SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69046/01 prezentată de Dimitris DEMERTZIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 30 aprilie 2002 într-o cameră compusă din f. Tulkens, președinta dnii c. l; Rozakis. bonello levits botomarova kovler steiner, și din domnul Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 aprilie 2001 și înregistrată la 10 mai 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Dimitris Demertzis, este un resortisant grec, născut în 1926 și rezident în Halkida. El este reprezentat în fața Curții de către domnul K. Demertzis, avocat la Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este jurnalist și publică ziarul Kathimerini Evoia la Halkida, al cărui responsabil juridic este. Ziarul menționează că proprietarul ziarului este fiul reclamantului, avocatul K. Demertzis. În ianuarie 1996, editorul unui ziar din aceeași regiune, a publicat două articole care, potrivit reclamantului, erau calomnioase pentru jurnalul reclamantului și a cauzat daune financiare semnificative acestuia. Reclamantul a răspuns în acest articol de mai multe ori în jurnalul său. a pus apoi două acțiuni la Tribunalul de Mare Instanță din Halkida, prin care solicita ca reclamantul și fiul său să - i plătească pentru daune morale 71 000 000 de drahme. Prin două hotărâri (nr. 327/98 și 328/98) din 24 iunie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Halkida l-a condamnat în solidar pe reclamant și pe fiul său să plătească proprietarului ziarului concurent 35 000 000 de drahme pentru prejudiciul moral cauzat de articolele publicate de reclamant. articolele în litigiu conțin elementele constitutive ale actului reprimat prin art. 363 din Codul penal . Reclamantul și fiul său au formulat un apel împotriva acestor hotărâri care este încă în curs de desfășurare. La 2 octombrie 1998 la adresa ziarului concurent a publicat un articol intitulat La 7 februarie 2000, au depus o plângere împotriva acestui editor cu constituție de părți civile. Reclamantul a subliniat caracterul civil al hotărârilor din 24 iunie 1998, susținând că el nu a comis niciodată infracțiunea de calomnie așa cum o definește art. 368/ din Codul Penal și că nu a fost condamnat niciodată la penalitate pentru această infracțiune. Potrivit reclamantului, președintele Tribunalului le-a răspuns că atâta timp cât aceste hotărâri erau în vigoare și atât timp cât o instanță de judecată nu se pronunța în mod diferit în această privință, reclamantul și fiul său trebuiau să se aștepte să fie considerate vinovați de infracțiunea de la articolul Prin hotărârea nr. 916/2000, tribunalul a dat curs redactorului ziarului concurent. Tribunalul concluzionează că faptele menționate în articolul din jurnalul concurent erau Din hotărârile 327/98 și 328/98 ale Tribunalului de Mare Instanță din Halkida, citit în instanță, reiese că faptele menționate în articolul atacat sunt reale, deoarece părțile civile au fost obligate să plătească acuzatului 35 000 000 de drahmes pentru publicarea articolelor calomniatoare. Nu se referă la o condamnare în sensul penal al termenului, deoarece chiar și art. 928 din Codul civil folosește acest termen. (...) Actele reproșate părților civile sunt deosebit de grave nu numai din punct de vedere penal, ci și din punctul de vedere al comportamentului social și al consecințelor pe care acest lucru le implică pentru societate. Din acest motiv, publicarea acestor fapte prin intermediul presei este legitimă, nu numai din motive de informare, ci și mai ales pentru a proteja drepturile inculpatului, așa cum reclamantul nu avea dreptul, din punct de vedere juridic, de a face un apel împotriva acestei hotărâri, fiul său l-a rugat pe procurorul Tribunalului din Halkida să facă acest lucru. La 18 februarie 2000, procurorul a depus cererea la grefa tribunalului corecțional, însă, întrucât acest text era de trei pagini, grefa a completat formularul oficial și a adăugat textul întocmit de procuror. La 1 decembrie 2000, instanța de recurs a respins recursul ca inadmisibil (hotărârea nr. 1298"). Aceasta s-a întemeiat pe art. 486 § 3 și 498 din Codul de procedură penală și a judecat următoarele: ; Motivele inexistente sau valurile nu pot fi completate de alte motive care sunt formulate într-un alt document decât formularul, cum ar fi, de exemplu, într-un memoriu sau în orice alt document anexat la formular Recurentul l-a invitat pe procuror să introducă recurs împotriva hotărârii nr. 916/2001 și a hotărârii nr. 12987/2000, dar acesta a refuzat. De la 28 decembrie 2000, aceste decizii au devenit definitive. Cel care, în orice fel, pretinde sau împrăștie în detrimentul unei terțe părți că a comis un fapt care poate aduce atingere onoarei sau reputației sale este pedepsit cu o pedeapsă cu închisoarea până la doi ani sau cu o pedeapsă pecuniară. Pedeapsa pecuniară poate fi impusă în același timp cu pedeapsa cu închisoarea.art. 363 În cazul în care, în cazul articolului 363, faptul este fals și responsabilul știa că a fost fals, acesta este pedepsit la o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin trei luni la care poate adăuga o sancțiune pecuniară.