SECȚIUNEA 3 HACI BAYRAM ÖZEL c. TURCIA (solicitarea nr. 30447/96) HOTĂRÂREA ACEASTA A fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 26 septembrie 2002. STRASBURG 23 mai 2002 DEFINITIVF 23/08/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Hac. Bayram Özel [1] c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan H.S. Greve judecători și V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 aprilie 2002, Renunță hotărârea adoptată aici, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (nr. 30447/96) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Hac Recurentul este reprezentat în fața Curții de către domnul Timuçin Bektaș și Nihat Toktay, avocați la Elaz Cererea are ca obiect obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei dezvăluie o încălcare a cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 30 martie 1999, Curtea a decis să comunice cererea guvernului și să o invite să își prezinte observațiile. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. În august 2001, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii și a invitat, de asemenea, părțile să își prezinte observațiile suplimentare cu privire la fondul cauzei, iar reclamantei cererile de satisfacție echitabilă. La 19 septembrie 2001, reclamantul a transmis Curții observațiile sale suplimentare cu privire la fondul cauzei, precum și cererile sale de satisfacție echitabilă. 10. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În urma demersurilor referitoare la o soluționare amiabilă, părțile nu au ajuns la un astfel de regulament [art. 38 alineatul (1) litera (b) din Convenție]. DIS a decis să debarce terenul reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Karakaya. O despăgubire de expropriere stabilită de o comisie de experți din DS a fost blocată la bancă până la încheierea procedurii de expropriere 14. În 1986, ca urmare a construirii barajului Karakaya, terenul în cauză a fost inundat de apele lacului barajului. Ulterior, o despăgubire de expropriere a fost plătită reclamantului. 15. Reclamantul, în dezacord cu suma plătită de DS September 1992, o acțiune în creștere a indemnizației de expropriere la Tribunalul de Mare Instanță din Baskil. 16. Prin hotărârea din 25 februarie 1993, instanța a acordat reclamantului o indemnizație suplimentară de expropriere de 680 325 000 de lire turce (TRL), însoțită de un dobândă moratoriu de 30 % pe an care urmează să fie calculată începând cu 17 octombrie 17 La 8 iulie 1993, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. 18. DS a plătit reclamantului această indemnizație suplimentară la 4 septembrie 1995, la aproximativ douăzeci și șase de luni de la hotărârea definitivă. Constituția 19. În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la exproprieri, prevede: (...) Indemnizația de expropriere va fi plătită în numerar și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți la termen (...), fracțiunea care nu a fost plătită la vedere va fi însoțită de dobânzi moratoriu la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...) Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 20. La momentul faptelor, rata dobânzii moratorii aplicabilă datoriilor statului era de 30% pe an. Această rată a fost modificată printr-o ordonanță din 8 august 1997, potrivit căreia, începând cu 1 august 1997, ianuarie 1998, rata legală era stabilită la 50 % pe an. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii privind dobânzile legale și moratorii, dobânda datorată pentru întârzierea plății datoriilor statului a fost stabilită la rata anuală de reeșalonare aplicată datoriilor pe termen scurt de Banca Centrală la data de 31 decembrie a anului precedent, și anume o rată de 60% începând cu anul 2000. 21. La momentul faptelor, rata inflației era de 90% pe an. Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe listele cu indicele prețurilor cu amănuntul publicate de Institutul de Statistică al Statului. Conform listei relevante, indicele inflației în octombrie 1993 (la trei luni de la data hotărârii Curții de Casație) este de 2464,70, indicele inflației în septembrie 1995 (perioada de plată a indemnizației suplimentare) atinge 9311,40. Reclamantul se plânge că dreptul său la respectarea proprietăților sale nu a fost respectat din cauza întârzierii administrației în plata indemnizației suplimentare de expropriere, însoțită de dobânzi moratoriu insuficiente în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia. În acest sens, el invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul invită Curtea, în primul rând, să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 din convenție. Acest termen ar fi început de fapt de la hotărârea Curții de Casație care confirmă hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Baskil. Or, reclamantul a sesizat Curtea la trei ani de la decizia internă definitivă 24. Curtea arată că motivul pentru care a fost sesizată se referă numai la întârzierea impusă de administrație de a plăti indemnizația suplimentară de expropriere și la prejudiciul care ar fi rezultat pentru solicitant. 