AFFAIRE JACULLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA JACULLI c. ITALIA (solicitarea nr. 54301/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Jaculli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și ale domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant italian, domnul Paolo Jaculli ( La 18 iunie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind libertăile fundamentale).Privirea a fost înregistrată la 25 ianuarie 2000 sub numărul dosarului 54301/00. Reclamantul este reprezentat de domnul F. De Jorio, avocat la Roma. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din Regulamentul de procedură). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 13 mai 1985, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziilor ministrului Trezoreriei prin care refuza să îi acorde o pensie de război pe motiv că infirmitățile sale nu au fost cauzate de exercitarea funcțiilor sale în timpul războiului și de anularea constatării de încetare a acțiunii în mod direct formulate de reclamant împotriva primei decizii. La 19 iunie 1986, reclamantul a indicat că a acceptat noua decizie a ministrului și a renunțat la actele de procedură. La 20 februarie 1987, reclamantul a examinat mai rapid acțiunea sa în ceea ce privește vârsta și starea sa de sănătate. La 26 octombrie 1987, reclamantul a atacat Curtea de Conturi a doua decizie a ministrului în măsura în care îi acorda o pensie pentru o invaliditate, dar nu pensia de război pe care o solicita pentru toate infirmitățile sale, confirmând în acest sens prima decizie atacată. Reclamantul a observat că prima procedură poate fi oprită doar pentru una dintre infirmități, deoarece a doua decizie a ministrului confirmă respingerea pentru restul. La data de 13 aprilie 1988, reclamantul a prezentat un aviz conform căruia insolvența reclamantului nu era legată de funcțiile sale în timpul războiului. La data de 5 iulie 1990, colegiul medico-legal al Curții de Conturi a emis un aviz conform căruia infirmitățile reclamantului nu erau legate de funcțiile sale în timpul războiului. La 28 ianuarie 1992 și 28 februarie 1994, reclamantul a depus la grefa de memorii și rapoarte de expertiză. Între timp, la 10 decembrie 1992, procurorul general din apropierea Curții de Conturi a solicitat Curții de Conturi să constate încetarea primei proceduri, în măsura în care reclamantul renunțase la actele procedurii și să respingă a doua acțiune în măsura în care reclamantul acceptase a doua decizie a ministrului și nu putea ulterior să o atace. Ca urmare a descentralizării în 1994 a Curții de Conturi, dosarul a fost transmis Camerei Regionale Toscana a Curții de Conturi, printr-un memoriu din 17 februarie 1997, ministrul de Trezorerie a declarat că aderă la concluziile procurorului general. După data de 5 martie 1997, printr-o ordonanță din 14 aprilie 1997 Camera Regională din Toscana a solicitat un aviz colegiului medico-legal reunit în plen. La 30 iunie 1997, colegiul și-a dat avizul. Ședința a avut loc la 12 noiembrie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 25 mai 1998, Camera Regională din Toscana a constatat dispariția procedurii în ceea ce privește o infirmitate, a respins cererea de pensie pentru o altă infirmitate și a modificat categoria de pensie la care reclamantul a avut dreptul în ceea ce privește cumulul de mai multe infirmități. La 15 iunie 1998, avocatul reclamantului a obținut o copie a acestei hotărâri. 10. La 29 iulie 1998, reclamantul a solicitat Camerei Centrale a Curții de Conturi și a solicitat stabilirea rapidă a datei de încuiere. O audiere a avut loc la 9 martie 1999, în cursul acestei ședințe, reclamantul a depus o plângere de primire. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa la 4 mai 1999, camera centrală a respins apelul reclamantului pentru viciu de formă, deoarece confirmarea primirii notificării cererii nu a fost depusă la gref decât în ziua în care a avut loc în ușoară, în timp ce a trebuit să fie depusă în termen de 30 de zile de la notificare. În cazul de față, a fost depusă o cerere la grefa cu numai un certificat de expediere a confirmării primite, iar acuzatul nu a fost depus decât cu mult timp după expirarea termenului menționat. ÎN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. 14. Prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și 11 luni pentru două instane. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, există încă o manifestare a practicii menționate anterior. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 100 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 19. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, mai mult de 55 846 300 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului.interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 EUR (șaisprezece mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE JACULLI c. ITALIE

