WINGERTER v. GERMANY

Reclamantul, Norbert Wingerter, este un național german, născut în 1938 și trăiește în Heilbronn. Guvernul contestat a fost reprezentat de dl Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 septembrie 1996, Curtea disciplinară de districtul Stuttgart pentru avocați (Anwaltsgericht) a emis o reprimare (Warnung) împotriva reclamantului pentru încălcarea normelor profesionale (anwaltliche Pflichtverletzung). În argumentul său, Curtea disciplinară a remarcat că, în 1994, reclamantul a asistat dl K., un străin, care a fost acuzat în cadrul procedurilor penale din Mannheim, de a acționa ca un accesoriu la falsificare, și că acest proces a avut ca rezultat un achitament pentru lipsa de competență a instanțelor germane. În octombrie 1994, reclamantul a apelat împotriva facturii costurilor (Kostenfestsetzungbeschluss) în ceea ce privește stabilirea taxelor sale, care urmează să fie suportate de Trezor. În apelul său, reclamantul, care obiectează refuzul de a-și rambursa cheltuielile de călătorie de la Heilbronn la Mannheim, susținea că intervenția unui avocat în afara Mannheim era necesară. Potrivit lui, „judecătorul din Mannheim nu a putut face față dificultăților cazului. De la început, a fost evident că acuzatul trebuia achitat. Cu toate acestea, procurorul public a solicitat un ordin penal și curtea a eliberat unul. Calitatea avocaților din Mannheim nu este superioară calității judecătorilor și procurorilor publici. ... Ar fi fost necesar să se numească un avocat ne-Mannheim pentru a face justiție. Dacă acuzatul ar fi fost asistat de un avocat Mannheim, ordinul penal ar fi fost fără îndoială confirmat la proces.” În martie 1995, în cursul anchetelor aduse împotriva lui, reclamantul a susținut că acest raționament a fost necesar pentru a susține apelul său. El a adăugat că opinia sa cu privire la calitatea judecătorilor Mannheim, procurorilor publici și avocaților era corectă, deoarece orice student de drept de prim semestru ar fi știut că acuzația împotriva clientului său este nefondată. În plus, el a evocat trecutul unui judecător Mannheim și doi avocați de Mannheim sub regimul nazist. În special, în ceea ce privește judecătorul W., el s-a referit la hotărârile pronunțate în 1944, condamnând persoanele pentru că au criticat tratarea evreilor sau pentru faptul că nu a făcut diferența, în munca lor de caritate, între proprii lor oameni și evrei. În ceea ce privește avocatul B., el a menționat o declarație, care trebuie găsită în dl. Teza de doctorat a lui B, potrivit căreia un medic care păstrează prietenie cu un evreu a încălcat onoarea profesiei. Potrivit lui, meriturile lor sub regimul nazist au contribuit la succesul lor profesionist după 1945. Curtea disciplinară a considerat astfel că reclamantul și-a încălcat atribuțiile profesionale în sensul articolului 43 a (3) din Regulamentele Federale pentru Avocați (Bundesrechtsanwaltsordnung). Curtea disciplinară a examinat declarațiile reclamantului menționate mai sus, în lumina acestor principii, și a constatat că cursul procedurii penale împotriva dlui. nu au fost corecte și ar fi putut justifica chiar și critici grele față de funcționarii în cauză. Cu toate acestea, atacul general al reclamantului acuzat judecătorul Mannheim de incompetență completă a fost nejustificat și a constituit o dispersie deliberată a tuturor membrilor justiției Mannheim în materie penală. Aceste considerații se aplicau și mai mult la declarațiile sale ulterioare că în Mannheim judecătorii antisemitici și naziști au făcut o carieră din cauza lucrării lor sau atitudinea lor în cadrul regimului nazist. Aceste declarații au fost cu atât mai disproporționate, deoarece cererea de rambursare a fost constituită de doar 203 de mărci germane (DEM). La 15 martie 1997, Curtea de Apel disciplinară Baden-Württemberg (Anwaltsgerichtshof), în urma unei audieri, a respins recursul reclamantului, iar Curtea a ordonat că acest caz nu ar trebui să facă obiectul unui recurs asupra punctelor de drept. În decizia sa, Curtea de Apel disciplinară a considerat că reclamantul a avut dreptul să susțină că asistența sa în cadrul procedurii penale în cauză a fost necesară și că calificările sale sunt superioare de cele ale avocaților din Mannheim. În plus, afirmația că „calitatea avocaților Mannheim nu a fost superioară cu calitatea judecătorilor Mannheim și a procurorilor publici” ar fi putut fi citită ca fiind aplicată numai judecătorilor și procurorilor implicați în procedură împotriva dlui. Contextul în care reclamantul și-a făcut declarațiile arată totuși că această afirmație a fost menită să caracterizeze toate judecătorii Mannheim, procurorii publici și avocații ca fiind incapabili de a recunoaște sau de a remedia erorile juridice evidente. Această evaluare a fost confirmată în alte observații ale reclamantului din martie 1995. Potrivit Curții de Apel disciplinare, afirmația în gros că judecătorii Mannheim, procurorul public și avocații erau incompetenți în materie juridică a fost dezbateritoare și făcută fără motive bune. Reclamantul nu avea nici un motiv sau justificare pentru a dispersa competențele juridice ale tuturor judecătorilor Mannheim, procurorilor publici și avocaților. Chiar și erorile juridice evidente comise în cadrul procedurii penale împotriva dlui K. nu ar putea justifica dezpararea întregilor grupuri de profesioniști. Remarcile insultante formulate de reclamant nu au fost necesare pentru a justifica necesitatea de a recurge la un avocat nelocal. În opinia Curții de Apel disciplinare, argumentele reclamantei din martie 1995 nu au constituit o încălcare suplimentară a sarcinilor profesionale. Mai degrabă, reclamantul a acționat în favoarea protecției intereselor sale în cadrul procedurii disciplinare împotriva acestuia. În plus, în măsura în care el a făcut trimitere la trecutul nazist al anumitor avocați din Mannheim și al unui judecător, el nu a respins, în opinia Curții de Apel, o declarație generală. La 26 ianuarie 1998, Senatul Avocaților (Senat für Anwaltssachen) de la Curtea Federală de Justiție a respins cererea reclamantului de a face apel la punctele de drept. La 11 martie 1998, Curtea Constituțională Federală a refuzat să dispună de plângerea constituțională a reclamantului. Potrivit articolului 43 din Regulamentele Federale pentru Avocați, un avocat trebuie să își exercite profesia conștientă și, fie în cursul profesiei sale, fie în alt mod, trebuie să se dovedească demn de respectarea și încrederea pe care o cere poziția sa. Ca parte a sarcinilor de bază, secțiunea 43a alineatul (3) prevede că, în comportamentul său profesional, un avocat trebuie să respecte datoria objectivității (Sachlichkeit), care nu are obiectivitate în cazul în care implică o difuzare deliberată a declarațiilor false sau care nu sunt întemeiate în comportamentul altor persoane implicate în proceduri sau în cursul procedurii. Secțiunea 113 alineatul (1) din Regulamentele Federale prevede că se iau măsuri disciplinare împotriva unui avocat care este responsabil de încălcarea sarcinilor, astfel cum este definită de regulamentul sau de normele privind conduita profesională (Berufsordnung). În conformitate cu secțiunea 114 alineatul (1), măsurile disciplinare posibile sunt: (1) un avertisment; (2) o reprimare; (3) o amendă care nu depășește 50 000 DEM; (4) o interzicere temporară a exercitării drept avocat în anumite domenii juridice; sau (5) o excludere permanentă de la Bar. Măsurile disciplinare de reprimare și amendă pot fi impuse simultan (secțiunea 114 alineatul (2)).

The applicant, Norbert Wingerter, is a German national, who was born in 1938 and lives in Heilbronn. The respondent Government were represented by Mr Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 27 September 1996 the Stuttgart District Disciplinary Court for Lawyers (Anwaltsgericht) issued a reprimand (Warnung) against the applicant for having violated professional rules (anwaltliche Pflichtverletzung). In its reasoning, the Disciplinary Court noted that in 1994 the applicant had assisted Mr K., a foreigner, who had been accused in criminal proceedings in Mannheim, of having acted as an accessory to forgery, and that this trial had resulted in an acquittal for lack of jurisdiction of the German courts. In October 1994 the applicant had appealed against the bill of costs (Kostenfestsetzungbeschluss) as far as the fixing of his fees, to be borne by the Treasury, was concerned. In his appeal, the applicant, objecting to a refusal to reimburse his travelling expenses from Heilbronn to Mannheim, had argued that the intervention of a lawyer outside of Mannheim had been necessary. According to him, “the Mannheim judiciary had not been able to cope with the difficulty of the case. From the very beginning, it had been obvious that the accused had to be acquitted. Nevertheless, the public prosecutor had applied for a penal order and the court had issued one. The quality of the Mannheim lawyers is not superior to the quality of the judges and public prosecutors. ... It had been necessary to appoint a non-Mannheim lawyer to have justice done. Had the accused been assisted by a Mannheim lawyer, the penal order would have been undoubtedly been confirmed at the trial.” In March 1995, in the course of investigations brought against him, the applicant had submitted that this reasoning had been necessary to argue his appeal. He had added that his opinion on the quality of Mannheim judges, public prosecutors and lawyers was correct, as any first-semester law student would have known that the charge against his client was unfounded. Moreover, he had evoked the past of a Mannheim judge and two Mannheim lawyers under the Nazi regime. In particular, regarding judge W., he had referred to judgments rendered in 1944, convicting persons for having criticised the treatment of Jews or for failure to differentiate, in their charitable work, between their own people and