25. Curtea constată că întârzierea în cauză s-a încheiat la 4 septembrie 1995, data plății sumei datorate de administrație. Prin introducerea Curții la 7 februarie 1996, reclamantul a îndeplinit cerința articolului 35 din Convenție și, prin urmare, a hotărât să respingă excepția respectivă. 26. În al doilea rând, potrivit guvernului, reclamantul nu a epuizat, astfel cum se prevede la art. 35 din convenție, căile de atac interne din cauza faptului că nu a exercitat corect acțiunea pusă la dispoziția sa prin art. 105 din Codul obligațiilor. Repararea pretinselor pierderi ca urmare a întârzierii în plata indemnizațiilor suplimentare ar fi fost posibilă dacă persoana interesată ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de cel care se află compensat prin dobânzi moratorii. 27. Reclamantul se opune tezei guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată. 28. Curtea amintește că a respins deja o excepție similară din partea guvernului bazată pe neobosirea căilor de atac interne în cauza Akac Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37). 29. Având în vedere că guvernul nu a emis nicio hotărâre judecătorească care ar putea infirma această concluzie, Curtea nu consideră necesar să se îndepărteze de la acest raționament și consideră că această excepție nu poate fi reținută. 30. Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa, (a se vedea în special Hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Rec., 1997-IV. ) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că acest motiv nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. În fond, 31. Reclamantul observă că valoarea despăgubirii suplimentare cu un dobândă moratoriu de 30% pe an i-a fost plătită la douăzeci și două de luni de la hotărârea Curții de Casație. El susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în această perioadă și regretă, de asemenea, absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea forțată a datoriilor statului față de particulari. 32. Referindu-se la jurisprudența Curții, guvernul subliniază că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune o despăgubire integrală în toate cazurile de expropriere. El susține că, în acest caz, a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor individului. 33. Guvernul își valorifică marea marjă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. 34 Curtea constată că, în urma procedurii de expropriere (punctul 14 de mai sus), reclamantului, expropriet de terenurile sale, i s-a recunoscut indemnizația care i-a fost plătită la sfârșitul procedurii de expropriere (punctul 14 de mai sus) și că Tribunalul de Mare Instanță i-a acordat apoi o compensație suplimentară cu dobânzi moratoriu la o rată de 30 % pe an de la data la care terenurile în cauză au fost inundate (punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, DS a plătit indemnizația suplimentară de expropriere numai la 4 septembrie 1995, adică la aproximativ doi ani de la hotărârea Curții de Casație. 35. Având în vedere cauza în ansamblu, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul ține de dreptul său la respectarea bunurilor sale, având în vedere jurisprudența sa în materie (a se vedea în special Hotărârea Akkuș menționată anterior, pp. 1303 și următoarele), aceasta trebuie să analizeze dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului; prin urmare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alte c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50 alin. 120). 36. Curtea a subliniat deja că o întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are drept consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea Hotărârea Akkuș citată anterior, p. 1309-1310, punctul 29). 37. În cazul de față, Curtea constată că valoarea despăgubirii suplimentare cu un interes moratoriu de 30 % pe an a fost plătită persoanei în cauză la 4 septembrie 1995, adică la aproximativ doi ani de la hotărârea Curții de Casație și în timp ce inflația în Turcia la acea dată atingea în medie 90% pe an și rata dobânzii moratorii aplicabilă creanțelor statului era de 84% pe an pentru aceeași perioadă. 38. Este de necontestat că întârzierea legată de plata indemnizației suplimentare acordate de instanțele interne este cauzată numai de deficiențele administrației expropriante, care a făcut obiectul proprietarul unui prejudiciu distinct care se adaugă la exproprierea bunurilor sale; această întârziere determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 39. În concluzie, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 II privind aplicarea articolului 41 din Convenție 40. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 258 468 de dolari americani (USD) pentru prejudiciul său material, indicând că această sumă corespunde diferenței dintre suma efectiv percepută în septembrie 1995 și suma pe care Tribunalul de Mare Instanță i-a acordat-o în februarie 1993 și solicită, de asemenea, repararea unui prejudiciu moral evaluat la 500 000 USD. 42. Guvernul nu se pronunță. 43. Curtea arată de la bun început că, în cazul de față, numai în cauză se află întârzierea administrației care urmează să plătească indemnizația suplimentară de expropriere (punctele 35-39 de mai sus). Prin urmare, aceasta va aprecia pierderea reală a reclamantului conform metodei deja adoptate în Hotărârea Akkuș (a se vedea Hotărârea Akkuș citată anterior, p. 1311, punctul 35). Comisia observă că trebuie luată în considerare diferența dintre suma plătită efectiv reclamantului în 1995 și cea pe care ar fi primit-o în cazul în care indemnizația suplimentară de expropriere ar fi fost ajustată pentru a ține seama de eroziunea monetară în perioada de întârziere (punctul 18 de mai sus). 44. Întrucât a efectuat propriile calcule pe baza datelor economice relevante de care dispune (punctul 21 de mai sus), Curtea decide să acorde reclamantului o compensație de 126 000 EUR, care să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului. 45. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamantul a trebuit să suporte o anumită pagubă morală care poate fi evaluată în mod echitabil la 1 100 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 46. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Or, această chestiune nu necesită o examinare din oficiu (a se vedea Hotărârea Motière c. Franța, nr. 99615/98, 5 decembrie 2000, § 26 CEDO 2000). Interese moratoriu 47. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declar admisibil motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește întârzierea administrației în plata indemnizației suplimentare de expropriere, însoțită de dobânzi moratoriu insuficiente; A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 menționează că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lire turce la rata aplicabilă la data Regulamentului 126 000 EUR (o sută douăzeci și șase de mii EUR) pentru daune materiale ii. 1 100 EUR (o mie de sute de euro) pentru daune morale; aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestora Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 mai 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte [1] Rectificat la 26 septembrie 2002. Numele Hac
TROISIÈME SECTION
HACI BAYRAM ÖZEL c. TURQUIE
(Requête n° 30447/96)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81 du règlement
de la Cour le 26 septembre 2002.
23 mai 2002
23/08/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Hacı Bayram Özel
[1]
c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
H.S.
Greve
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 avril 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 30447/96) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hacı Bayram Özel
1
(«
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 7 février 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
es
Timuçin Bektaș et Nihat Toktay, avocats à Elazığ et Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.
3.
La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1 du Protocole n° 1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52 §
1 du règlement).
6.
Le 30 mars 1999, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement et de l'inviter à présenter ses observations.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l'affaire.
8.
Par une lettre du 1
er
août 2001, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 § 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. Elle a également invité les parties à présenter leurs observations complémentaires sur le fond de l'affaire, et à la requérante ses demandes de satisfaction équitable.
9.
Le 19 septembre 2001, le requérant a transmis à la Cour ses observations complémentaires sur le fond de l'affaire ainsi que ses demandes de satisfaction équitable.
10.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
11.
A l'issue des démarches concernant un règlement amiable, les parties ne sont pas parvenues à un tel règlement (article 38 § 1 b) de la Convention).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
12.
Le requérant, ressortissant turc, résidait, à l'époque des faits, dans le village de Çiğdemlik, à Baskil (Elazığ). Il est agriculteur.
13.
En 1981, l'Administration nationale des eaux (
Devlet Su İșleri
– «
la DSİ
»), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, décida d'exproprier des terrains du requérant pour construire le barrage hydroélectrique de Karakaya. Une indemnité d'expropriation fixée par une commission d'experts de la DSİ fut bloquée à la banque jusqu'à l'issue de la procédure d'expropriation.
14.
En 1986, à la suite de la construction du barrage de Karakaya, les terrains en question furent submergés par les eaux du lac du barrage. Par la suite, une indemnité d'expropriation fut payée au requérant.
15.
Le requérant, en désaccord avec le montant payé par la DSİ, introduisit, en
septembre 1992, une action en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Baskil.
16.
Par un jugement du 25 février 1993, le tribunal accorda au requérant une indemnité complémentaire d'expropriation
de 680 325 000 livres turques (TRL), assortie d'un intérêt moratoire de 30 % l'an à calculer à partir du 17 octobre
1986, date à laquelle les terrains en question avaient été inondés.
17.
Le 8 juillet 1993, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.
18.
La DSİ versa au requérant cette indemnité complémentaire le 4
septembre 1995, vingt six mois environ après la décision judiciaire définitive. L'indemnité s'élevait à 2 481 814 000 TRL.
II.
A.
La Constitution
19.
Dans sa partie pertinente, l'article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose:
«
(...) L'indemnité d'expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...), la fraction n'ayant pas été payée au comptant sera assortie d'intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l'Etat (...)
»
B.
La loi n° 3095 du 4 décembre 1984
20.
A l'époque des faits, le taux des intérêts moratoires applicable aux dettes de l'Etat était de 30 % par an. Ce taux a été réajusté par une ordonnance du 8 août 1997, d'après laquelle, à partir du 1
er
janvier 1998, le taux légal était fixé à 50 % l'an. Suite à l'entrée en vigueur de la loi sur les intérêts légaux et moratoires, les intérêts dus pour retard de paiement des dettes de l'Etat ont été fixés au taux de réescompte annuel appliqué aux dettes à court terme par la Banque centrale le 31 décembre de l'année précédente, à savoir un taux de 60 % à partir de l'année 2000.
C.
Données économiques
21.
A l'époque des faits, le taux d'inflation était de 90 % par an. Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les listes de l'indice des prix de détail publiées par l'Institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, l'indice de l'inflation au mois d'octobre 1993 (trois mois après la date de l'arrêt de la Cour de cassation) est de 2464,70, l'indice de l'inflation au mois de septembre 1995 (période de versement de l'indemnité complémentaire) atteint le chiffre 9311,40.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1
22.
Le requérant se plaint de ce que son droit au respect de ses biens n'a pas été respecté en raison du retard de l'Administration dans le paiement de l'indemnité complémentaire d'expropriation, assortie d'intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d'inflation très élevé en Turquie. Il invoque à cet égard l'article 1 du Protocole n° 1, ainsi libellé :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
23.
Le Gouvernement invite la Cour, en premier lieu, à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l'article 35 de la Convention. Ce délai aurait en fait commencé à partir de l'arrêt de la Cour de cassation confirmant le jugement du tribunal de grande instance de Baskil. Or, le requérant a saisi la Cour trois ans après la décision interne définitive.
24.
La Cour relève que le grief dont elle est saisie porte uniquement sur le retard mis par l'administration à payer l'indemnité complémentaire d'expropriation et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour le requérant.
25.
La Cour constate que le retard en cause a pris fin le 4 septembre 1995, date du paiement de la somme due par l'Administration. En saisissant la Cour le 7 février 1996, le requérant a satisfait à l'exigence de l'article 35 de la Convention. Il échet donc de rejeter l'exception dont il s'agit.
26.
En deuxième lieu, selon le Gouvernement, le requérant n'a pas épuisé, comme l'exige l'article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d'avoir correctement exercé le recours mis à sa disposition par l'article 105 du code des obligations. La réparation des prétendues pertes du fait du retard dans le paiement des indemnités complémentaires aurait été possible si l'intéressé avait établi l'existence d'un dommage subi au-delà de celui qui se trouve compensé par les intérêts moratoires.
27.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement et soutient que cette voie de recours est inadéquate.
28.
La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté une exception similaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies recours internes dans l'affaire Aka c. Turquie (arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
1997-VI, pp.
2678-2679, §§ 34-37).
29.
Étant donné que le Gouvernement n'a produit aucune décision de justice susceptible d'infirmer cette conclusion, la Cour n'estime pas nécessaire de s'écarter de ce raisonnement et considère que cette exception ne saurait être retenue.
30.
La Cour estime qu'à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, (voir notamment l'arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997,
Recueil 1997-IV
), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
31.
Le requérant fait observer que le montant de l'indemnité complémentaire assorti d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui fut versé vingt-deux mois après l'arrêt de la Cour de cassation. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant cette période. En outre, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.
32.
Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement souligne que l'article 1 du Protocole n° 1 n'exige pas une indemnisation intégrale dans tous les cas d'expropriation. Il soutient qu'en l'espèce un juste équilibre a été ménagé entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde
des droits de l'individu.
33.
Le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d'appréciation dans la fixation et l'application des taux d'intérêt qui feraient partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics.
34.
La Cour observe que, le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître l'indemnité qui lui fut versée à l'issue de la procédure d'expropriation (paragraphe 14 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite une indemnité complémentaire assortie d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de la date à laquelle les terrains en question furent inondés (paragraphe 16 ci-dessus).
Toutefois, la DSİ ne paya l'indemnité complémentaire d'expropriation que le 4 septembre 1995, soit deux ans environ après l'arrêt de la Cour de cassation.
35.
Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «
droit au respect de ses biens
». Eu égard à sa jurisprudence en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série
A n° 102, p.
50, § 120).
36.
La Cour a déjà souligné qu'un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir l'arrêt Akkuș précité, pp.
1309-1310, § 29).
37.
En l'espèce, la Cour constate que le montant de l'indemnité complémentaire assorti d'un intérêt moratoire de 30 % l'an a été versé à l'intéressé le 4 septembre 1995, soit deux ans environ après l'arrêt de la Cour de cassation et alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 90 % l'an et que le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l'Etat était de 84 % par an pour la même période.
38.
Il est indéniable que le retard pris dans le paiement de l'indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au
propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
39.
En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
40.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
41.
Le requérant réclame 258 468 dollars américains (USD) pour son préjudice matériel. Il indique que cette somme correspond à la différence entre le montant effectivement perçu en septembre 1995 et celui que le tribunal de grande instance lui a accordé en février 1993.
Il sollicite en outre la réparation d'un préjudice moral évalué à 500 000 USD.
42.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
43.
La Cour relève d'emblée qu'en l'espèce, seul se trouve en cause le retard de l'administration à verser l'indemnité complémentaire d'expropriation (paragraphes 35-39 ci-dessus). Dès lors, elle appréciera la perte réelle du requérant selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Akkuș (voir l'arrêt Akkuș précité, p. 1311, § 35).
Elle note qu'il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé au requérant en 1995 et celui qu'il aurait reçu si l'indemnité complémentaire d'expropriation avait été ajustée pour tenir compte de l'érosion monétaire pendant la période de retard (paragraphe 18 ci-dessus).
44.
Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 21 ci-dessus), la Cour décide d'octroyer au requérant une indemnité de 126 000 euros (EUR), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.
45.
S'agissant du dommage moral, la Cour estime que le requérant a dû subir un certain dommage moral que l'on peut évaluer en équité à 1 100 EUR.
B.
Frais et dépens
46.
Le requérant ne sollicite pas le remboursement de frais et dépens. Or, pareille question n'appelle pas un examen d'office (voir l'arrêt
Motière c. France
, n° 39615/98, 5 décembre 2000, § 26, CEDH 2000).
C.
Intérêts moratoires
47.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en France à la date d
'
adoption du présent arrêt était de 4,26
% l
'
an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ,
1.
Déclare recevable
le grief tiré de l'article 1 du Protocole n° 1 en ce qui concerne le retard pris par l'administration dans le paiement de l'indemnité complémentaire d'expropriation, assortie d'intérêts moratoires insuffisants ;
2.
Dit
qu'il
y a eu violation de l'article 1 du Protocole n° 1
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
126 000 EUR (cent-vingt-six mille euros) pour dommage matériel
;
ii.
1 100 EUR (mille cent euros) pour dommage moral ;
b)
que ces montants seront à majorer d
'
un intérêt simple de 4,26
% l
'
an à compter de l
'
expiration dudit délai et jusqu
'
au versement
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mai 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
[1]
1.
Rectifié le 26 septembre 2002. Le nom de Hacı Bayram Özel était libellé comme suit
: «
Hacı Özel
».