[TRADUCERE] (...) ÎN FAVOAREA recurentei, Holding and Barnes PLC, este o societate cu răspundere limitată înființată în 1964 și al cărei sediu social se află în Canvey Island (Essex). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul T. Pittas, solicitor la Londra. La 2 mai 2000, autoritatea locală competentă a decis să acorde permisul. Cu toate acestea, la 25 iulie 2000, ministrul lanului a scris în scris consiliului competent să-l roage să îi transmită cererea, în conformitate cu art. 77 din Legea din 1990 privind amenajarea urbană și rurală (a se vedea mai jos). Ministrul a considerat că ar trebui să-și exercite puterea de sine … Societatea reclamantă a contestat puterea ministrului de sanie a cererii, care a văzut o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; această cauză, precum și alte trei cauze care ridicau o problemă similară, au fost examinate la 13 decembrie 2000 de către Divizia Court , care dă câștig de cauză reclamanților.
Ministrul sesizează Camera Lorzilor, care, la 9 mai 2001, a declarat quel nil'y nu a fost afectată de art. 6 alin. (1) Infirmând decizia Curții Dividențiale. , Camera Lorzilor a declarat că, deși ministrul nu a fost el însuși o instanță independentă și imparțială atunci când a tratat cazuri cărora le-a fost atribuit examinarea, problema crucială care s-a aflat sub aspectul articolului 6 din convenție era de a ști dacă există un control jurisdicțional suficient pentru a garanta ulterior o decizie a unui tribunal având aceste calități. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în special hotărârea Bryan c. Regatul Unit, a se vedea mai jos) nu impunea ca un astfel de control să constituie o nouă examinare a unei cereri în ceea ce privește fondul.
Pe de altă parte, a fost important să existe un control suficient al unui tribunal care să îndeplinească cerințele de independență și de imparțialitate privind legalitatea deciziilor și procedurilor urmate. Competența High Court în materie de control jurisdicțional permitea o astfel de acțiune ( R. v. Secretary of State for the Environment, ex Parte Holding and Barnes, Alconbury Developments Ltd and Legal and General Assurance Society Ltd, [2001] UKHL 23 ; [2001] 2 All ER 929). Ca urmare a deciziei Camerei Lorzilor, reclamantul a fost obligat să renunțe la o parte din proiectele sale de transfer și să își dea în mod substanțial cererea de permis de amenajare.
Ministrul a acceptat cererea modificată din 6 decembrie 2001. În dreptul englez, autoritățile locale alese sunt cele care decid asupra majorității cererilor de autorizație de amenajare, deciziile lor putând fi soluționate în fața unui inspector numit de ministrul la . Cu toate acestea, în conformitate cu art. 77 din Legea din 1990 privind amenajarea urbană și rurală (□ Legea din 1990) În plus, ministrul are o serie de alte funcții în materie de amenajare, și anume punerea în aplicare a politicii și formularea de orientări pe care celelalte autorități trebuie să le țină seama de cererile de autorizație și controlul planurilor privind întreaga țară. Directivele din 1999 privind planurile și consultarea în materie de amenajare urbană și rurală (de plecare), cuprinse în Circulara 07/99, oferă indicații cu privire la procedura prin care ministrul semporează o cerere.
urmează politica sa care constă, în general, într-o cerere de soluționare a acesteia în sine numai dacă ridică probleme de amenajare a căror importanță depășește sfera locală În temeiul articolului 77 alineatul (5) din Legea din 1990, înainte chiar de a se pronunța cu privire la o cale de atac, ministrul, la cererea reclamantului sau a autorității locale, desemnează un inspector însărcinat cu colectarea observațiilor orale ale ambelor părți.
