Reclamantul, Holding And Barnes Plc, este societatea publică limitată încorporată în 1964 și cu sediul social în Canvey Island, Essex. Este reprezentat în fața Curții de către dl T. Pittas, un avocat practicant la Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate în numele reclamantului, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea reclamantă este implicată în depozitarea și vânzarea de vehicule deteriorate. La 2 mai 2000, autoritatea locală a decis să acorde permisiunea de planificare. Cu toate acestea, la 25 iulie 2000, Secretarul de Stat pentru Mediu a scris Consiliului solicitându-i să-i orienteze cererea în temeiul secțiunii 77 din Legea privind planificarea orașului și țării din 1990 (a se vedea mai jos). Secretarul de stat a considerat că ar trebui să își exercite puterea de a „scrie” cererea reclamantului din cauza caracterului utilizării propuse, a impactului pe care ar putea avea asupra viitoarei prosperități economice a regiunii și a locației site-ului propus lângă instalațiile de stocare a gazelor periculoase. Reclamantul a contestat competența Secretarului de Stat de a „scrie” cererea ca încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, iar cazul împreună cu alte trei chestiuni care susțin o chestiune similară a fost auzit de Curtea Divizională la 13 decembrie 2000, care a constatat în favoarea reclamanților. Secretarul de Stat a apelat la Camera Lorzilor care, la 9 mai 2001, a reținut că nu a existat încălcarea articolului 6 § 1. Reversind hotărârea Curții Divizionale, Camera Lorzilor a susținut că, deși secretarul de stat nu a fost însuși un tribunal independent și imparțial atunci când se ocupă de chestiuni chestiunile solicitate sau recuperate, întrebarea crucială în temeiul articolului 6 din Convenție a fost dacă există un control judiciar suficient pentru a asigura determinarea de către un astfel de tribunal ulterior. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în special hotărârea Curții din Bryan c. Regatul Unit: a se vedea mai jos) nu a solicitat ca acest control să constituie o reexaminare a unei cereri prin un recurs privind meritul. Ceea ce a fost necesar a fost că ar trebui să existe o reexaminare suficientă de către o instanță care îndeplinește cerințele de independență și imparțialitate a legalității deciziilor și procedurilor urmate.Jurisdicția de revizuire judiciară a Curții Înalte a constituit o astfel de reexaminare (R. Secretarul de Stat pentru Mediu, ex parte Holding și Barnes, Alconbury Developments Ltd și Legal and General Assurance Society Ltd, [2001] UKHL 23; [2001] 2 Toate ER 929). După decizia Casei Lordilor, reclamantul a fost obligat să abandoneze o parte din planurile sale de relocalizare și să modifice substanțial cererea de autorizație de planificare. Secretarul de stat a acordat cererea modificată la 6 decembrie 2001. În temeiul legii engleze, majoritatea cererilor de autorizare de planificare sunt stabilite de către autoritățile locale alese, cu posibilitatea de a face apel la un inspector desemnat de Secretarul de Stat pentru Mediu. Cu toate acestea, în temeiul articolului 77 din Legea de planificare a orașului și a țării din 1990 („Legea din 1990”), secretarul de stat are competența de a face cereri de planificare „apel” pentru propria sa determinare. Secretarul de stat are o serie de alte roluri în domeniul planificării, inclusiv elaborarea politicilor și furnizarea de orientări care trebuie luate în considerare de către alții care determină cererile de planificare și controlul planurilor de dezvoltare pentru toate domeniile țării. Planificarea orașului și a țărilor (planuri de dezvoltare și consultare) (departamente) Instrucțiunile 1999, conținute în circulara 07/99, conțin ghiduri privind apelul la cereri. Alineatul 2 din circulară recomanda că secretarul de stat va „să mențină politica sa, în general, de a solicita numai pentru a-și determina propriile cereri care pun la punct probleme de planificare mai mult decât importanța locală”. În conformitate cu art. 77 alineatul (5) din Legea din 1990, înainte de a stabili o cerere „denumită” la cererea reclamantului sau a autorității locale, secretarul de stat trebuie să numească un inspector pentru a auzi observațiile orale de la ambele părți. Părțile sunt autorizate să convoce și să examineze martorii la aceste audieri (Procedură de planificare a plăților și a plăților (Procedura de anchetă) 2000: „Regulile din 2000”. În urma unei astfel de audieri, inspectorul va pregăti un raport în care el sau ea prezintă concluziile și recomandările sale. În cazul în care secretarul de stat este inclinat să ajungă la o concluzie diferită deoarece diferă de inspector cu privire la orice chestiune materială de fapt sau ia în considerare noi dovezi sau fapte noi, părțile au dreptul de a fi informate înainte de a lua o decizie secretar de stat și trebuie să aibă posibilitatea de a face reprezentații scrise sau de a cere ancheta să fie redeschisă pentru a evalua noile dovezi (Regulamentul 2000, art. 17). Legea din 1990 prevede în secțiunea 288 pentru revizuirea judiciară a unei ordine adoptate de secretarul de stat în urma procedurii de apel: (1) Dacă o persoană - (a) este agravată prin orice ordine la care se aplică această secțiune și dorește să pună la îndoială validitatea acestei ordine din motivele - (i) că ordinul nu este în conformitate cu competențele prezentei acte, sau (ii) că acțiunea relevantă nu a fost respectată în ceea ce privește acest ordin; sau (b) este agravată de orice acțiune din partea secretarului de stat la care acesta se aplică și dorește să pună la îndoială validitatea acestei acțiuni din motive - (i) că acțiunea nu este în conformitate cu competențele prezentului act, sau (ii) că oricare dintre cerințele sale relevante nu au fost respectate în temeiul acestei acțiuni, poate face o aplicare la Curtea Înaltă în temeiul acestei secțiuni.” Chiar dacă el nu urmărește măsurile procedurale necesare - neavizarea unei audieri sau a permite ocazia ca dovezile să fie numite sau încrucișate, sau pentru reprezentanții să fie făcute sau să ia orice pas necesar pentru echitatea sau justiția naturală, instanța poate interfera. Legalitatea deciziei și procedurile trebuie să fie supuse unui control judiciar suficient.” Lord Slynn a continuat că el a fost mai departe de opinia că instanța a avut competența de a anula decizia Secretarului de Stat pentru o neînțelegere sau ignoranță a unui fapt stabilit și relevant (§ 50 și 53 din hotărâre; și a se vedea și Lord Nolan la § 61, Lord Hoffman la § 130 și Lord Clyde la § 169).
The applicant, Holding And Barnes Plc, is public limited company incorporated in 1964 and with a registered office in Canvey Island, Essex. It is represented before the Court by Mr T. Pittas, a solicitor practising in London. The facts of the case, as submitted on behalf of the applicant, may be summarised as follows. The applicant company is involved in the storage and sale of damaged vehicles. It applied for planning permission to relocate part of its business. On 2 May 2000 the local authority resolved that it was minded to grant planning permission. However, on 25 July 2000 the Secretary of State for the Environment wrote to the Council requesting it to direct the application to him under Section 77 of the Town and Country Planning Act 1990 (see below). The Secretary of State considered that he should exercise his power to “call-in” the applicant’s application because of the nature of the proposed use, the impact it could have on the future economic prosperity of the region, and the proposed site’s location next to hazardous gas storage installations. The applicant challenged the Secretary of State’s power to “call-in” the application as a breach of Article 6 § 1 of the Convention, and the case together with three others raising a similar issue was heard by the Divisional Court on 13 December 2000, which found in favour of the applicants. The Secretary of State appealed to the House of Lords which held, on 9 May 2001, that there had been no breach of Article 6 § 1. Reversing the decision of the Divisional Court, the House of Lords held that, although the Secretary of State was not himself an independent and impartial tribunal when dealing with called in or recovered matters, the crucial question under Article 6 of the Convention was whether there was sufficient judicial control to ensure determination by such a tribunal subsequently. The jurisprudence of the European Court of Human Rights (in particular, the judgment of the Court in Bryan v. the United Kingdom: see below) did not require such control to constitute a rehearing on an application by an appeal on the merits. What was required was that there should be a sufficient review by a court satisfying the requirements of independence and impartiality of the legality of the decisions and the procedures followed. The judicial review jurisdiction of the High Court constituted such a review (R. v. Secretary of State for the Environment, ex parte Holding and Barnes, Alconbury Developments Ltd and Legal and General Assurance Society Ltd, [2001] UKHL 23; [2001] 2 All ER 929). Following the House of Lords’ decision the applicant was forced to abandon part of its relocation plans and substantially to amend its request for planning permission. The Secretary of State granted the amended application on 6 December 2001. Under English law, most applications for planning permission are determined by elected local authorities, with the possibility of appeal to an inspector appointed by the Secretary of State for the Environment. However, under section 77 of the Town and Country Planning Act 1990 (“the 1990 Act”), the Secretary of State has a power to “call-in” planning applications for his own determination. The Secretary of State has a number of other roles in the field of planning, including the development of policy and the provision of guidance to be taken into account by others determining planning applications and the control of development plans for all areas of the country. The Town and Country Planning (Development Plans and Consultation) (Departures) Directions 1999, contained in Circular 07/99, contain guidance on the call-in of applications. Paragraph 2 of the Circular advises that the Secretary of State will “maintain his policy of, in general, only calling in for his own determination those applications which raise planning issues of more than local importance”. Under section 77(5) of the 1990 Act, before determining a “called-in” application, at the request of either the applicant or the local authority, the Secretary of State must appoint an inspector to hear oral submissions from both parties. The parties are allowed to call and cross-examine witnesses at these hearings (Town and Country Planning (Inquiries Procedure) (England) Rules 2000: “the 2000 Rules”). Following such a hearing, the inspector will prepare a report in which he or she sets out his or her conclusions and recommendations. If the Secretary of State is inclined to reach a different conclusion because he or she differs from the inspector on any material question of fact or takes into consideration new evidence or new facts, the parties are entitled to be informed before the Secretary of State makes a decision, and must be given the opportunity to make written representations or ask for the inquiry to be reopened to assess the new evidence (2000 Rules, rule 17). The 1990 Act provides in section 288 for judicial review of an order made by the Secretary of State following the call-in procedure: (1) If any person - (a) is aggrieved by any order to which this section applies and wishes to question the validity of that order on the grounds - (i) that the order is not within the powers of this Act, or (ii) that any of the relevant requirements have not been complied with in relation to that order; or (b) is aggrieved by any action on the part of the Secretary of State to which this section applies and wishes to question the validity of that action on the grounds - (i) that the action is not within the powers of this Act, or (ii) that any of the relevant requirements have not been complied with in relation to that action, he may make an application to the High Court under this section.” In the House of Lords’ judgment in the present case, Lord Slynn of Hadley described the scope of judicial review under the 1990 Act as follows: “It has long been established that if the Secretary of State misinterprets the legislation under which he purports to act, or if he takes into account matters irrelevant to his decision or refuses or fails to take account of matters relevant to his decision, or reaches a perverse decision, the court may set his decision aside. Even if he fails to follow necessary procedural steps - failing to give notice of a hearing or to allow an opportunity for evidence to be called or cross-examined, or for representations to be made or to take any step which fairness or natural justice requires, the court may interfere. The legality of the decision and the procedural steps must be subject to sufficient judicial control.” Lord Slynn continued that he was further of the view that the court had jurisdiction to quash the Secretary of State’s decision for a misunderstanding or ignorance of an established and relevant fact (§§ 50 and 53 of the judgment; and see also Lord Nolan at § 61, Lord Hoffman at § 130 and Lord Clyde at § 169).