AFFAIRE ROSA ROMANO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

28.02.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ROSA ROMANO c. ITALIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1: ROSA ROMANO c. ITALIA (solicitarea nr. 52844/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 Februarie 2002 DEFINIF 28/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Rosa Romano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens dnii Ferrari Bravo, Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler judecători și E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Rosa Romano ( La data de 30 octombrie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la data de 23 noiembrie 1999 sub numărul dosarului 52844/99. Recurenta este reprezentată de M. S. Forgione, avocat în Solopaca (Benévent). Guvernul italian (adică guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 16 mai 1994, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, funcionând ca judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizaii datorate, cu titlu de asistenă pentru persoanele cu handicap, de către unitatea Sanitală Locală (U.S.L.). Judecătorul va elibera ordinul menionat anterior printr-o decizie din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, recurenta notifia la Banca Romei, terță-garant, la ocupația de sechestru-hotărâre a creanțelor și, în acest scop, laasignat în fața instanței din Guardia Sanframondi (Benevent). În februarie 1995, banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesibile. Recurenta a contestat această declarație și a solicitat instanței pe care o stabilise un termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a restant decizia până la 16 februarie 1995. La acea dată, judecătorul s-a declarat incompetent. Rația Materiae și a stabilit un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 9 mai 1995, reclamanta a atribuit banca și U.S.L. în fața instanței din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (adertamento dell Prima ședință stabilită la 29 septembrie 1995 a fost prezentată la cererea recurentei la 15 martie 1996. În ziua următoare, Banca l-a informat pe judecător că titlul executoriu care servise drept temei al procedurii fusese anulat printr-o hotărâre a instanței sesizate cu recursul interjudiciat de către U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a acordat recurentei dreptul la continuarea procedurii. La cererea părților, judecătorul a fixat la înălțare pentru prezentarea concluziilor la 18 octombrie 1996. La încheierea acestei ședințe, judecătorul, la cererea părților, a fixat încuviințarea pledoariilor la 16 octombrie 1996. În decembrie 1997.În acea zi, la cererea părților, judecătorul a reportat la ședința 2 mai 2000. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o ședință la 18 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu Banca Nacională, iar la 18 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 20 septembrie 2001 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. 10. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a trimis cazul Sine die din lipsă de sală de judecată disponibilă. 11. La 30 mai 2000, în conformitate cu Legea nr. 276, 22 iulie 1997, președintele Tribunalului a numit un judecător onorific ( CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE12, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de șapte ani și două luni pentru o instanță. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisionista solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 23. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune, cu cinci voturi împotriva a două, că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din regulament, la următoarele opinii separate - opinie disidentă a dlui Ferrari Bravo - Opinie parțial dizidentă a dlui Kovler. CLR E.F. OPINION DISȘIDENTE DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă disociez de colegii mei în cele 133 de cazuri de astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai poate fi tăcută. În toate aceste cazuri Curtea, pe baza hotărârii Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în scopul unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ne apucăm de o cale pe care, regret, mi se pare o cale fără ieșire. În timp ce împărtășim punctul de vedere al majorității Camerei pe care a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din cauza nerespectării cerinței de termen rezonabil a procedurii civile și pe care instanța de judecată trebuie să o plătească reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, nu pot să subscrie la decizia de a atribui, de asemenea, o pagubă morală din mai multe motive. În toate cele 133 de cereri din Benevent și examinate de Cameră, este vorba despre situații similare: reclamanții(e) care au depus acțiuni în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător de muncă, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plata despăgubirilor datorate în temeiul titlului, fie al unui concediu pentru creșterea copilului, fie al unei pensii de invaliditate civilă, fie al unui ajutor pentru o persoană la domiciliu etc. În ciuda procedurilor destul de lungi, unii reclamanți au obținut satisfacția cererilor lor înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la cazurile lor. Astfel, Curtea ar fi putut constata că art. 41 din Convenția nr. 51123/99) care face parte din cele 133 de cereri în cauză, cererile de satisfacție echitabilă. Or, Curtea a preferat să raționeze în termeni de acumulare a delincvențelor față de cerința termenului rezonabil în Italia care constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1) În mai multe alte cazuri, Curtea a constatat încălcări mult mai grave ale articolului 6′1 în cadrul unei proceduri penale (a se vedea mutatis mutandis Daktaras c. Lituania, nr. 4990/98, din 10 octombrie 2000; Riepan c. Austria, nr. 35115/97, hotărârea din 14 noiembrie 2000), dar a respins cererea de satisfacție pentru daune morale, în timp ce aloca sume importante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. C În opinia mea, Curtea ar fi trebuit să reducă sau chiar să respingă, în anumite cazuri, daunele morale sau să motiveze mai mult raționamentul. Prin urmare, am votat împotriva acestei părți a sistemului de hotărâri.