CtEDO 09.07.2002 Auto

SALVETTI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
09.07.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SALVETTI v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dna Ilaria Salvetti, este un național italian, născut în 1969 și locuiește în Caprino Veronese, Italia. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1971, reclamantul a fost lovit de paralizie, orbire și disarthrie ca urmare a inoculației obligatorii de polio, prevăzute de Legea nr. 51 din 4 februarie 1966. Secțiunea 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 cu condiția ca persoanele afectate de boli permanente ca urmare a inoculațiilor obligatorii să aibă dreptul la o alocație de la prima zi a lunii următoare cererii și la o plată forfetară. De fapt, prin hotărârea din 22 iunie 1990, Curtea Constituțională a declarat Legea nr. 51 din 4 februarie 1966 neconstituțional, deoarece nu prevedea nicio compensație echitabilă pentru boli ca urmare a inoculării obligatorii a poliomielii. La 13 ianuarie 1993, reclamantul solicită compensația la care are dreptul. La 26 aprilie 1995, Ministerul Sănătății a stabilit, pe baza afirmației reclamantului, că a avut dreptul la o alocație de 14.107.590 lire italiene pe an începând cu 1 februarie 1993. La 18 mai 1995, ITL 32.917.655 au fost plătite în achiziții pentru perioada 1 februarie 1993-31 mai 1995. Prin hotărârea din 18 aprilie 1996, Curtea Constituțională a declarat art. 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 neconstituțională, deoarece nu prevede nicio compensație pentru perioada cuprinsă între data în care a apărut cauza acțiunii și atribuirea alocației. În 1996, după hotărârea Curții Constituționale, au fost eliberate și reeliberate mai multe legi de decret pentru a rezolva problema compensației retrospective. Ultimul decret-lege nr. 548 din 23 octombrie 1996 convertit în Legea nr. 641 din 23 octombrie 1996 și ulterior Legea nr. 238 din 25 iulie 1997 a modificat art. 210 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992. În conformitate cu noua secțiune 2, în plus față de alocația principală și plata forfetară deja acordată, persoanele rănite de inoculații obligatorii au avut dreptul la o compensație suplimentară pentru perioada cuprinsă între data la care a apărut cauza acțiunii și a acordării alocației, calculată pentru fiecare an la 30% din această alocație, fără dobânzi legale și reevaluare monetară. În plus, secțiunea 2 prevede că persoanele rănite de boli multiple ca urmare a inoculațiilor obligatorii au dreptul la compensații suplimentare, determinate prin decret al Ministerului Sănătății, de cel puțin 50% din premiul principal. La 20 iulie 1997, reclamantul a depus o cerere la Curtea Județeană (Pretura) susținând că dispozițiile decretului-lei sunt neconstituționale din cauza reducerii arbitrare a compensației retrospective și solicitând o declarație a dreptului ei de a-l obține fără nicio reducere. De asemenea, reclamantul a susținut că dispoziția privind atribuirea suplimentară nu a fost constituțională, deoarece a fost determinată într-un mod diferit de suma acordată lucrătorilor cu handicap și ex-servicii. În orice caz, reclamantul a solicitat o ordonanță provizorie împotriva Ministerului Sănătății pentru a plăti compensația retrospectivă, astfel cum este stabilită prin Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 (adică 30% din premiul principal) și dobânzile statutare de la 1 februarie 1993 la 31 mai 1995 privind achizițiile alocate principale. Ministerul Sănătății a solicitat respingerea cererilor reclamantului. Tribunalul județului a ordonat provizoriu că Ministerul Sănătății plătește ITL 89.386.881 în compensare retrospectivă, astfel cum este stabilit de Legea nr. 210 din 25 februarie 1992. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1997, Curtea județului a constatat că argumentele reclamanților cu privire la constituționalitatea au fost vădit nefondate și a ordonat Ministerului Sănătății să plătească 88.877.817 ITL în compensații retrospective, astfel cum se stabilește prin Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 și 4,368.881 ITL în dobânzi legale de la 1 februarie 1993 la 31 mai 1995 în achiziții majore. De asemenea, Curtea a declarat că reclamantul a fost eligibil pentru compensarea suplimentară datorită bolilor multiple care au urmat inocularea obligatorie, dar nu a fixat suma deoarece decretul Ministerului Sănătății nu a fost încă emis. Ministerul Sănătății a depus un recurs împotriva hotărârii Curții de județ. Prin hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea muncii a susținut hotărârea Curții Județene și a ordonat Ministerului Sănătății să plătească compensații suplimentare de 50% din atribuirea principală. Prin hotărârea nr. 307 din 22 iunie 1990, Curtea Constituțională a declarat după cum urmează: Legea nr. 51 din 4 februarie (inocularea obligatorie a poliției) este neconstituțională în măsura în care nu prevede, în afara secțiunii 2043 din codul civil, orice compensație echitabilă care să fie acuzată statului pentru daune ca urmare a infecției sau a altor boli grave în urma inoculației obligatorii a polio care au afectat copiii sau persoanelor care au avut grijă personal și direct de ei. Această declarație inconstituțională (...) introduce o compensație pentru daune ca rezultat direct al tratamentului medical obligatoriu în limitele unei soluții echitabile care ia în considerare toate aspectele prejudiciului. Această compensare este justificată (...) prin examinarea echilibrată a principiilor articolului 32 din Constituție în ceea ce privește solidaritatea dintre indivizi și colectivitatea, care justifică impunerea unui tratament medical. Potrivit secțiunii 1 din Legea n. 210 din 25 februarie 1992: Toată lumea răspândită de boli sau defecțiuni ca urmare a inoculațiilor obligatorii (...) are dreptul la o compensație a statului cu privire la condițiile și modalitățile stabilite de legea prezentă. Secțiunea 210 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992, prevăzută după cum urmează: Compensația (...) începe de la prima zi a lunii următoare cererii. Prin hotărârea nr. 118 din 18 aprilie 1996, Curtea Constituțională a declarat după cum urmează: secțiunea 2, alin. (2) și alin. (3) alin. (7) din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 este neconstituțional în măsura în care neagă dreptul persoanelor afectate de boli ca urmare a inoculației obligatorii a poliomiei sau a persoanelor care au avut grijă personal și direct de ele la o compensație care trebuie acuzată statului - în afara prevederii articolului 2043 din codul civil - pentru perioada între data la care a apărut cauza acțiunii și a acordării alocației determinate în conformitate cu legea de mai sus. (...) Personalul nu se poate aștepta să își sacrifice propria sănătate în beneficiul întregii comunități. Coexistența dintre individ și aspectul colectiv al disciplinei constituționale a sănătății, precum și datoria solidarității, stabilită de secțiunea 2 a Constituției, care leagă individualul cu colectivitatea, dar și colectivitatea față de individ, impune o măsură adecvată de sprijin pentru compensarea corectă a daunelor care trebuie aranjate pentru persoanele care au suferit daune ca urmare a tratamentului medical obligatoriu. Compensarea trebuie plătită independent de cea solicitată de partea în cauză, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile articolului 2043 din codul civil. întrucât apărarea împotriva tortului furnizată de secțiunea de mai sus neapărat și plătește pe deplin și pentru daune legate de sănătate -(...)- compensația în cauză nu se referă la vinovăția, ci la obligația inechibilă de a fi solidaritate în acest caz cu privire la colectivitatea și, în locul său, la stat. Deși această compensare nu ar putea fi derisorie și -(...)- trebuie să ia în considerare toate aspectele daunelor, are natura echitabilă. (...) Aceaceasta este o datorie specială. Problema colectivității este nu numai datoria de a ajuta oamenii în necazuri pentru orice cauză, ci și datoria de a compensa sacrificiul pe care cineva poate suferi pentru un beneficiu pentru colectivitate. Ar fi împotriva principiilor justiției, cum ar fi rezultatele art. 32 din Constituție, având în vedere datoria solidarității art. 2 din Constituție, că persoanele răspândite au fost lăsate la propriul destin și resurse sau că daunele în cauză au fost considerate un eveniment neprevăzut care să fie compensat cu instrumentele generale de asistență publică sau că satisfacția pentru cererile de compensare a persoanelor deteriorate a fost subordonată la existența comportamentului neglijent al altor persoane care ar putea fi lipsit. Secțiunea 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992, revizuită prin Legea nr. 641 din 23 octombrie 1996 și, mai târziu, prin Legea nr. 238 din 25 iulie 1997, prevede după cum urmează: (2) Alocația alin. (1) este integrată printr-o plată forfetară care corespunde compensației suplimentare speciale ale Legii nr. 324 din 27 mai 1959 (...) și începe de la prima zi a lunii următoare cererii (...) Prin cerere și chiar dacă a fost deja acordată alocația, se plătește o compensație persoanelor indicate în secțiunea 1, par. 1 pentru perioada cuprinsă între data în care a apărut cauza de acțiune și atribuirea alocației, calculată pentru fiecare an la 30% din alocația, fără dobânzi legale și reevaluare monetară. 3.4.5.6 (...). Persoanele rănite de boli multiple cu efecte dezactivatoare distincte au dreptul la o compensare suplimentară, care urmează să fie stabilită prin decretul Ministerului Sănătății, de cel puțin 50% din alocația alin. (1) și (2).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă