. Le Gouvernement rappelle à cet égard que le pourvoi en cassation est une voie de recours spécifique, dans la mesure où la Cour de cassation ne juge pas les questions de fait mais seulement de droit. Ce sont, d'autre part, les arguments dont les pièces du dossier permettent d'ores et déjà de démontrer le caractère grossièrement erroné. Il en va de même, a fortiori , des recours qui ne comprennent l'exposé d'aucun motif.

Ainsi, le Gouvernement considère que l'appréciation portée par les membres du bureau d'aide juridictionnelle de la Cour de cassation français diffère largement de celle censurée par la Cour dans l'affaire Aerts c. Belgique (arrêt du 30 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-V, pp. 1964-1965, § 60), où des organes similaires avaient tranché la question de savoir si le recours du requérant était « actuellement juste », c'est-à-dire s'il était fondé. Ce contrôle allait donc au-delà du contrôle prévu par le système français, qui se limite à écarter les moyens dépourvus de tout caractère sérieux. Sur ce point, le Gouvernement souligne que, postérieurement à l'arrêt de la Cour dans cette affaire, le législateur belge a modifié la loi relative à l'assistance judiciaire et a adopté une formule proche de celle figurant dans la loi française, selon laquelle seules « les demandes manifestement mal fondées sont rejetées ».

Le Gouvernement affirme en outre que la composition du bureau d'aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation permet d'écarter tout reproche de partialité qui pourrait être adressé à ce service. Ce dernier comprend des magistrats, des avocats, des fonctionnaires et des justiciables. Cette diversité permet que soient pris en compte de manière effective aussi bien les nécessités du bon fonctionnement de la juridiction que les droits de la défense, et notamment le libre accès au juge. Il ne peut donc être soutenu que les décisions du bureau d'aide juridictionnelle traduisent une volonté d'écarter abusivement les demandeurs des prétoires. Le Gouvernement souligne que le caractère objectif de l'appréciation portée sur le pourvoi est garanti par la voie de recours ouverte par l'article 23 de la loi du 10 juillet 1991 contre les décisions du bureau d'aide juridictionnelle, lesquelles peuvent être déférées au premier président de la Cour de cassation. Par ce biais, le demandeur a la faculté de contester l'appréciation portée par le bureau sur le sérieux des moyens qu'il a présentés, et de rapporter, le cas échéant, la preuve du caractère mal fondé de cette appréciation. Le Gouvernement estime par conséquent que le dispositif de contrôle mis en œuvre par le bureau d'aide juridictionnelle de la Cour de cassation et par le premier président de cette juridiction, en application de la loi relative à l'aide juridictionnelle, n'est pas contraire en soi aux garanties de l'article 6 § 1 de la Convention.

Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement souligne que les décisions rendues par le bureau d'aide juridictionnelle de la Cour de cassation et le premier président de cette juridiction reposaient sur l'article 7, alinéa 3, de la loi n o 91-647 du 10 juillet 1991, aux termes duquel l'aide juridictionnelle est refusée au demandeur si « aucun moyen de cassation sérieux ne peut être relevé ». Ce critère serait « objectif » et son application se ferait en dehors de tout examen au fond du pourvoi. Il viserait à éviter que l'aide judiciaire soit allouée dans des cas où le pourvoi est manifestement voué à l'échec ; ainsi, en la présente cause, il ressort des lettres adressées par la requérante au bureau d'aide juridictionnelle que l'intéressée n'a à aucun moment indiqué les motifs de son pourvoi en cassation et n'a, a fortiori , fait valoir aucun moyen de cassation, alors que l'article 33 du décret de 1991 impose au demandeur de faire connaître « l'objet de sa demande et un exposé sommaire de ses motifs ». De toute évidence, l'absence d'indication de tout moyen de cassation ne pouvait conduire les autorités chargées d'examiner la demande qu'à constater l'absence de moyen de cassation sérieux. En tout état de cause, il ressort du courrier adressé par la requérante au greffe de la Cour qu'elle fait grief à la cour d'appel de ne pas avoir retenu à son encontre la clause d'exceptionnelle dureté prévue par l'article 240 du code civil. Or, aux termes d'une jurisprudence constante, la Cour de cassation considère que l'appréciation de l'exceptionnelle dureté des conséquences du divorce relève du pouvoir souverain des juges du fond. Par conséquent, même dans l'hypothèse où la requérante aurait invoqué ce moyen de cassation tiré de la violation de l'article 240 du code civil, force est de constater, selon le Gouvernement, qu'il aurait été inopérant devant la Cour de cassation et qu'il n'aurait pu être considéré comme un moyen de cassation sérieux. Le Gouvernement conclut au défaut manifeste de fondement de la présente requête.

