În cazul Franco și Basil c. Italia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Franco și Basile c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens dnii Ferrari Bravo, Lorenzen Vajić domnii Levits Kovler judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, înmânarea hotărârii că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv cetățeni italieni, M. Maria Franco și domnul Giuseppe Basile (inclusiv județele) au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 30 octombrie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor persoanelor fizice și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile persoanelor fizice). Cererea a fost înregistrată la data de 23 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52843/99. Reclamanții sunt reprezentați de M. S. Forgione, avocat în Solopaca (Benévent). Guvernul italian (adică guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 16 mai 1994, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unor somații de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (U.S.L). Judecătorul va elibera aceste somații printr-o decizie din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestru-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat în fața instanței din Guardia Sanframondi (Benevent). În februarie 1995, banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Reclamanții au contestat această declarație și au solicitat instanței pe care a stabilit un termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a retras decizia până la 16 februarie 1995. La acea dată, judecătorul s-a declarat incompetent. Rația Materiae și-a fixat un termen limită pentru părți pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 9 mai 1995, reclamanții au atribuit fiecăreia, separat, Banca și L.U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (adoptatamento dell Prima audiere stabilită la 28 septembrie 1995 a fost inițiată din oficiu la 3 octombrie 1996. În acea zi, la cererea părților, judecătorul a retrimis la tribunal la 7 noiembrie 1996 pentru a permite înălțarea mijloacelor de probă. În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a fixat sonda de prezentare a concluziilor la 27 martie 1997. La această audiere, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care servesc drept temei al procedurii fuseseră anulate printr-o hotărâre a instanței sesizate cu recursul interjucat de către instanța judecătorească (AU.S.L.) invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat posibilitatea ca reclamanții să-și exercite dreptul de a continua procedura. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul, la cererea părților, a fixat la 7 decembrie 1999 în fața instanței pledoariile. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o audiere la 9 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu Banca Nacională, iar la 9 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 18 septembrie 2000 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. 10. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a trimis cazul Sine die din lipsă de sală de judecată disponibilă. 11. La o dată nespecificată, în temeiul Legii nr. 276 din 22 iulie 1997, președintele tribunalului a însărcinat un judecător onorific ( La 10 noiembrie 2000, judecătorul a acceptat audierea reclamanților și a prezentat cauza la 18 mai 2001. Cu toate acestea, această ședință nu are loc pentru că a fost pronunțată din oficiu la 21 mai 2001, iar la 14 decembrie 2001 pentru că părțile nu erau prezentate. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. 15 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 noiembrie 1994 și procedura era încă în curs de desfășurare la 14 decembrie 2001 16. La această dată a durat mai mult de șapte ani și o lună pentru o instanță. 17. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 21. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prestatorii solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 24. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a spus, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spus , cu cinci voturi la doi, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata în unanimitate a cererilor de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii separate - opinie disidentă a dlui Ferrari Bravo - Opinie parțial dizidentă a dlui Kovler. CLR E.F. OPINION DISȘIDENTE DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă disociez de colegii mei în cele 133 de cazuri de astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai poate fi tăcută. În toate aceste cazuri Curtea, pe baza hotărârii Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în scopul unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne apucăm de o cale pe care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. În timp ce împărtășim punctul de vedere al majorității Camerei pe care a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din cauza nerespectării cerinței de termen rezonabil a procedurii civile și pe care instanța de judecată trebuie să o plătească reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot să subscrie la decizia de a atribui, de asemenea, o pagubă morală din mai multe motive. În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, este vorba despre situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata despăgubirilor datorate în temeiul titlului, fie al unui concediu pentru creșterea copilului, fie al unei pensii de invaliditate civilă, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În ciuda procedurilor destul de lungi, unii reclamanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la cazurile lor. Astfel, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenția nr. 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă. Or, Curtea a preferat să raționeze în termeni de acumulare a delincvențelor față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6′1 în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, nr. 35115/97, hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. C În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, daunele morale sau să motiveze mai mult raționamentul. Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE FRANCO ET BASILE c. ITALIE
(Requête n° 52843/99)
ARRÊT
28 février 2002
28/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Franco et Basile c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
L.
Ferrari Bravo,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
me
Maria Franco et M. Giuseppe Basile («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52843/99. Les requérants sont représentés par M
e
gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 15 février 2001.
3.
Le 16 mai 1994, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir des injonctions de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L). Le juge délivra lesdites injonctions par une décision du 6
octobre
1994.
4.
Le 10 novembre 1994, les requérants notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le tribunal de Guardia Sanframondi (Bénévent ). Le 1
er
février 1995, la Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants contestèrent cette déclaration et sollicitèrent du juge qu’il fixât un délai afin d’introduire une action tendant au constat des obligations de la Banque. A cet égard, le juge réserva sa décision jusqu’au 16 février 1995. A cette date, le juge se déclara incompétent
ratione materiae
et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.
