AFFAIRE BIAGIO CARBONE c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

04.07.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE BIAGIO CARBONE c. ITALIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

În cazul Biagio Carbone c. Italia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Biagio Carbone c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Tulkens, dnii Bonello Lorenzen mes Vajić Botoutarova V. Z agrebelsky judecători, domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 iunie 2002, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 4260/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Biagio, Carbonul (inclusiv reclamantul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului (inclusiv Comisia) la 7 iulie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către P. Foschi, avocat în Baroul din Genova. Ofițerul său, U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul susținea că durata unei proceduri penale îndreptate împotriva sa nu răspundea la cerința termenului rezonabil de termen stabilit în art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11], cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 25 iunie 1990, reclamantul a declarat poliției din Genova că mașina sa fusese avariată de persoane necunoscute. Cu toate acestea, poliția a estimat că afirmațiile reclamantului erau false și că sesiza procesul-verbal al declarațiilor sale. La 5 iulie 1990, Parchetul din Genova Valida a fost sesizat. La 16 iulie 1990, această decizie a fost notificată reclamantului, care a fost astfel informat cu privire la faptul că acuzațiile de simulare a unei infracțiuni au fost inițiate împotriva acestuia. La 21 septembrie 1990, procurorul l-a trimis pe reclamant în judecată în fața instanței judecătorești din Genova. 10. Prima audiere, stabilită la 11 decembrie 1990, a fost trimisă înapoi la 10 decembrie 1990. aprilie 1991, pentru că avocații baroului din Genova erau în grevă până la 1 aprilie 1991. La 10 aprilie 1991, judecătorul judecător al instanței, care observase că reclamantul ridicase mai multe excepții și era împotriva convocării anumitor martori, a pronunțat cauza la 6 decembrie 1991. 11. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 decembrie 1991. La 8 ianuarie 1992, Parchetul a făcut apel la tribunalul din Genova. 13. La 12 aprilie 1995, președintele tribunalului din Genova a stabilit data la care a fost ținută reședința la 21 iunie 1995. Această audiere nu a avut loc deoarece avocații din Baroul din Genova erau în grevă până la 13 noiembrie 1995. În decembrie 1995, procedura a fost amânată din cauza unui impediment din partea avocatului reclamantului. La 3 aprilie 1996, instanța de apel a pronunțat convocarea anumitor martori. La 8 mai 1996, instanța de recurs a constatat că martorii erau absenți și că camera sa era constituită din alți judecători decât cei care participaseră la audierile anterioare, a amânat cauza. La 3 iulie 1996, instanța de apel, în urma unei excepții ridicate de apărare, a declarat că recursul la Parchet nu fusese notificat avocatului reclamantului și a declarat nulitatea procesului de a doua instanță. 14. La 4 iulie 1996, Parchetul s-a pronunțat împotriva acestei decizii. Prin ordonanța din 14 februarie 1997, Curtea de Casație a desființat Parchetul din recursul său. La 6 august 1997, președintele Tribunalului din Genova a stabilit reluarea procesului la 10 octombrie 1997. 15. printr-o hotărâre din 23 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 27 octombrie 1997. În ianuarie 1998, instanța de apel a confirmat hotărârea în primă instanță. Această decizie a aprobat autoritatea de lucru judecată la 17 martie 1998. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 17. Guvernul susține că această teză și subliniază că durata procedurii de recurs se explică prin comportamentul reclamantului care a solicitat numeroase trimiteri de la datele audierilor. În plus, întârzieri semnificative au fost cauzate de grevele avocaților. Perioada care trebuie luată în considerare 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 iulie 1990, la data la care reclamantul a fost informat cu privire la acuzația adusă împotriva sa și se încheie la 17 martie 1998, atunci când hotărârea Tribunalului din Genova a dobândit autoritatea de lucru judecat. 19. Prin urmare, aceasta a durat șapte ani, opt luni și o zi. Caracter rezonabil al procedurii 20. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care a avut loc o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [G.C.], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). 21. Curtea constată că ședințele din 11 decembrie 1990 și 21 iunie 1995 au fost retrimise din cauza grevelor avocaților. Curtea amintește că astfel de evenimente nu pot angaja răspunderea unui stat contractant în raport cu cerința termenului rezonabil Cu toate acestea, perioada care s-a scurs între sfârșitul grevelor și stabilirea următorului cuvânt trebuie să fie atribuită comportamentului autorităților naționale (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, § 33) În prezenta cauză, următoarele audieri au fost stabilite la 10 aprilie 1991 și 13 decembrie. 1995, la nouă zile și, respectiv, la o lună de la încheierea grevelor avocaților. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere complicațiile pe care le implică o grevă, este posibil să se provoace în ceea ce privește sfera de aplicare a rolului instanțelor naționale, aceste intervale nu pot fi considerate neraționale. În schimb, Curtea se află într-o perioadă semnificativă de inactivitate imputabilă instanțelor naționale. : din 8 ianuarie 1992, în cazul în care Parchetul Interjet a făcut apel la tribunalul din Genova, la 21 iunie 1995, data stabilită pentru prima ședință, din 14 februarie 1997, când Curtea de Casație a decăzut Parchetul recursului său, la 10 decembrie 1997, data stabilită pentru reluarea procesului de recurs. 23. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o durată totală de șapte ani, opt luni și o zi. 23. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. Reclamantul susține că a trimis o cerere de satisfacție echitabilă, o propunere de soluționare amiabilă și o notă din 2 mai 2001. El susține că aceste documente au fost primite de grefă la 9 mai 2001 și anexează, în acest sens, o copie a unei confirmări de primire ilizibile. 26. Curtea observă că niciun document nu a fost primit de grefă după decizia privind admisibilitatea. □ În cazul în care nu se poate înțelege dacă se referă la documentele menționate mai sus pentru care, de altfel, nu a fost anexată nicio confirmare de primire a grefei. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenul-limită la scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde reclamantului o sumă în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, la L