Jews. Regarding lawyer B., he had mentioned a statement, to be found in Mr. B’s doctoral thesis, according to which a medical practitioner keeping friendship with a Jew violated the honour of the profession. According to him, their merits under the Nazi regime had contributed to their professional success after 1945. The Disciplinary Court considered that the applicant had thereby violated his professional duties within the meaning of section 43 a (3) of the Federal Regulations for Lawyers (Bundesrechtsanwaltsordnung). The Disciplinary Court examined the applicant’s above-mentioned statements in the light of these principles and found that the course of the criminal proceedings against Mr. K. had not been correct and could have justified even harsh criticism of the officials concerned. However, the applicant’s general attack charging the Mannheim judiciary of complete incompetence was unjustified and amounted to a deliberate disparagement of all members of the Mannheim judiciary on criminal matters. These considerations applied even more to his subsequent statements that in Mannheim anti-Semitic and Nazi judges had made a career because of their work or their attitude under the Nazi regime. Such statements had been all the more disproportionate as the claim for reimbursement had amounted to a mere 203 German marks (DEM). On 15 March 1997 the Baden-Württemberg Disciplinary Court of Appeal (Anwaltsgerichtshof), following a hearing, dismissed the applicant’s appeal and the Court ordered that the case should not be subject to an appeal on points of law. In its decision, the Disciplinary Court of Appeal considered that the applicant had been entitled to argue that his assistance in the criminal proceedings at issue had been necessary and that his qualifications were superior to those of Mannheim lawyers. Moreover, the allegation that ‘the quality of Mannheim lawyers was not superior to the quality of Mannheim judges and public prosecutors’ could have been read as applying only to those judges and prosecutors specifically involved in the procedure against Mr. K. The context in which the applicant made his statements shows, however, that that allegation was intended to characterise all Mannheim judges, public prosecutors and lawyers as incapable of recognising or remedying obvious legal errors. This assessment was confirmed in the applicant’s further submissions of March 1995. According to the Disciplinary Court of Appeal, the wholesale allegation that the Mannheim judges, public prosecutor’s and lawyers were incompetent in legal matters was disparaging and made without good cause. The applicant had no reason or justification to disparage the legal skills of all Mannheim judges, public prosecutors and lawyers. Even the obvious legal errors committed in the criminal proceedings against Mr K. could not justify disparaging whole groups of professionals. The insulting remarks made by the applicant had not been necessary to justify the need for having recourse to a non-local lawyer. The applicant’s submissions of March 1995 did not, in the Disciplinary Court of Appeal’s view, constitute a further breach of professional duties. Rather, the applicant had acted for the protection of his interests in the disciplinary proceedings against him. Moreover, to the extent that he had referred to the Nazi past of certain Mannheim lawyers and of a judge, he had not, in the Court of Appeal’s view, made a general statement. On 26 January 1998 the Lawyers’ Senate (Senat für Anwaltssachen) at the Federal Court of Justice dismissed the applicant’s request for leave to appeal on points of law. On 11 March 1998 the Federal Constitutional Court refused to entertain the applicant’s constitutional complaint. According to section 43 of the Federal Regulations for Lawyers, a lawyer has to practise his profession conscientiously, and, whether in pursuit of his profession or otherwise, has to prove himself worthy of the respect and trust which his position requires. As one of the basic duties, section 43a(3) provides that in his professional conduct, a lawyer has to respect the duty of objectivity (Sachlichkeit). Such conduct lacks objectivity if it involves a deliberate dissemination of untrue or otherwise disparaging statements which find no ground in the behaviour of other persons involved in the proceedings or in the course of the proceedings. Section 113(1) of the Federal Regulations provides that disciplinary measures shall be taken against a lawyer who is liable of a breach of duties as defined by the Regulations or the rules on professional conduct (Berufsordnung). According to section 114(1), the possible disciplinary measures are: (1) a warning; (2) a reprimand; (3) a fine not exceeding DEM 50,000; (4) a temporary prohibition on practising as counsel in certain legal fields; or (5) a permanent exclusion from the Bar. The disciplinary measures of reprimand and fine may be imposed simultaneously (section 114(2)).