(Requête n° 54301/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Jaculli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Paolo Jaculli («

le requérant

»), a saisi la Cour le 18 juin 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25

janvier

2000 sous le numéro de dossier 54301/00. Le requérant est représenté par M

e

F. De Jorio, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 13 mai 1985, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours, visant à obtenir l'annulation de décisions du ministre du Trésor refusant de lui accorder une pension de guerre au motif que ses infirmités n'était pas dues à l'exercice de ses fonctions pendant la guerre, et l’annulation du constat de l’extinction du recours hiérarchique formulé par le requérant à l’encontre de la première décision.

5.

Le 19 juin 1986, le requérant indiqua qu’il acceptait la nouvelle décision du ministre et renonçait aux actes de la procédure. Le 20

février

1987, le requérant demanda l’examen plus rapide de son recours eu égard à son âge et à son état de santé.

6.

Le 26 octobre 1987, le requérant attaqua devant la Cour des comptes la deuxième décision du ministre dans la mesure où elle lui accordait bien une pension pour une infirmité mais pas la pension de guerre qu’il souhaitait pour toutes ses infirmités, confirmant sur ce point la première décision attaquée. Le requérant observa que la première procédure pouvait être éteinte pour une seule des infirmités puisque la deuxième décision du ministre confirmait le rejet pour le reste.

7.

Le 13 avril 1988, le requérant demanda l’examen plus rapide de son recours eu égard à son âge et à son état de santé. Le 5 juillet 1990, le collège médico-légal de la Cour des comptes rendit un avis selon lequel les infirmités du requérant n’étaient pas liées à ses fonctions pendant la guerre. Le 28 janvier 1992 et 28

février

1994, le requérant déposa au greffe des mémoires et des rapports d’expertise. Entre-temps, le 10 décembre 1992 le procureur général près la Cour des comptes avait demandé à celle-ci de constater l’extinction de la première procédure dans la mesure où le requérant avait renoncé aux actes de la procédure et de rejeter le deuxième recours dans la mesure où le requérant avait accepté la deuxième décision du ministre et ne pouvait par la suite l’attaquer.

8.

Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, le dossier fut transmis à la chambre régionale de Toscane de la Cour des comptes. Par un mémoire du 17 février 1997, le ministre du Trésor déclara adhérer aux conclusions du procureur général. Après l’audience du 5 mars 1997, par une ordonnance du 14 avril 1997 la chambre régionale de Toscane demanda un avis au collège médico-légal réuni en assemblée plénière. Le 30 juin 1997, le collège rendit son avis. L'audience se tint le 12

novembre 1997.

9.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25

mai

1998, la chambre régionale de Toscane constata l’extinction de la procédure quant à une infirmité, rejeta la demande de pension pour une autre infirmité et modifia la catégorie de pension à laquelle le requérant avait droit eu égard au cumul de plusieurs infirmités. Le 15 juin 1998, l’avocat du requérant se procura une copie de cet arrêt.

10.

Le 29 juillet 1998, le requérant interjeta appel devant la chambre centrale de la Cour des comptes et demanda la fixation rapide de la date d’audience. Une audience eut lieu le 9 mars 1999, au cours cette audience le requérant versa au dossier l’accusé de réception. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 mai 1999, la chambre centrale rejeta l’appel du requérant pour vice de forme car l’accusé réception de la notification de l’appel n’avait été déposé au greffe que le jour de l’audience alors qu’il aurait dû l’être dans les trente jours suivants la notification. En l’espèce, l’appel fut déposé au greffe avec uniquement une attestation d’expédition de l’accusé réception et ledit accusé n’a été déposé que bien après l’expiration dudit délai.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

13.

La période à considérer a débuté le 13 mai 1985 et s’est terminée le 4 mai 1999.

14.

Elle a donc duré plus de treize ans et onze mois pour deux instances.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

19.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 16 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Le requérant demande également plus de 55 846 300 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 EUR (seize mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président