Părțile au posibilitatea de a convoca și de a interoga martori în cadrul acestor audieri (norme din 2000 privind procedura de investigare în Anglia în materie de amenajare urbană și rurală În cazul în care ministrul este dispus să ia o decizie diferită pentru că nu este de acord cu inspectorul cu privire la o chestiune de fapt relevantă sau pentru că ia în considerare noi fapte sau elemente, părțile au dreptul să fie informate înainte ca ministrul să ia o decizie și trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta observații scrise sau de a solicita redeschiderea anchetei, astfel încât elementele noi să fie examinate (art. 17 din normele din 2000). La art. 288 din Legea din 1990 prevede controlul jurisdicțional al unei decizii luate de ministru în termen de o procedură prin care este vorba despre o cerere Orice persoană care este afectată de o decizie căreia i se aplică prezentul articol și dorește să conteste validitatea acesteia pe motiv că Această decizie nu intră în sfera de competență a prezentei legi sau (ii) că una dintre condițiile relevante nu a fost îndeplinită în cadrul acestei decizii;
sau care este afectată de un act al ministrului căruia i se aplică prezentul articol și dorește să conteste validitatea acesteia pe motiv că actul nu a fost îndeplinit în cadrul atribuțiilor conferite de prezenta lege sau (ii) că una dintre condițiile relevante nu a fost îndeplinită în cadrul acestui act, poate sesiza High Court în temeiul prezentului articol. În hotărârea pronunțată de Camera Lorzilor în speță, Lord Slynn of Hadley descrie după cum urmează domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional efectuat în temeiul legii din 1990 Se stabilește de mult timp că, în cazul în care ministrul face o interpretare greșită a legislației în temeiul căreia se pretinde că acționează sau se bazează pe elemente nerelevante pentru decizia sa sau refuză sau neglijează să țină seama de factori relevanți pentru decizia sa sau dacă se referă la o decizie arbitrară, High Court poate anula decizia sa.
Chiar dacă este neglijent să ia măsurile procedurale necesare (de exemplu, prin omiterea de a declara o audiere sau de a da posibilitatea de a convoca sau de a interoga martorii sau de a prezenta observații, sau neglijând să ia o măsură impusă de principiul de echitate sau de principiile elementare ale justiției), High Court Lord Slynn a adăugat că High Court avea competența de a anula decizia ministrului în cazul unei înțelegeri greșite sau al unui fapt dovedit și pertinent (punctele 50 și 53 din hotărârea pronunțată). ; a se vedea, de asemenea, intervențiile Lordului Nolan, § 61, Lord Hoffman, § 130, și Lord Clyde, § 169). GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, societatea reclamantă se plânge că decizia privind cererea sa de permis de amenajare adoptată de ministru încalcă dreptul său la o procedură echitabilă în fața unei instanțe independente și imparțiale.
Afirmând că ministrul nu ar trebui să fie atât un responsabil politic, cât și un decizional în materie de amenajare, societatea reclamantă denunță o încălcare a art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, hotărârea cu privire la o cerere de permis de amenajare [port] asupra drepturilor civile (...) Prin urmare, se aplică art. 6 alineatul (1) (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bryan c. Regatul Unit din 22 noiembrie 1995, seria A n 335-A, § 31). În hotărârea Bryan, Curtea a apreciat (punctul 38) că un inspector care se ocupă de o acțiune în materie de urbanism împotriva deciziei unei autorități locale nu este un tribunal independent și imparțial Din cauza faptului că ministrul are capacitatea, atunci când propria sa politică riscă să fie în cauză, de a revoca competența inspectorului de a se pronunța asupra unei căi de atac.
Cu atât mai mult, ministrul însuși Cu toate acestea, după cum a explicat Curtea în hotărârea Albert și Le Cont c. Belgia (10 februarie 1983, seria A n 58 § 29), chiar și atunci când un organism judiciar care soluționează litigiile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil nu îndeplinește, într-o anumită măsură, cerințele art. 6 alin. (1), nu se poate constata nicio încălcare a Convenției dacă procedurile în fața acestui organ În speță, este necesar să se stabilească dacă dreptul conferit prin art. 288 din Legea din 1990 (a se vedea mai sus) de a solicita un control jurisdicțional al unei decizii luate de ministru este suficient pentru a îndeplini cerințele art. 6 alin. Curtea amintește că, în hotărârea Bryan menționată anterior, aceasta a declarat că posibilitatea de a supune decizia inspectorului unui control jurisdicțional este suficientă pentru a asigura respectarea articolului 6 alineatul (1), în pofida faptului că acțiunea la High Court Curtea a considerat suficient faptul că, în afară de motivele clasice ale deciziei inspectorului, în conformitate cu dreptul englez (care se referă, de exemplu, la echitate, regularitatea procedurii, la independență și la imparțialitate), High Court, în afară de motivele tradiționale ale deciziei judecătorești (care se referă, de exemplu, la echitate, la regularitatea procedurii, la independență și la imparțialitate),
ar fi putut anula decizia inspectorului dacă aceasta din urmă ar fi avut la bază elemente străine în cauză sau ar fi neglijat factori relevanți; în cazul în care constatările de fapt nu ar fi fost susținute de probe suficient de solide În plus, Curtea a formulat următoarele observații la punctul 47 din hotărârea Bryan: În mod rezonabil, se poate aștepta o astfel de modalitate de a proceda din partea unei instanțe judecătorești de apel în domenii juridice specializate, cum ar fi cel în cauză, în special atunci când faptele au fost stabilite anterior în cursul unei proceduri cvasijudiciare care să respecte multe dintre cerințele articolului 6 alineatul (1). Această metodă se regăsește frecvent în sistemele de control jurisdicțional al deciziilor administrative, în vigoare în toate statele membre ale Consiliului Europei.
Într-adevăr, în speță, obiectul deciziei atacate a fost un exemplu perfect de exercitare a unei puteri discreționare de judecată menite să reglementeze comportamentul cetățenilor în sectorul amenajării urbane și rurale. În ceea ce privește faptele din speță, Curtea constată că, în cazul în care ministrul nu este un tribunal independent și imparțial, procedura care urmează unei transmiteri a cererii este însoțită de o serie de garanții de echitate. Astfel, în temeiul articolului 77 alineatul (5) din Legea din 1990, înainte de a se pronunța cu privire la o cale de atac, ministrul, la cererea reclamantului sau a autorității locale, desemnează un inspector însărcinat cu examinarea observațiilor orale și a mijloacelor de probă ale fiecărei părți.
În urma unei astfel de audieri, inspectorul întocmește un raport în care își prezintă concluziile și recomandările. În cazul în care ministrul este dispus să ia o decizie diferită pentru că nu este de acord cu inspectorul cu privire la o chestiune de fapt relevantă sau pentru că ia în considerare noi fapte sau elemente, părțile au dreptul să fie informate cu privire la aceasta înainte ca ministrul să ia o decizie și trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta observații scrise sau de a solicita redeschiderea anchetei, astfel încât elementele noi să fie examinate.
Atunci când ministrul a luat o decizie, partea vătămată poate solicita un control jurisdicțional în temeiul articolului 288 din Legea din 1990. Instanța de supraveghere are competența de a anula decizia ministrului în cazul în care consideră că acesta a comis un abuz de putere, se întemeiază pe elemente străine în cauză sau a neglijat factori relevanți, a luat o decizie arbitrară sau decurgând dintr-o înțelegere greșită sau dintr-un fapt stabilit și relevant sau nu a luat măsurile procedurale necesare (a se vedea rezumatul dreptului intern de mai sus). În aceste condiții, Curtea consideră că prezenta cauză nu ar putea, sub aspectul articolului 6 alineatul (1), să fie distinsă de cauza Bryan menționată anterior.
Comisia consideră, în special, că, așa cum a spus Laa Camera Lorzilor, faptul că în speță, acesta este ministrul însuși, și nu inspectorul, ca în cauza Bryan, care urma să se pronunțe, nu constituie o bază suficientă pentru a distinge cele două decizii. În consecință, această cerere este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
[TRADUCTION] (...) EN FAIT La requérante, Holding and Barnes PLC, est une société à responsabilité limitée créée en 1964 et dont le siège social se trouve à Canvey Island (Essex). Elle est représentée devant la Cour par M e T. Pittas, solicitor à Londres. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels que présentés au nom de la société requérante, peuvent se résumer comme suit. La société requérante entrepose et vend des véhicules endommagés. Elle sollicita un permis d’aménagement pour abriter ailleurs une partie de ses activités. Le 2 mai 2000, l’autorité locale compétente décida qu’elle allait accorder le permis. Cependant, le 25 juillet 2000, le ministre de l’Environnement écrivit au conseil compétent pour le prier de lui transmettre la demande, en application de l’article 77 de la loi de 1990 sur l’aménagement urbain et rural (voir ci-dessous).