La requérante affirme que le refus qui fut opposé à sa demande d'aide juridictionnelle équivalait à lui dénier l'accès à la haute juridiction. Elle note que, lorsqu'il présente une demande d'aide juridictionnelle, le plaideur, démuni et non juriste, n'est pas à même de mettre en forme son argumentation, laquelle en matière de cassation répond à des directives dont les spécificités justifient l'appel quasi obligatoire à un avocat aux Conseils. Dès lors, l'examen auquel se livre le bureau d'aide juridictionnelle risque d'écarter des moyens qui, réexaminés par un avocat, auraient pu aboutir.

La Cour souligne d'emblée que la Convention n'oblige pas à accorder l'aide judiciaire dans toutes les contestations en matière civile. En effet, il y a une nette distinction entre les termes de l'article 6 § 3 c), qui garantit le droit à l'aide judiciaire gratuite sous certaines conditions dans les procédures pénales, et ceux de l'article 6 § 1, qui ne renvoie pas du tout à l'aide judiciaire.

Certes, le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 est un droit « concret et effectif » et non pas « théorique ou illusoire ». Les Etats contractants qui instituent un système d'appel sont tenus de veiller à ce que les personnes relevant de leur juridiction jouissent des garanties fondamentales de l'article 6 devant les instances de recours (voir, par exemple, Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 316-B, pp. 78-79, § 59). Toutefois, il appartient aux Etats contractants de décider de la manière dont doivent être respectées les obligations découlant de la Convention. La Cour doit se convaincre que la méthode choisie par les autorités internes dans un cas précis est conforme à la Convention.

En l'espèce, la requérante, qui n'avait pas les moyens de rémunérer un avocat, se plaint que le refus de lui accorder l'assistance judiciaire lui a totalement barré l'accès à la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le motif retenu par le bureau d'aide juridictionnelle et le premier président de la Cour de cassation pour rejeter la demande de la requérante – à savoir l'absence de moyen sérieux de cassation –, est expressément prévu par la loi n o 91-647 du 10 juillet 1991 et s'inspire sans nul doute du légitime souci de n'allouer des deniers publics au titre de l'aide juridictionnelle qu'aux demandeurs dont le pourvoi a une chance raisonnable de succès. Comme le soulignait la Commission européenne des Droits de l'Homme, à l'évidence, un système d'assistance judiciaire ne peut fonctionner sans la mise en place d'un dispositif permettant de sélectionner les affaires susceptibles d'en bénéficier (voir, par exemple, ses décisions du 10 juillet 1980 dans l'affaire X c. Royaume-Uni , n o 8158/78, Décisions et rapports 21, p. 95, et du 10 janvier 1991 dans l'affaire Garcia c. France , n o 14119/88, non publiée).

Il est vrai que, dans l'affaire Aerts , la Cour a conclu à une violation de l'article 6 § 1 après avoir souligné qu'« en rejetant la demande [d'assistance judiciaire] au motif que la prétention ne paraissait pas actuellement juste, le bureau d'assistance judiciaire a porté atteinte à la substance même du droit [du requérant] à un tribunal » ( Aerts précité, pp. 1964-1965, § 60).

Toutefois, la Cour estime qu'il est important de prendre concrètement en compte la qualité du système d'assistance judiciaire dans un Etat.

Or elle considère que le système mis en place par le législateur français offre des garanties substantielles aux individus, de nature à les préserver de l'arbitraire : d'une part, le bureau d'aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation est présidé par un magistrat du siège de cette cour et comprend également son greffier en chef, deux membres choisis par la haute juridiction, deux fonctionnaires, deux avocats au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation, ainsi qu'un membre désigné au titre des usagers (article 16 de la loi du 10 juillet 1991 susmentionnée) ; d'autre part, les décisions de rejet peuvent faire l'objet d'un recours devant le premier président de la Cour de cassation (article 23 de la loi). Au surplus, la requérante avait pu faire entendre sa cause en première instance, puis en appel.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le refus du bureau d'aide juridictionnelle de lui accorder l'aide judiciaire pour saisir la Cour de cassation n'a pas atteint dans sa substance même le droit d'accès à un tribunal de la requérante. Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.