GERGER v. TURKEY

A doua secțiune DECIZIE FINALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42436/98 de Haluk Bahri GERGER împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 2 iulie 2002 în calitate de Cameră compusă din Sir Nicolas Bratza Président MM. Pellonpäää Pastor Ridruejo Türmen Strážnická MM. Maruste Pavlovschi juges și M. O’Boyle Section Grefier având în vedere cererea de mai sus introdusă la 11 iunie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Secțiunii din 15 iunie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1948 și locuiește în Ankara, Turcia. El este reprezentat în acțiunea în fața Curții de către dl Kamil Tekin Sürek, avocat care practică în İstanbul, Turcia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, jurnalistul, a publicat un articol intitulat „State of Emergency and Forcings” (“OHAL ve Çekiç Güç”) în ediția din 30 iunie 1995 a „Evrensel” („Universal”), un ziar public în Turcia. Articolul a citit: “OHAL, TC’nin “Ora”yı yönetmediğin itirafın Türkçesi. OHAL, savașın iç mevzuata göre düzenlenmesinin Özel Timcesi, adı konmamıș savașın Özel Harpçesi. OHAL, militarist çömsüzlüğün itirafının Misak-ı Millicesi. OHAL, TC’nin hanatla, gerçekle, Kürtlerin en doğal haklarıyla inatlașmasının siiddectçesi. Evlatlarını düșman bellemesi istenen bir halkın kendisi düșman sayılır zamanla, redenderse bu dayatmayı. Böyle durumlarda olağanüstü yönetimin siiddetidir onun yazgısı... „Düșman”a sempati duyduğundan șüphelenilen yașlı kadın, „terörist”e ekmek götürdüğü sanılan küçük çocuk, torunu ya dağdaysa diyen yașlı dede, gerillaya yataklık yapmaktan suçlan köy halkı, giderek, tarlalar, ormanlar, dağ, taș bütün bir halkun un ucundadır bir kez daha... OHAL, balığıöldürmek için deniziurutma çabasın adı... OHAL, halkı canın dan besdirmenin, bölgeyi insansızlaștırmanın, “Ora”yıkıp yıkıp Kürtü biata, ruhunu teslim etmeye, içindeki insanlık cevherini terketmeye zorlamanın, onu koruculaștırmanın, ihanetin içinde boğmanın umarsız çabasının yesal kılıfı... Yenilen düzenin gazabı, intikamı, kılıcı... Çekiç Güç’ün süresin uzatılması, șiddete tutsak olanların, emperyalizmin silahlı gücüne de sığınması. Kürde karșı uygulanan zorun da ulaslararasılașması... OHAL, kırk katır; Çekiç Güç, kırk satır... OHAL ile Çekiç Güç’ün sürelerin birlikte uzatılması, Kürt halkının yerli militarizm ile emperyalist karıșmacılığın kıskacı içine alınmasının devam edeceğini gösteriyor. Sistemin çöm üretmekten aciz olduğunu da. İnkar ve imha batağının, yönetememe krizininin de... OHAL Çekiç Güç: İflasın itirafı... Öyle ye, yönetilemeyen halkları da vururlar... Ama sorun sadece “Ora”ya ilișkin değil ki... Ya burası... Ya sizler... Hepimiz... “orası” insansızlaștırılırken bizler içimizdeki insanı yașabilir miyiz?. Onca siddet bizleri de vurmaz mı?. “Orası” militarizme tutsak bırakılınca bizim de ruhumuz șeytana teslim olmaz mı??. Biz hala dederemizin, babalarımızın çömsüzlüğüne mi kurbanız?. Hala Dersim’de kanlı mı sellerimiz?.. Bu duyarsızlık, bu tepkisizlik burnasırı çürütüyor mu?.Onca ölüm, onca kan bizleri de boğmuyor mu?.. Kürt’ ün acısı yüreğimizin brenası... Onunçığlıı Türkünara yazgısı Hal susuyor muyuz?.. Susmanın suçu plășmak veșuğu bile susacuu bile susacuz? Susan halkları da vurlar...” <traducere> "OHAL (State of Emergency) este mărturisirea Republicii Turci cu privire la gestionarea ei necorespunzătoare a „acolo” (ora ). Este reglementarea războiului în limba Forțelor Speciale; pseudonimul acordat de Departamentul Special de Război într-un război fără nume. Este mărturisirea eșecului soluțiilor militariste în limba Frontierelor Naționale (Misak-ı Milli OHAL este, în limba violenței, poziția obstinată a Republicii Turce împotriva vieții, realității și a drepturilor cele mai fundamentale ale poporului kurdo. Un popor care se aștepta să se uite la copiii săi ca inamic, va, dacă refuza să facă acest lucru, să fie considerat inamic. Soarta lor va fi subjugație la violența statului de guvern de urgență. Femeia suspectată de simpatizare cu inamicul, copilul suspectat de a ajuta teroriștii, bunicul teamă că nepotul său poate s-a alăturat celor din munți, sătenii acuzați de a înghiți gherile, pădurile, munții, pământul, nisipul și întregul public sunt încă o dată vizați. Statul de Urgență este numele efortului de a usca marea pentru a ucide peștele. OHAL este acoperirea legală a eforturilor implacabile de a face publicul să fie bolnav de viața lor, de a evacua regiunea, de a forța curzii să susțină prin distrugerea patria lor, de a renunța la sufletele și esența umanității lor, de a-i forța să servească ca paznici de sat și de a le îneca în trădare... Sabia, mânia și răzbunarea unui sistem de eșec. Furia nefondată, panica oarbă, teama... prelungirea termenului de postare a Forțelor de Consolidare [de SUA] înseamnă protecția celor care au devenit sclavi la violență de către forțele armate ale imperialismului. Este internaționalizarea utilizării forței efectuate împotriva curzilor. OHAL este prăjitura și Forța de Consolidare. Extinderea simultană a Prezenței Statelor de Emergență și a Forțelor de Consolidare este un semn că militarismul național și intervenționismul imperialism vor continua agresiunea lor asupra Poporului Kurd, precum și a eșecului sistemului de a găsi soluții. Este un indiciu de negare, de distrugere, de eșecul guvernării. OHAL și Forțele de Confort sunt o mărturisire a eșecului, acceptarea disperare, confirmarea înfrângerii. Destinul întunecat al Kurdilor... trag [nu numai cai, ci și ] oameni care nu se pot guverna... dar problema nu este doar legată de acel nenumit „acolo”. Ce zici de aici.... Ce zici de tine.... Ce zici de noi... .. Putem rămâne oameni în timp ce ei de-popularea regiunea „acolo”? Nu ne va atinge această violență? Dacă vom lăsa militarismul să pună mâinile pe ei “acolo”, nu ne vom fi vândut sufletele diavolului? Trebuie să suferim de necazul strămoșilor noștri de a găsi o soluție? Mâinile noastre trebuie să poartă sângele de Dersim?... Acest loc devine putred de insensibilitate și pasivitate? Nu ne va îneca atât de mult sânge și moarte? Suferința curdelor ne îneca inimile. Tipa lor este soarta rău a turcilor. Să fim tăcuți? Chiar dacă știm că tăcerea înseamnă consimțământ? Nu știi? La 30 iunie 1995, la cererea procurorului public, un singur judecător al Curții de Securitate de Stat Istanbul a pronunțat un ordin interimar pentru confiscarea copiilor ediției ziarului Evrensel publicate la 30 iunie 1995. Potrivit reclamantului, copiile au fost confiscate. La 3 iulie 1995, procurorul public atașat Curtea de Securitate de Stat de la Istanbul a acuzat reclamantul și redactorul-șef al ziarului cu incitarea la ură și ostilitate, făcând distincții pe baza raselor și regiunilor, în conformitate cu art. 312 §§ 2 și 3 din Codul Penal. În cadrul procedurii dinainte de Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, reclamantul nu a contestat faptul că a redactat articolul. La cererea reclamantului, instanța i-a permis să prelungească termenul pentru depunerea apărării sale. Cu toate acestea, reclamantul nu a prezentat informațiile privind apărarea sa la instanță. La 15 mai 1996, Curtea de Securitate de Stat, compusă din trei judecători, inclusiv un judecător militar, a constatat că reclamantul este vinovat. Curtea a acceptat argumentele procurorului public. Acesta a decis că articolul, luat în ansamblul său, constituie incitarea la ură și ostilitate pe baza distincțiilor dintre rase și regiuni. Curtea a condamnat reclamantul și redactorul în șef în temeiul articolului 312 §§ 2 și 3 din Codul Penal la un an și opt luni de închisoare. Reclamantul a fost amendat 500.000 (cincă sute mii) lira turcă (TRL) și editorul în șef TRL 3.525.000 (3 milioane cinci sute douăzeci cinci mii). Reclamantul a fost condamnat în absență. Hotărârea a fost pronunțată cu o majoritate de doi la unu, președintele instanței dezacordând. Președintele a explicat în opinia sa dezacordătoare că infracția în temeiul articolului 312 § 2 din Codul Penal nu a fost stabilită. El a declarat că reclamantul și co-acceptul său ar trebui să fie achitați din cauza faptului că articolul în cauză ar trebui să fie luat în considerare la 5 iulie 1996, reclamantul și coacusatul său au apelat împotriva hotărârii Curții de Securitate de Stat din Istanbul. Reclamantul a susținut că instanța nu i-a acordat timp adecvat pentru pregătirea apărării sale, deoarece era în străinătate, din cauza lucrărilor de cercetare academică. De asemenea, el a susținut că hotărârea instanței de jos a constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza faptului că instanța a hotărât cazul în absența apărării sale. Reclamantul a susținut, în special, că pasajele din articolul publicat ar trebui considerate critice cu privire la politica statului în acel moment și că este dreptul fiecărui cetățen să ofere astfel de critici. Reclamantul a susținut că condamnarea sa contravine articolelor 9 și 10 din convenție și că aceste articole, împreună cu art. 6, au trebuit să fie aplicate de instanțe interne, având în vedere că Turcia este o parte contractantă la convenție. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că cazul său nu a fost ascultat de un tribunal independent și imparțial, în încălcarea articolului 6 din Convenție, având în vedere prezența unui judecător militar în cadrul Curții de Securitate de Stat İstanbul. La 18 noiembrie 1996, Curtea de Cassare a anulat hotărârea Curții de Securitate de Stat İstanbul. Curtea de Cassare a subliniat faptul că instanța inferioară a condamnat reclamantul fără să-și fi auzit apărarea. Cazul a fost transmis Curții de Securitate de Stat İstanbul. Procurorul public atașat Curții de Securitate de Stat İstanbul și-a prezentat principalele observații cu privire la acest caz și a solicitat instanței să condamne reclamantul în temeiul articolului 312 § § 2 și 3 din Codul Penal Turc și să suspende procedura penală împotriva redactorului în șef al ziarului în temeiul articolului 1 § 3 din Legea nr. 4304. La 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate de Stat, compusă din trei judecători, inclusiv un judecător militar, a constatat că reclamantul este vinovat. Curtea a acceptat argumentele procurorului public. Acesta a decis că articolul, luat în ansamblul său, a reprezentat incitarea la ură și ostilitate pe baza distincțiilor între rase și regiuni. Curtea a condamnat reclamantul în temeiul articolului 312 §§ 2 și 3 din Codul Penal la un an și opt luni de închisoare și o amendă de 500.000 TRL (cincă sute de mii de lire turce). De asemenea, instanța a suspendat procedura penală împotriva redactorului în șef timp de trei ani, în conformitate cu art. 1 § 3 din Legea nr. 4304. La 12 ianuarie 1998, reclamantul a interzis Curtea de Cassare. La 16 martie 1998, Curtea de cassare a respins recursul reclamantului, susținând evaluarea probelor și motivele acesteia pentru respingerea apărării reclamantei. Curtea de cassare a respins, de asemenea, cererea reclamantului de a desfășura o audiere. Legea și practicile interne relevante 1. Codul penal prevede, respectiv, art. 311 § 2 „Instigarea publică la comiterea unei infracțiuni În cazul în care incitarea la comiterea unei infracțiuni se efectuează prin intermediul comunicării în masă, de orice tip – fie prin înregistrări de bandă, înregistrări de gramofon, ziare, publicații de presă sau alte materiale publicate – prin circulația sau distribuția documentelor tipărite sau prin plasarea de pancarte sau afișe în locuri publice, termenele de încarcerare la care persoanele condamnate sunt responsabile sunt dublate...” art. 312 „Instigarea nepublică la comiterea unei infracțiuni O persoană care laudă sau tolează în mod expres un act pedepsit de lege ca infracțiuni sau incită populația să încalce legea este responsabilă, pe condamnare, de între șase luni și doi ani de închisoare și de o amendă grea de la șase mii până la treizeci de mii de lira turcă. O persoană care incită poporul la ură sau ostilitate pe baza unei distincții între clasele sociale, rasele, religiile, confesiunile sau regiunile, este responsabilă, pe condamnare, cu o condamnare între unu și trei ani de închisoare și cu o amendă între nouă mii și treizeci și șase mii de lire. Dacă această incitație pune în pericol siguranța publică, sentința se ridică cu o treime până la o jumătate. Sancțiunile care urmează să fie impuse celor care au comis infracțiunile definite în alineatul anterior se dublează atunci când au făcut acest lucru prin mijloacele enumerate la art. 311 § 2.” (2) Dispoziții privind instanța de securitate a statului Înainte de modificarea Constituției la 18 iunie 1999, art. 143 prevede că Curtele de Securitate de Stat sunt compuse dintr-un președinte, alți doi membri obișnuiți și doi membri înlocuitori. Președintele Curții de Securitate de Stat, unul dintre membrii obișnuiți și unul dintre membrii înlocuitori au fost desemnați printre judecători civili, iar celălalt membru obișnuit și membru obișnuit au fost desemnați printre judecători militari. Curtea de Securitate de stat este compusă dintr-un președinte, alți doi membri obișnuiți, un membru înlocuitor, un procuror public principal și un număr suficient de procurori publici. Președintele, doi membri obișnuiți, un membru înlocuitor și procurorul public principal sunt desemnați în rândul judecătorilor și procurorilor publici de prim rang, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația specială, și procurorii publici de la printre alți procurori publici de către Consiliul Național al Serviciului Juridic, timp de patru ani. Mandatul lor este regenerabil...” Amendamentele necesare privind numirea judecătorilor și procurorilor au fost aduse Legei nr. 2845 privind Curtea de Securitate de Stat prin Legea nr. 4390 din 22 iunie 1999 Prin termeni provizorii secțiunea 1 din Legea nr. 4390, mandatul judecătorilor militari și al procurorilor militari în serviciul în cadrul Curților de Securitate de Stat a fost să se încheie la data publicării acestei Legi (22 iunie 1999). Prin secțiunea provizorie 3 din aceeași Lege, procedurile în așteptare în cadrul Curților de Securitate de Stat la data publicării Legii au fost de a continua de la etapa pe care le-au ajuns până la acea dată. Reclamantul plânge că cazul său nu a fost auzit de un tribunal independent și imparțial, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. Reclamantul susține, de asemenea, că Curtea de cassare nu a respectat principiul „igualtății armelor” și drepturile apărării, deoarece a refuzat cererea sa de a face o audiere orală cu privire la recursul său împotriva condamnării. Reclamantul invocă art. 6 din Convenția în acest sens. Reclamantul susține că condamnarea și condamnarea sa de către Curtea de Securitate de Stat din Istanbul din cauza articolului său este încălcarea dreptului său de a transmite idei și informații, garantat de art. 10 § 1 din Convenție. 1. Reclamantul afirmă că condamnarea și condamnarea sa pentru a fi publicat articolul nedrept au încălcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție, care prevede: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare, care include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere. Acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Guvernul susține că ingerința în drepturile reclamantului în temeiul articolului 10 din Convenție a fost prescrisă de secțiunea 312 § 2 din Codul Penal. Acestea susțin, de asemenea, că, în cazul instantaneu, instanța națională acționează în limitele lor de apreciere, deoarece articolul reclamantului, care a cerut rupere “silence”, a fost un exemplu evident de incitare la violență și ură între clasele sociale. Sancțiunea impusă are un scop legitim, deoarece actul în litigiu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, securitatea națională și integritatea teritorială a statului. În plus, este proporțional cu obiectivul legitim urmărit. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților că această plângere ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea fondurilor sale. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 2. Reclamantul susține că dreptul său la o audiere echitabilă garantat de art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat din cauza prezenței unui judecător militar de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, care l-a judecat și l-a condamnat. art. 6 § 1 prevede ca fiind relevant: „1. În hotărârea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. (...)”. Guvernul a răspuns că normele care reglementează numirea judecătorilor militari la Curtea de Securitate de Stat și garanțiile pe care le beneficiază în îndeplinirea funcțiilor lor judiciare pe bancă sunt astfel încât aceste instanțe să se asigure că îndeplinesc pe deplin cerințele de independență și imparțialitate în sensul articolului 6 § 1. De asemenea, Guvernul a susținut că, prin Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 și 4390 din 22 iunie 1999, s-au introdus amendamente pentru eliminarea judecătorilor militari din cadrul Curților de Securitate de Stat, în vederea respectării cerințelor Convenției. Guvernul a declarat că Curtele de Securitate de Stat sunt în prezent compuse doar de judecători civili. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților că această plângere ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea fondurilor sale. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. 3. Reclamantul, în legătură cu art. 6 din Convenție, se plânge în continuare că refuzul Curții de Casare de a-i acorda o audiere orală în apel a încălcat dreptul la o procedură echitabilă garantat de acest articol. Guvernul nu a formulat nicio observație asupra acestei plângeri. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această plângere ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea fondurilor sale. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă.

FOURTH SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42436/98

by Haluk Bahri GERGER

against Turkey

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 2 July 2002 as a Chamber composed of

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

R.

Türmen

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

and

Mr

M. O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 June 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the Section’s partial decision of 15 June 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Turkish citizen, born in 1948 and living in Ankara, Turkey. He is represented in the proceedings before the Court by Mr

Kamil

Tekin Sürek, a lawyer practising in İstanbul, Turkey.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant, a journalist, published an article entitled “State of Emergency and Provide Comfort Forces”

(“OHAL ve Çekiç Güç

”) in the 30 June 1995 issue of “

Evrensel

” (“Universal”), a daily newspaper published in Turkey.

The article read:

“OHAL, TC’nin “Ora”yı yönetmediğinin itirafının Türkçesi. OHAL, savașın iç mevzuata göre düzenlenmesinin Özel Timcesi, adı konmamıș savașın Özel Harpçesi. OHAL, militarist çözümsüzlüğün itirafının Misak-ı Millicesi. OHAL, TC’nin hayatla, gerçeklerle, Kürtlerin en doğal haklarıyla inatlașmasının șiddetçesi.

Evlatlarını düșman bellemesi istenen bir halkın kendisi düșman sayılır zamanla, reddederse bu dayatmayı. Böyle durumlarda olağanüstü yönetimin șiddetidir onun yazgısı...

“Düșman”a sempati duyduğundan șüphelenilen yașlı kadın, “terörist”e ekmek götürdüğü sanılan küçük çocuk, torunu ya dağdaysa diyen yașlı dede, gerillaya yataklık yapmaktan suçlanan köy halkı, giderek, tarlalar, ormanlar, dağ, taș ve bütün bir halk namlunun ucundadır bir kez daha...

OHAL, balığı öldürmek için denizi kurutma çabasının adı...

OHAL, halkı canından bezdirmenin, bölgeyi insansızlaștırmanın, “Ora”yı yakıp yıkıp Kürt’ü biata, ruhunu teslim etmeye, içindeki insanlık cevherini terketmeye zorlamanın, onu koruculaștırmanın, ihanetin içinde boğmanın umarsız çabasının yasal kılıfı...

Yenilen düzenin gazabı, intikamı, kılıcı...

Yolunu șașırmıș öfke, kör panik, korku...

Çekiç Güç’ün süresinin uzatılmasıysa, șiddete tutsak olanların, emperyalizmin silahlı gücüne de sığınması. Kürde karșı uygulanan zorun da uluslararasılașması...

OHAL, kırk katır; Çekiç Güç, kırk satır...

OHAL ile Çekiç Güç’ün sürelerinin birlikte uzatılması, Kürt halkının yerli militarizm ile emperyalist karıșmacılığın kıskacı içine alınmasının devam edeceğini gösteriyor. Sistemin çözüm üretmekten aciz olduğunu da. İnkar ve imha batağının, yönetememe krizinin de...

OHAL ile Çekiç Güç: İflasın itirafı... Çaresizliğin kabulü... Yenilginin teyidi...

Kürt’ün kara yazgısı...

Öyle ye, yönetilemeyen halkları da vururlar...

Ama sorun sadece “Ora”ya ilișkin değil ki...

Ya burası... Ya sizler... Hepimiz...

“orası” insansızlaștırılırken bizler içimizdeki insanı yașatabilir miyiz?.. Onca șiddet bizleri de vurmaz mı?.. “Orası” militarizme tutsak bırakılınca bizim de ruhumuz șeytana teslim olmaz mı?..

Biz hala dedelerimizin, babalarımızın çözümsüzlüğüne mi kurbanız?.. Hala Dersim’de kanlı mı ellerimiz?.. Bu duyarsızlık, bu tepkisizlik buraları çürütüyor mu?.. Onca ölüm, onca kan bizleri de boğmuyor mu?..

Kürt’ün acısı yüreğimizin prangası...

Onun çığlığı Türk’ün kara yazgısı...

Hala susuyor muyuz?.. Susmanın suçu paylașmak olduğunu bile bile susacak mıyız?

Siz, siz bilmiyor musunuz...

Susan halkları da vururlar...”

<translation>

“OHAL (State of Emergency) is the Turkish Republic’s confession of its improper management of

the unnameable “there” (

ora

). It is the regulation of war in the language of the Special Forces; the pseudonym given by the Special War Department to an unnamed war. It is the confession of failure of militaristic solutions in the language of National Borders (

Misak-ı Milli

). OHAL is, in the language of violence, the obstinate stand of the Turkish Republic against life, reality and the most fundamental rights of the Kurdish people.

A people expected to look upon its children as the enemy, will, if they refuse to do so, themselves come to be considered an enemy. Their fate will be subjugation to the violence of the state of emergency government.

The woman suspected of sympathising with the enemy, the little child suspected of

aiding terrorists, the grandfather fearing that his grandson may have joined those in the mountains, the villagers accused of abetting the guerrillas, the forests, the mountains, the land, the sand and the entire public are once again targetted.

The State of Emergency regime is the name of the effort to dry up the sea in order to kill the fish.

OHAL is the legal cover for the relentless efforts to make the public sick of their life, to evacuate the region, to force the Kurds to subservience by destroying their homeland, to relinquish their souls and their essence of humanity, to force them into serving as village guards and to drown them in betrayal...

The sword, the wrath and the revenge of a failing system.

The baseless anger, blind panic, fear...

The extension of the time limit for the posting of Provide Comfort Forces [of the USA] means protection of those who have become slaves to violence by the armed forces of imperialism. It is the internationalisation of the use of force carried out against the Kurds.

OHAL is the frying pan and the Provide Comfort Force the fire.

The simultaneous extension of the State of Emergency and the Provide Comfort Forces’ presence is a sign that domestic militarism and imperialist interventionism

will continue their assault on the Kurdish People as well as of the failure of the system to find solutions. It is an indication of denial, of destruction, of the failure to govern.

OHAL and the Provide Comfort Forces are a confession of failure, acceptance of desperation, confirmation of defeat.

The dark destiny of the Kurds....

They shoot [not only horses but also ] people who cannot govern themselves...

But the problem is not only related to that unnameable “there”.

What about here ..... What about you.... What about us.....

Can we remain human while they are de-populating the region “there”? Won’t this violence touch us? If we let militarism lay hands on them “there”, won’t we have sold our souls to the devil?

Must we suffer from our forefathers’ failure to find a solution? Must our hands carry the blood of Dersim?.... Is this place becoming rotten with insensitivity and passivity? Won’t so much blood and death drown us?

The suffering of the Kurds shackles our hearts. Their scream is the evil fate of the Turks.

Shall we be silent? Even though we know that silence means consent?

Don’t you know?

They shoot [not only horses but also] people who keep silent ...”

On 30 June 1995, at the request of the public prosecutor, a single judge of the İstanbul State Security Court made an interim order for the seizure of copies of the issue of

Evrensel

newspaper published on 30 June 1995. According to the applicant, the copies were seized.

On 3 July 1995 the public prosecutor attached to the İstanbul State Security Court charged the applicant and the editor-in-chief of the newspaper with incitement to hatred and hostility by making distinctions on the basis of races and regions, contrary to Article 312 §§ 2 and 3 of the Criminal Code.

In the proceedings before the İstanbul State Security Court the applicant did not dispute that he had drafted the article. At the applicant’s request, the court granted him leave to extend the time-limit for the submission of his defence. However, the applicant did not submit the particulars of his defence to the court.

On 15 May 1996 the State Security Court, composed of three judges including a military judge, found the applicant guilty as charged. The court accepted the public prosecutor’s submissions. It ruled that the impugned article, taken as a whole, amounted to incitement to hatred and hostility on the basis of distinctions between races and regions. The court sentenced the applicant and the editor-in-chief under Article 312 §§ 2 and 3 of the Criminal Code to one year and eight months’ imprisonment. The applicant was fined 500,000 (five hundred thousand) Turkish liras (TRL) and the editor-in-chief TRL 3,525,000 (three million five hundred and twenty five thousand). The applicant was sentenced

in absentia.

The judgment was delivered by a majority of two to one, the President of the court dissenting. The President explained in his dissenting opinion that the offence under Article

312 § 2 of the Criminal Code had not been established. He stated that the applicant and his co-accused should have been acquitted on the ground that the article at issue ought to be considered

criticism rather than incitement.

On 5 July 1996 the applicant and his co-accused appealed against the judgment of the İstanbul State Security Court. The applicant submitted that the court failed to grant him adequate time for the preparation of his defence since he was abroad at the time on account of academic research work. He also pleaded that the lower court’s judgment amounted to a violation of his right to a fair trial on the ground that the court decided the case in the absence of his defence.

The applicant argued in particular that the passages in the published article were to be regarded as a criticism of the policy of the State at the time and that it was the right of every citizen to offer such criticism. The applicant submitted that his conviction contravened Articles 9 and 10 of the Convention and that these Articles, along with Article 6, had to be applied by the domestic courts given that Turkey was a Contracting Party to the Convention. The applicant further stated that his case had not been heard by an independent and impartial tribunal, in breach of Article 6 of the Convention, having regard to the presence of a military judge on the bench of the İstanbul State Security Court.

On 18 November 1996 the Court of Cassation quashed the judgment of the İstanbul State Security Court. The Court of Cassation pointed out that the lower court convicted the applicant without having heard his defence.

The case was remitted to the İstanbul State Security Court.

The public prosecutor attached to the İstanbul State Security Court submitted his principal observations on the case and requested the court to convict the applicant under Article 312 §§ 2 and 3 of the Turkish Criminal Code and to suspend the criminal proceedings against the editor-in-chief of the newspaper under Article 1 § 3 of Law no. 4304.

In the proceedings before the İstanbul State Security Court the applicant argued that his aim was merely to criticise State policy.

On 29 December 1997, the State Security Court, composed of three judges including a military judge, found the applicant guilty as charged. The court accepted the public prosecutor’s submissions. It ruled that the impugned article, taken as a whole, amounted to incitement to hatred and hostility on the basis of distinctions between races and regions. The court sentenced the applicant under Article 312 §§ 2 and 3 of Criminal Code to one year and eight months’ imprisonment and a fine of TRL 500,000 (five hundred thousand Turkish liras). The court also suspended the criminal proceedings against the editor-in-chief for three years under Article

1 § 3 of Law no. 4304.

On 12 January 1998 the applicant appealed to the Court of Cassation.

On 16 March 1998 the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal, upholding the State Security Court’s assessment of the evidence and its reasons for rejecting the applicant’s defence. The Court of Cassation also rejected the applicant’s request to hold a hearing.

B.

Relevant domestic law and practice

Article 311 and 312 provide respectively:

Article 311 § 2

“Public incitement to commit an offence

Where incitement to commit an offence is done by means of mass communication, of whatever type – whether by tape recordings, gramophone records, newspapers, press publications or other published material – by the circulation or distribution of printed papers or by the placing of placards or posters in public places, the terms of imprisonment to which convicted persons are liable shall be doubled...”

Article 312

“Non-public incitement to commit an offence

A person who expressly praises or condones an act punishable by law as an offence or incites the population to break the law shall, on conviction, be liable to between six months’ and two years’ imprisonment and a heavy fine of from six thousand to thirty thousand Turkish liras.

A person who incites the people to hatred or hostility on the basis of a distinction between social classes, races, religions, denominations or regions, shall, on conviction, be liable to between one and three years’ imprisonment and a fine of from nine thousand to thirty-six thousand liras. If this incitement endangers public safety, the sentence shall be increased by one third to one half.

The penalties to be imposed on those who have committed the offences defined in the previous paragraph shall be doubled when they have done so by the means listed in Article 311 § 2.”

Before the Constitution was amended on 18 June 1999, Article 143 provided that State Security Courts were composed of a president, two other regular members and two substitute members. The President of the State Security Court, one of the regular members and one of the substitute members were appointed from among civilian judges, and the other regular member and substitute member were appointed from among military judges.

As amended by Law no. 4388 of 18 June 1999, Article 143 of the Constitution provides:

“...

State Security Courts shall be composed of a president, two other regular members, a substitute member, a Principal Public Prosecutor and a sufficient number of Public Prosecutors.

The president, two regular members, a substitute member and the Principal Public Prosecutor shall be appointed from among judges and Public Prosecutors of the first rank, according to procedures laid down in special legislation, and the Public Prosecutors from among other Public Prosecutors by the National Legal Service Council, for four years. Their term of office shall be renewable...”

The necessary amendments concerning the appointment of the judges and prosecutors were made to Law no. 2845 on the State Security Courts by means of Law no. 4390 of 22 June 1999. By the terms of provisional section 1 of Law no. 4390, the terms of office of the military judges and military prosecutors in service in the State Security Courts were to end on the date of publication of that Law (22 June 1999). By provisional section 3 of the same Law, proceedings pending in the State Security Courts on the date of publication of the Law were to continue from the stage they had reached by that date.

COMPLAINTS

The applicant complains that his case was not heard by an independent and impartial tribunal, in breach of Article 6 § 1 of the Convention.

The applicant further argues that the Court of Cassation did not respect the principle of “equality of arms” and the rights of the defence since it refused his request to hold an oral hearing on his appeal against conviction. The applicant invokes Article 6 of the Convention in this connection.

The applicant maintains that his conviction and sentence by the İstanbul State Security Court on account of his article is in violation of his right

to impart ideas and information, guaranteed by Article 10

THE LAW

“1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2.

The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

The Government submit that the interference with the applicant’s rights under Article 10 of the Convention was prescribed by Section 312 § 2 of the Criminal Code. They also maintain that, in the instant case, the national courts were acting within their margin of appreciation since the applicant’s article, which called for breaking the “silence”, was an obvious example of incitement to violence and hatred between social classes. The sanction imposed had a legitimate aim, as the act in dispute was a threat to public order, national security and the territorial integrity of the State. Moreover, it was proportionate to the legitimate aim pursued.

The applicant maintains his account of the facts and complaints.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions that this complaint raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of its merits. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §

3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

“1.

In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law. (...)”.

The Government replied that the rules governing the appointment of military judges to the State Security Courts and the guarantees which they enjoy in the performance of their judicial functions on the bench were such as to ensure that these courts fully complied with the requirements of independence and impartiality within the meaning of Article 6 § 1.

The Government further submitted that, by Laws nos. 4388 of 18

June

1999 and 4390 of 22 June 1999, amendments had been made to remove military judges from the bench of the State Security Courts with a view to complying with the requirements of the Convention. The Government stated that State Security Courts are currently composed of civilian judges only.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions that this complaint raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of its merits. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §

3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

The Government did not make any submissions on this complaint.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions that this complaint raises complex issues of law and fact under Convention, the determination of which should depend on an examination of its merits. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President