(...) Articolele relevante din Codul de procedură penală dispun de art. 486 alineatul (3) La cererea procurorului trebuie să se motiveze în mod precis și în scris în formular (art. 498), în caz contrar este respins ca inadmisibil. art. 498 Lappe este redactat la funcționarul competent pe un formular care conține mijloacele de comunicare (...). GRIFS Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a prezumției sale de nevinovăție de către instanța corecțională din Halkida. Invocând art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială. Invocând art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de acces la o instanță de judecată. În conformitate cu art. 6 alin. (2) din Convenție, orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Recurentul susține că procedura în fața Tribunalului Penal din Halkida a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, deoarece președintele Tribunalului a declarat pe parcursul mai multor ani că reclamantul și fiul său erau Curtea ia notă de faptul că, prin hotărârea nr. 916/2001, tribunalul corecțional a respins plângerea pe care a formulat-o reclamantul împotriva reprezentantului ziarului concurent pentru calomnie. Prin respingerea acestei plângeri, tribunalul s-a bazat pe propriile sale constatări privind natura publicațiilor în litigiu, precum și pe hotărârile nr. 327/98 și 328/98 ale tribunalului de mari instanțe din Halkida, care impuneau reclamantului și fiului său să plătească părții adverse o sumă de 35 000 000 drahme. El a subliniat că au fost condamnate mai întâi nu se referă la o condamnare în sensul penal al termenului, deoarece chiar și la art. 928 din Codul civil utilizează acest termen Curtea consideră că nu reiese din elementele din dosar că instanța corecțională din Halkida nu recunoaște prezumția de nevinovăție a reclamantului. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Reclamantul declară o dublă încălcare a art. 6 alin. (1), precum și o încălcare a art. 13, care se citesc astfel Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) imparțială, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. (a) Reclamantul se plânge că tribunalul corecțional din Halkida a respins plângerea sa cu constituirea unei părți civile, astfel încât nu mai poate solicita o despăgubire pentru daune morale împotriva reprezentantului ziarului concurent. Tribunalul s-a bazat numai pe hotărârile nr. 327/98 și nr. 328/98 ale Tribunalului de Mare Instanță din Halkida și a respins atât declarațiile martorilor, cât și celelalte documente depuse de reclamant. În plus, desfășurarea procesului și chiar textul judecății nr. 916/2000 demonstrează că această instanță nu era imparțială. Curtea reamintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Pe de altă parte, în cazul în care art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC] nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-II). Curtea ia notă de faptul că, în speță, reclamantul și fiul său au fost prezenți în cadrul procedurii și au pus la dispoziția tuturor elementelor de probă Prin urmare, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod clar nefondat. b) Reclamantul susține, de asemenea, o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță. Acesta subliniază că, prin respingerea ca inadmisibilă a apelului formulat de procuror, instanța de apel a aplicat în mod excesiv dreptul relevant, astfel încât l-a privat de dreptul de a se prevala de prezumția sa de nevinovăție și de a obține, dacă este cazul, despăgubirea pe care o revendica ca parte civilă. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, [în mod unanim,] [cu majoritate] Amânare (Accesul la o instanță) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens grefier Președinte
de la requête n° 69046/01
présentée par Dimitris DEMERTZIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
30 avril 2002 en une chambre composée de
M
me
f. tulkens,
présidente
,
MM.
c. l
; rozakis.
,
g
.
bonello
,
e
.
levits
,
M
me
s
.
botoucharova
,
M.
a
.
kovler
,
M
me
e
.
steiner
,
juges,
et de M.
e
.
fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 avril 2001 et enregistrée le 10 mai 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Dimitris Demertzis, est un ressortissant grec, né en 1926 et résidant à Halkida. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est journaliste et publie le journal
Kathimerini Evoia
à Halkida, dont il est responsable légal. Le journal mentionne que le propriétaire du journal est le fils du requérant, l’avocat K. Demertzis.