Le ministre estimait qu’il devait exercer son pouvoir de s’attribuer l’examen de la demande formée par la requérante en raison de la nature de l’usage envisagé, de l’impact qu’il pouvait avoir sur la prospérité économique future de la région, et de la proximité du site retenu avec des installations de stockage de gaz à risque. La société requérante contesta le pouvoir du ministre de s’emparer de la demande, y voyant une atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention ; cette affaire ainsi que trois autres soulevant une question similaire furent examinées le 13 décembre 2000 par la Divisional Court , qui donna gain de cause aux demandeurs.
Le ministre saisit la Chambre des lords qui, le 9 mai 2001, déclara qu’il n’y avait pas eu atteinte à l’article 6 § 1. Infirmant la décision de la Divisional Court , la Chambre des lords déclara que, bien que le ministre ne fût pas lui-même un tribunal indépendant et impartial lorsqu’il traitait des affaires dont il s’était attribué l’examen, la question cruciale qui se posait sous l’angle de l’article 6 de la Convention était de savoir s’il y avait un contrôle juridictionnel suffisant pour garantir par la suite une décision d’un tribunal ayant ces qualités. La jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme (en particulier l’arrêt Bryan c. Royaume-Uni, voir ci-dessous) n’exigeait pas qu’un tel contrôle constituât un nouvel examen d’une demande quant au fond.
En revanche, il importait qu’il y ait un contrôle suffisant d’un tribunal satisfaisant aux exigences d’indépendance et d’impartialité sur la légalité des décisions et des procédures suivies. La compétence de la High Court en matière de contrôle juridictionnel permettait un tel recours ( R. v. Secretary of State for the Environment, ex parte Holding and Barnes, Alconbury Developments Ltd and Legal and General Assurance Society Ltd, [2001] UKHL 23 ; [2001] 2 All ER 929). A la suite de la décision de la Chambre des lords, le requérant fut contraint d’abandonner une partie de ses projets de transfert et d’amender sensiblement sa demande de permis d’aménagement.
Le ministre accepta la demande modifiée du 6 décembre 2001. B. Le droit et la pratique internes pertinents En droit anglais, ce sont les autorités locales élues qui statuent sur la plupart des demandes de permis d’aménagement, leurs décisions étant susceptibles de recours auprès d’un inspecteur nommé par le ministre de l’Environnement. Toutefois, en vertu de l’article 77 de la loi de 1990 sur l’aménagement urbain et rural (« loi de 1990 »), le ministre a le pouvoir de s’attribuer des demandes afin de les trancher lui-même. De plus, le ministre a un certain nombre d’autres fonctions en matière d’aménagement, à savoir la mise en œuvre de la politique et la formulation d’orientations dont doivent tenir compte les autres autorités appelées à statuer sur des demandes de permis, et le contrôle des plans concernant l’ensemble du pays.
Les directives de 1999 sur les plans et la consultation en matière d’aménagement urbain et rural (départs), contenues dans la circulaire 07/99, donnent des indications sur la procédure par laquelle le ministre s’empare d’une demande. Selon le paragraphe 2 de cette circulaire, le ministre « suit sa politique consistant en règle générale à ne s’attribuer une demande pour la trancher lui-même que si elle soulève des questions d’aménagement dont l’importance dépasse la sphère locale ». En vertu de l’article 77 § 5 de la loi de 1990, avant même de statuer sur une requête qu’il s’est attribuée, le ministre, à la demande du requérant ou de l’autorité locale, désigne un inspecteur chargé de recueillir les observations orales des deux parties.
Les parties ont la possibilité de faire convoquer et d’interroger des témoins lors de ces audiences (règles de 2000 sur la procédure d’enquête en Angleterre en matière d’aménagement urbain et rural – « règles de 2000 »). A la suite d’une telle audience, l’inspecteur rédige un rapport dans lequel il expose ses conclusions et recommandations.
Si le ministre est enclin à prendre une décision différente parce qu’il est en désaccord avec l’inspecteur sur une question de fait pertinente ou parce qu’il tient compte de nouveaux faits ou éléments, les parties sont en droit d’en être informées avant que le ministre ne prenne sa décision, et elles doivent avoir la possibilité de présenter des observations écrites ou de demander la réouverture de l’enquête afin que les éléments nouveaux soient examinés (article 17 des règles de 2000). L’article 288 de la loi de 1990 prévoit le contrôle juridictionnel d’une décision prise par le ministre à l’issue d’une procédure par laquelle il s’est emparé d’une demande : « 1. Toute personne qui a) se trouve lésée par une décision à laquelle s’applique le présent article et souhaite en contester la validité au motif que i. cette décision n’entre pas dans le cadre des attributions conférées par la présente loi, ou ii.
que l’une des conditions pertinentes n’a pas été remplie dans le cadre de cette décision ; ou qui b) se trouve lésée par un acte du ministre auquel s’applique le présent article et souhaite en contester la validité au motif que i. cet acte n’entre pas dans le cadre des attributions conférées par la présente loi, ou ii. que l’une des conditions pertinentes n’a pas été remplie dans le cadre de cet acte, peut saisir la High Court sur le fondement du présent article.
» Dans l’arrêt rendu par la Chambre des lords en l’espèce, Lord Slynn of Hadley décrivait comme suit la portée du contrôle juridictionnel effectué au titre de la loi de 1990 : « Il est établi de longue date que si le ministre fait une mauvaise interprétation de la législation en vertu de laquelle il prétend agir, ou s’il se fonde sur des éléments non pertinents pour sa décision ou refuse ou néglige de tenir compte de facteurs pertinents pour sa décision, ou s’il aboutit à une décision arbitraire, la High Court peut annuler sa décision. Même s’il néglige de prendre les mesures de procédure requises (par exemple en omettant d’annoncer une audience ou de donner la possibilité de convoquer ou d’interroger des témoins ou de soumettre des observations, ou en négligeant de prendre une mesure requise par le principe d’équité ou par les principes élémentaires de la justice), la High Court est fondée à intervenir.
La légalité de la décision et des mesures de procédure doit faire l’objet d’un contrôle juridictionnel suffisant. » Lord Slynn ajouta que selon lui, la High Court était compétente pour annuler la décision du ministre en cas de mauvaise compréhension ou d’ignorance d’un fait établi et pertinent (paragraphes 50 et 53 de l’arrêt ; voir également les interventions de Lord Nolan, § 61, Lord Hoffman, § 130, et Lord Clyde, § 169). GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de ce que la décision sur sa demande de permis d’aménagement prise par le ministre viole son droit à une procédure équitable devant un tribunal indépendant et impartial.
EN DROIT Affirmant que le ministre ne devrait pas être à la fois un responsable politique et un décideur en matière d’aménagement, la société requérante dénonce une atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention, dont les passages pertinents disposent : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, le fait de statuer sur une demande de permis d’aménagement « [porte] sur [des] droits de caractère civil », et que l’article 6 § 1 est donc applicable (voir, par exemple, l’arrêt Bryan c. Royaume-Uni du 22 novembre 1995, série A n o 335-A, § 31). Dans l’arrêt Bryan susmentionné, la Cour a estimé (paragraphe 38) qu’un inspecteur examinant un recours en matière d’urbanisme contre la décision d’une autorité locale n’est pas un « tribunal indépendant et impartial » en raison du simple fait que le ministre a la faculté, lorsque sa propre politique risque d’être en cause, de révoquer le pouvoir de l’inspecteur de statuer sur un recours.
A plus forte raison le ministre lui-même – membre du gouvernement chargé de mettre en œuvre la politique nationale en matière d’aménagement – ne saurait être qualifié de « tribunal indépendant et impartial », ce qui d’ailleurs a été admis en l’espèce au nom du ministre devant la Chambre des lords (voir ci-dessus).
Toutefois, comme l’a expliqué la Cour dans l’arrêt Albert et Le Compte c. Belgique (10 février 1983, série A n o 58, § 29), même lorsqu’un organe juridictionnel qui tranche des différends concernant des « droits et obligations de caractère civil » ne satisfait pas, dans une certaine mesure, aux exigences de l’article 6 § 1, aucune violation de la Convention ne peut être constatée si les procédures devant cet organe « subissent le contrôle ultérieur d’un organe judiciaire de pleine juridiction présentant, lui, les garanties de cet article ». En l’espèce, il s’agit de savoir si la faculté conférée par l’article 288 de la loi de 1990 (voir ci-dessus) de demander un contrôle juridictionnel d’une décision prise par le ministre est suffisante pour satisfaire aux exigences de l’article 6 § 1. La Cour rappelle que dans l’arrêt Bryan susmentionné, elle a déclaré que la possibilité de soumettre la décision de l’inspecteur à un contrôle juridictionnel était suffisante pour assurer le respect de l’article 6 § 1, en dépit du fait que l’appel à la High Court ne pouvait porter sur tous les aspects de la décision de l’inspecteur, en particulier le fond de la décision (arrêt Bryan, § 44). La Cour a estimé suffisant le fait que, hormis les motifs classiques d’illégalité en droit anglais (ayant trait par exemple à l’équité, à la régularité de la procédure, à l’indépendance et à l’impartialité),
la High Court aurait pu annuler la décision de l’inspecteur si cette dernière s’était fondée sur des éléments étrangers à l’affaire ou avait négligé des facteurs pertinents ; si les constatations de fait n’avaient pas été étayées par des preuves suffisamment solides ; ou si la décision avait découlé d’une déduction tirée arbitrairement ou irrationnellement des faits au sens où aucun inspecteur procédant de façon correcte ne se serait livré à une telle déduction ( ibidem ). Par ailleurs, la Cour a formulé les observations suivantes au paragraphe 47 de l’arrêt Bryan : « On peut raisonnablement attendre une telle façon de procéder de la part d’une juridiction d’appel dans des domaines juridiques spécialisés tels que celui en cause, en particulier lorsque les faits ont auparavant été établis au cours d’une procédure quasi judiciaire respectant nombre des exigences de l’article 6 § 1. Cette méthode se retrouve fréquemment dans les systèmes de contrôle juridictionnel des décisions administratives, en vigueur dans l’ensemble des Etats membres du Conseil de l’Europe.
De fait, en l’espèce, l’objet de la décision attaquée était un parfait exemple de l’exercice d’un pouvoir discrétionnaire de jugement destiné à régir le comportement des citoyens dans le secteur de l’aménagement urbain et rural. » En ce qui concerne les faits de l’espèce, la Cour observe que, si le ministre n’est pas un tribunal indépendant et impartial, la procédure qui suit une transmission de requête va de pair avec un certain nombre de garanties procédurales d’équité. Ainsi, en vertu de l’article 77 § 5 de la loi de 1990, avant de statuer sur une requête dont il s’est emparé, le ministre, à la demande du requérant ou de l’autorité locale, désigne un inspecteur chargé d’examiner les observations orales et les moyens de preuve de chaque partie.
A la suite d’une telle audience, l’inspecteur rédige un rapport dans lequel il expose ses conclusions et recommandations. Si le ministre est enclin à prendre une décision différente parce qu’il est en désaccord avec l’inspecteur sur une question de fait pertinente ou parce qu’il tient compte de nouveaux faits ou éléments, les parties sont en droit d’en être informées avant que le ministre ne prenne sa décision, et elles doivent avoir la possibilité de présenter des observations écrites ou de demander la réouverture de l’enquête afin que les éléments nouveaux soient examinés.
Lorsque le ministre a rendu sa décision, il est loisible à la partie lésée de demander un contrôle juridictionnel au titre de l’article 288 de la loi de 1990. La juridiction de contrôle a compétence pour annuler la décision du ministre si elle estime que celui-ci a commis un abus de pouvoir, s’est fondé sur des éléments étrangers à l’affaire ou a négligé des facteurs pertinents, a pris une décision arbitraire ou découlant d’une mauvaise compréhension ou de l’ignorance d’un fait établi et pertinent, ou n’a pas pris les mesures de procédure requises (voir le résumé du droit interne ci-dessus). Dans ces conditions, la Cour estime que la présente affaire ne saurait, sous l’angle de l’article 6 § 1, être distinguée de l’affaire Bryan susmentionnée.
Elle estime en particulier que, comme l’a dit la Chambre des lords, le fait qu’en l’espèce c’est le ministre lui-même – et non l’inspecteur comme dans l’affaire Bryan – qui allait statuer ne constitue pas une base suffisante pour différencier les deux décisions. Il s’ensuit que cette requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Michael O’Boyle Matti Pellonpää Greffier Président