5.
Le 9 mai 1995, les requérants assignèrent, chacun séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (
accertamento dell’obbligo del terzo
).
6.
La première audience fixée au 28 septembre 1995, fut renvoyée d’office au 3 octobre 1996. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge remit l’audience au 7
novembre 1996 afin de permettre l’articulation des moyens de preuves. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande des parties, fixa l’audience de présentation des conclusions au 27 mars 1997. A cette audience, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi de l’appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérants de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure. Au terme de cette audience le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de plaidoiries au 7 décembre 1999.
7.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezioni stralcio
) et fixa une audience au 9
février 1999.
8.
Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.
9.
Le 9
février 1999, le juge fixa une audience au 18 septembre 2000 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable.
10.
Toutefois, le 4 mars 2000 le président du tribunal renvoya l'affaire
sine die
faute de salle d'audience disponible.
11.
A une date non précisée, en application de la loi n°
276 du 22
juillet
1997, le président du tribunal chargea un juge honoraire («
Giudice Onorario Aggregato ») de l’affaire.
12.
Le 10 novembre 2000, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001. Toutefois, cette audience ne se tint pas parce qu’elle fut renvoyée d’office au 21
mai
2001, puis au 14 décembre 2001 car les parties ne s’étaient pas présentées.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
15.
La période à considérer a débuté le 10 novembre 1994 et la procédure était encore pendante au 14 décembre 2001.
16.
Elle avait à cette date duré plus de sept ans et un mois pour une instance.
17.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
18.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Les requérants réclament chacun 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
21.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 6
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
22.
Les requérants demandent également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
23.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
24.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par cinq voix contre deux,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité,
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions séparées suivantes
:
- opinion dissidente de M. Ferrari Bravo
;
- opinion partiellement dissidente de M. Kovler.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd’hui, mais je crois que la mesure est comble et que l’on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l’arrêt Bottazzi c.
Italie [GC], n°
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu’en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquement” à l’exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l’Italie pour violation de l’article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l’affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n’est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l’avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd’hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu’à d’autres endroits la disposition incriminée (l’article 6 § 1) n’avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l’affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l’on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu’au 4
février 1999 (je suppose à l’initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l’affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu’il n’y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l’activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l’exploit (répétées probablement dans d’autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j’aimerais bien le savoir. J’espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d’appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d’imposer à l’Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l’Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d’autre part, le procès est si cher que l’on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l’Europe aux fins d’une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.
Tout en partageant l’opinion de la majorité de la Chambre qu’il y a eu violation de l’article 6 §1 à cause de manquement à l’exigence du «
délai raisonnable
» de la procédure civile et que l’Etat défendeur doit verser au requérant une somme déterminée pour frais et dépens, je ne peux pas souscrire à la décision d’allouer aussi un dommage moral pour plusieurs raisons.
Dans toutes les 133 requêtes venant de Bénévent et examinées par la Chambre il s’agit de situations similaires : les requérant(e)s ayant déposé des recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge de travail, réclamèrent la reconnaissance de leur droit au versement des indemnités dues au titre, soit d’un congé parental, soit d’une pension d’invalide civil, soit d’une aide pour une personne à domicile, etc. Malgré les procédures assez longues, certains requérants ont obtenu la satisfaction de leurs demandes avant que la Cour ne se prononce sur leurs cas. Donc la Cour aurait pu constater que l’article 41 de la Convention n’était que partiellement applicable, ou bien rejeter, comme dans l’affaire
Natalina De
Rosa
c. Italie
(n°
51123/99) faisant partie des 133 requêtes en question, les demandes de satisfaction équitable. Or, la Cour préféra raisonner en termes d’«
accumulation des manquements à l’exigence du délai raisonnable
» en Italie constituant «
une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 §1
», peut-être en tenant compte du fait que les requêtes ont été déposées avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto.
Dans plusieurs autres affaires la Cour constata des violations beaucoup plus graves de l’article 6 §1 lors d’une procédure pénale (voir,
mutatis mutandis,
Daktaras c. Lituanie, n°
42095/98, du 10 octobre 2000
; Riepan c. Autriche, n°
35115/97, jugement du 14 novembre 2000), mais rejeta la demande de satisfaction pour dommage moral, tout en allouant des sommes importantes pour frais et dépens. C’est seulement en notant avec la constatation de la violation des articles 6 § 1
et 1 du Protocole n° 1 que «
le refus persistant des autorités de verser la somme due a provoqué chez le requérant angoisse et tension
» (Georgiadis c. Grèce, n°
41209/98, §
39) que la Cour alloua un dommage moral à ce titre.
A mon avis, la Cour aurait dû réduire, voire rejeter dans, certains cas, les dommages moraux, ou motiver davantage le raisonnement. J’ai donc voté contre cette partie du dispositif des arrêts.