En janvier 1996, l’éditeur d’un journal de la même région, l’
Evoïki Gnomi,
publia deux articles qui, selon le requérant, était calomnieux pour le journal du requérant et provoqua à celui-ci un dommage financier important. Le requérant répondit à cet article à plusieurs reprises dans son journal.
L’éditeur de l’
Evoïki Gnomi
déposa alors deux actions au tribunal de grande instance de Halkida par lesquelles il sollicitait que le requérant et son fils lui versent pour dommage moral 71 000 000 drachmes. Il soutenait que le requérant et son fils l’avaient diffamé.
Par deux jugements (n° 327/98 et 328/98) du 24 juin 1998, le tribunal de grande instance de Halkida condamna solidairement le requérant et son fils à verser au propriétaire du journal concurrent 35 000 000 drachmes pour le dommage moral que lui avait causé les articles publiés par le requérant. Les motifs des jugements précisaient que «
les articles litigieux contiennent les éléments constitutifs de l’acte réprimé par l’article 363 du code pénal
». Le requérant et son fils introduisirent un appel contre ces jugements qui est encore pendant.
Le 2 octobre 1998 l’éditeur du journal concurrent publia un article intitulé «
Les diffamateurs ont été condamnés
» que le requérant et son fils considérèrent comme diffamatoire. Le 7 février 2000, ils portèrent alors plainte contre cet éditeur avec constitution de partie civile.
L’audience concernant la plainte eut lieu le 15 février 2000 devant le tribunal correctionnel de Halkida. Le requérant soulignait le caractère civil des jugements du 24 juin 1998, il soutenaient qu’il n’avait jamais commis le délit de diffamation tel que le définit l’article 363 du code pénal et qu’il n’avait jamais été condamné au pénal pour ce délit. Selon le requérant, le président du tribunal leur répondit que tant que ces jugements étaient en vigueur et tant qu’une cour d’appel ne se prononçait de manière différent sur ce point, le requérant et son fils devaient s’attendre à être considérés comme coupables du délit de l’article 363.
Par un jugement n° 916/2000, le tribunal relaxa l’éditeur du journal concurrent. Le tribunal conclut que les faits relatés dans l’article du journal concurrent étaient «
fidèles à la réalité
» et l’usage du terme «
condamnés
» n’avait pas dans ce contexte une connotation pénale, car même le code civil employait ce terme (article 918). En particulier, le tribunal s’exprima ainsi
; «
Il ressort des jugements 327/98 et 328/98 du tribunal de grande instance de Halkida, lus à l’audience, que les faits relatés dans l’article attaqué sont réels car les parties civiles ont été obligés de verser à l’accusé 35 000 000 drachmes pour avoir publié des articles diffamatoires. L’utilisation par l’article litigieux du terme «
furent condamnés
» ne se réfère pas à une condamnation au sens pénal du terme, car même l’article 928 du code civil emploie ce terme. (...) Les actes reprochés aux parties civiles sont particulièrement graves non seulement du point de vue pénal mais aussi du point de vue de comportement social et des conséquences que cela entraîne pour la société. Pour cette raison, la publication de ces faits par voie de presse est légitime, non seulement pour les besoins de l’information, mais aussi et surtout afin de protéger les droits de l’accusé
».
Comme le requérant n’avait pas le droit, du point de vue procédural, d’exercer un appel contre ce jugement, son fils demanda au procureur du tribunal de Halkida de le faire.
Le 18 février 2000, le procureur déposa le texte de l’appel auprès du greffe du tribunal correctionnel. Toutefois comme ce texte était long de trois pages, le greffe remplit le formulaire officiel et joignit le texte rédigé par le procureur.
Le 1er décembre 2000, la cour d’appel d’Athènes rejeta l’appel comme irrecevable (arrêt n° 12987/2000). Elle se fonda sur l’article 486 § 3 et 498 du code de procédure pénale et jugea ce qui suit
: «
il ressort clairement que l’appel est irrecevable et doit être rejeté lorsque le formulaire ne contient aucun motif précis
; des motifs inexistants ou vagues ne peuvent être complétés par d’autres qui sont formulés dans un document autre que le formulaire, comme par exemple dans un mémoire ou dans tout autre document annexé au formulaire
».
Le requérant invita le procureur à introduire un pourvoi en cassation contre le jugement n° 916/2000 et l’arrêt n° 12987/2000, mais celui-ci refusa. A compter du 28 décembre 2000, ces décisions devinrent définitives.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code pénal se lisent ainsi
:
Article 362
«
Celui qui, de quelque manière que ce soit, prétend ou répand au détriment d’un tiers qu’il a commis un fait qui peut porter atteinte à son honneur ou sa réputation est puni d’une peine d’emprisonnement jusqu’à deux ans ou d’une sanction pécuniaire. La sanction pécuniaire peut être imposé en même temps que la peine d’emprisonnement.
»
Article 363
«
Si, dans le cas de l’article 363, le fait est faux et le responsable savait qu’il était faux, celui-ci est puni à une peine d’emprisonnement d’au moins trois mois à laquelle peut s’ajouter une sanction pécuniaire.(...)
»
Les articles pertinents du code de procédure pénale disposent
:
Article 486 § 3
«
L’appel formé par le procureur doit être motivé de manière précise et circonstanciée dans le formulaire (article 498), sinon il est rejeté comme irrecevable.
»
Article 498
«
L’appel est rédigé auprès du fonctionnaire compétent sur un formulaire qui contient les moyens de l’appels (...).
»
1.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à sa présomption d’innocence par le tribunal correctionnel de Halkida.
2.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendu équitablement par un tribunal impartial.
3.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été privé d’accès à un tribunal.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 2 qui se lit ainsi
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
Le requérant soutient que la procédure devant le tribunal correctionnel de Halkida a méconnu le droit à la présomption d’innocence car la présidente du tribunal déclara pendant l’audience que le requérant et son fils étaient des «
diffamateurs
» et condamnés pour cette infraction, qualifia l’article du journal concurrent comme «
fidèle à la réalité
» et inclut dans le texte de l’arrêt des termes qui démontrent que la présidente les considérait comme coupable d’avoir commis le délit prévu à l’article 363 du code pénal.
La Cour note que par son arrêt n° 916/2000, le tribunal correctionnel rejeta la plainte qu’avait introduite le requérant contre l’éditeur du journal concurrent pour diffamation. En rejetant cette plainte, le tribunal se fonda sur ses propres constatations concernant la nature des publications litigieuses ainsi que sur les jugements n° 327/98 et 328/98 du tribunal de grande instance de Halkida qui imposaient au requérant et son fils à payer à la partie adverse une somme de 35 000 000 drachmes. Il souligna que «
L’utilisation par l’article litigieux du terme «
furent condamnés
» ne se réfère pas à une condamnation au sens pénal du terme, car même l’article 928 du code civil emploie ce terme
».
La Cour estime qu’il ne ressort pas des éléments du dossier que le tribunal correctionnel de Halkida méconnut la présomption d’innocence du requérant.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue une double violation de l’article 6 § 1, ainsi qu’une violation de l’article 13, qui se lisent ainsi
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) impartial, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
a) Le requérant se plaint de ce que le tribunal correctionnel de Halkida rejeta sa plainte avec constitution de partie civile, de sorte qu’il ne peut plus solliciter une indemnité pour dommage moral contre l’éditeur du journal concurrent. Le tribunal se fonda uniquement sur les jugements n° 327/98 et n° 328/98 du tribunal de grande instance de Halkida et repoussa tant les dépositions de témoins que les autres documents déposés par le requérant. De plus, le déroulement du procès et le texte même du jugement n° 916/2000 démontrent que ce tribunal n’était pas impartial.
La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC] n° 30544/96, § 28, CEDH 1999-II).
La Cour note qu’en l’espèce le requérant et son fils était présents lors de la procédure et déposèrent tous les éléments de preuve – 150 documents selon leurs dires – qu’ils estimaient pertinents pour étayer leur thèse.
La Cour n’aperçoit aucun élément indiquant que le procès n’était pas équitable ou autrement contraire à l’article 6 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
b) Le requérant allègue également une violation de son droit d’accès à un tribunal. Il souligne qu’en rejetant comme irrecevable l’appel formé par le procureur, la cour d’appel appliqua de manière excessivement formaliste le droit pertinent, de sorte qu’elle le priva du droit de se prévaloir de sa présomption d’innocence et d’obtenir, le cas échéant, le dédommagement qu’il revendiquait en tant que partie civile.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, [à l’unanimité,] [à la majorité,]
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 (accès à un tribunal) de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente