SALVETTI v. ITALY

Reclamantul, dna Ilaria Salvetti, este un național italian, născut în 1969 și locuiește în Caprino Veronese, Italia. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1971, reclamantul a fost lovit de paralizie, orbire și disarthrie ca urmare a inoculației obligatorii de polio, prevăzute de Legea nr. 51 din 4 februarie 1966. Secțiunea 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 cu condiția ca persoanele afectate de boli permanente ca urmare a inoculațiilor obligatorii să aibă dreptul la o alocație de la prima zi a lunii următoare cererii și la o plată forfetară. De fapt, prin hotărârea din 22 iunie 1990, Curtea Constituțională a declarat Legea nr. 51 din 4 februarie 1966 neconstituțional, deoarece nu prevedea nicio compensație echitabilă pentru boli ca urmare a inoculării obligatorii a poliomielii. La 13 ianuarie 1993, reclamantul solicită compensația la care are dreptul. La 26 aprilie 1995, Ministerul Sănătății a stabilit, pe baza afirmației reclamantului, că a avut dreptul la o alocație de 14.107.590 lire italiene pe an începând cu 1 februarie 1993. La 18 mai 1995, ITL 32.917.655 au fost plătite în achiziții pentru perioada 1 februarie 1993-31 mai 1995. Prin hotărârea din 18 aprilie 1996, Curtea Constituțională a declarat art. 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 neconstituțională, deoarece nu prevede nicio compensație pentru perioada cuprinsă între data în care a apărut cauza acțiunii și atribuirea alocației. În 1996, după hotărârea Curții Constituționale, au fost eliberate și reeliberate mai multe legi de decret pentru a rezolva problema compensației retrospective. Ultimul decret-lege nr. 548 din 23 octombrie 1996 convertit în Legea nr. 641 din 23 octombrie 1996 și ulterior Legea nr. 238 din 25 iulie 1997 a modificat art. 210 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992. În conformitate cu noua secțiune 2, în plus față de alocația principală și plata forfetară deja acordată, persoanele rănite de inoculații obligatorii au avut dreptul la o compensație suplimentară pentru perioada cuprinsă între data la care a apărut cauza acțiunii și a acordării alocației, calculată pentru fiecare an la 30% din această alocație, fără dobânzi legale și reevaluare monetară. În plus, secțiunea 2 prevede că persoanele rănite de boli multiple ca urmare a inoculațiilor obligatorii au dreptul la compensații suplimentare, determinate prin decret al Ministerului Sănătății, de cel puțin 50% din premiul principal. La 20 iulie 1997, reclamantul a depus o cerere la Curtea Județeană (Pretura) susținând că dispozițiile decretului-lei sunt neconstituționale din cauza reducerii arbitrare a compensației retrospective și solicitând o declarație a dreptului ei de a-l obține fără nicio reducere. De asemenea, reclamantul a susținut că dispoziția privind atribuirea suplimentară nu a fost constituțională, deoarece a fost determinată într-un mod diferit de suma acordată lucrătorilor cu handicap și ex-servicii. În orice caz, reclamantul a solicitat o ordonanță provizorie împotriva Ministerului Sănătății pentru a plăti compensația retrospectivă, astfel cum este stabilită prin Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 (adică 30% din premiul principal) și dobânzile statutare de la 1 februarie 1993 la 31 mai 1995 privind achizițiile alocate principale. Ministerul Sănătății a solicitat respingerea cererilor reclamantului. Tribunalul județului a ordonat provizoriu că Ministerul Sănătății plătește ITL 89.386.881 în compensare retrospectivă, astfel cum este stabilit de Legea nr. 210 din 25 februarie 1992. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1997, Curtea județului a constatat că argumentele reclamanților cu privire la constituționalitatea au fost vădit nefondate și a ordonat Ministerului Sănătății să plătească 88.877.817 ITL în compensații retrospective, astfel cum se stabilește prin Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 și 4,368.881 ITL în dobânzi legale de la 1 februarie 1993 la 31 mai 1995 în achiziții majore. De asemenea, Curtea a declarat că reclamantul a fost eligibil pentru compensarea suplimentară datorită bolilor multiple care au urmat inocularea obligatorie, dar nu a fixat suma deoarece decretul Ministerului Sănătății nu a fost încă emis. Ministerul Sănătății a depus un recurs împotriva hotărârii Curții de județ. Prin hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea muncii a susținut hotărârea Curții Județene și a ordonat Ministerului Sănătății să plătească compensații suplimentare de 50% din atribuirea principală. Prin hotărârea nr. 307 din 22 iunie 1990, Curtea Constituțională a declarat după cum urmează: Legea nr. 51 din 4 februarie (inocularea obligatorie a poliției) este neconstituțională în măsura în care nu prevede, în afara secțiunii 2043 din codul civil, orice compensație echitabilă care să fie acuzată statului pentru daune ca urmare a infecției sau a altor boli grave în urma inoculației obligatorii a polio care au afectat copiii sau persoanelor care au avut grijă personal și direct de ei. Această declarație inconstituțională (...) introduce o compensație pentru daune ca rezultat direct al tratamentului medical obligatoriu în limitele unei soluții echitabile care ia în considerare toate aspectele prejudiciului. Această compensare este justificată (...) prin examinarea echilibrată a principiilor articolului 32 din Constituție în ceea ce privește solidaritatea dintre indivizi și colectivitatea, care justifică impunerea unui tratament medical. Potrivit secțiunii 1 din Legea n. 210 din 25 februarie 1992: Toată lumea răspândită de boli sau defecțiuni ca urmare a inoculațiilor obligatorii (...) are dreptul la o compensație a statului cu privire la condițiile și modalitățile stabilite de legea prezentă. Secțiunea 210 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992, prevăzută după cum urmează: Compensația (...) începe de la prima zi a lunii următoare cererii. Prin hotărârea nr. 118 din 18 aprilie 1996, Curtea Constituțională a declarat după cum urmează: secțiunea 2, alin. (2) și alin. (3) alin. (7) din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992 este neconstituțional în măsura în care neagă dreptul persoanelor afectate de boli ca urmare a inoculației obligatorii a poliomiei sau a persoanelor care au avut grijă personal și direct de ele la o compensație care trebuie acuzată statului - în afara prevederii articolului 2043 din codul civil - pentru perioada între data la care a apărut cauza acțiunii și a acordării alocației determinate în conformitate cu legea de mai sus. (...) Personalul nu se poate aștepta să își sacrifice propria sănătate în beneficiul întregii comunități. Coexistența dintre individ și aspectul colectiv al disciplinei constituționale a sănătății, precum și datoria solidarității, stabilită de secțiunea 2 a Constituției, care leagă individualul cu colectivitatea, dar și colectivitatea față de individ, impune o măsură adecvată de sprijin pentru compensarea corectă a daunelor care trebuie aranjate pentru persoanele care au suferit daune ca urmare a tratamentului medical obligatoriu. Compensarea trebuie plătită independent de cea solicitată de partea în cauză, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile articolului 2043 din codul civil. întrucât apărarea împotriva tortului furnizată de secțiunea de mai sus neapărat și plătește pe deplin și pentru daune legate de sănătate -(...)- compensația în cauză nu se referă la vinovăția, ci la obligația inechibilă de a fi solidaritate în acest caz cu privire la colectivitatea și, în locul său, la stat. Deși această compensare nu ar putea fi derisorie și -(...)- trebuie să ia în considerare toate aspectele daunelor, are natura echitabilă. (...) Aceaceasta este o datorie specială. Problema colectivității este nu numai datoria de a ajuta oamenii în necazuri pentru orice cauză, ci și datoria de a compensa sacrificiul pe care cineva poate suferi pentru un beneficiu pentru colectivitate. Ar fi împotriva principiilor justiției, cum ar fi rezultatele art. 32 din Constituție, având în vedere datoria solidarității art. 2 din Constituție, că persoanele răspândite au fost lăsate la propriul destin și resurse sau că daunele în cauză au fost considerate un eveniment neprevăzut care să fie compensat cu instrumentele generale de asistență publică sau că satisfacția pentru cererile de compensare a persoanelor deteriorate a fost subordonată la existența comportamentului neglijent al altor persoane care ar putea fi lipsit. Secțiunea 2 din Legea nr. 210 din 25 februarie 1992, revizuită prin Legea nr. 641 din 23 octombrie 1996 și, mai târziu, prin Legea nr. 238 din 25 iulie 1997, prevede după cum urmează: (2) Alocația alin. (1) este integrată printr-o plată forfetară care corespunde compensației suplimentare speciale ale Legii nr. 324 din 27 mai 1959 (...) și începe de la prima zi a lunii următoare cererii (...) Prin cerere și chiar dacă a fost deja acordată alocația, se plătește o compensație persoanelor indicate în secțiunea 1, par. 1 pentru perioada cuprinsă între data în care a apărut cauza de acțiune și atribuirea alocației, calculată pentru fiecare an la 30% din alocația, fără dobânzi legale și reevaluare monetară. 3.4.5.6 (...). Persoanele rănite de boli multiple cu efecte dezactivatoare distincte au dreptul la o compensare suplimentară, care urmează să fie stabilită prin decretul Ministerului Sănătății, de cel puțin 50% din alocația alin. (1) și (2).

The applicant, Mrs Ilaria Salvetti, is an Italian national, who was born in 1969 and lives in Caprino Veronese, Italy. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In 1971 the applicant was struck down by paralysis, blindness and dysarthria as a result of the compulsory polio inoculation provided by Law no. 51 of 4 February 1966. Section 2 of Law no. 210 of 25 February 1992 provided that people struck down by permanent illnesses as a result of compulsory inoculations were entitled to an allowance from the first day of the month following the claim and to a lump-sum payment. In fact, by a judgment of 22 June 1990 the Constitutional Court had declared Law no. 51 of 4 February 1966 unconstitutional because it did not provide for any fair compensation for illnesses as a result of compulsory polio inoculation. On 13 January 1993 the applicant requested the compensation she was entitled to. On 26 April 1995 the Ministry of Health established, on the basis of the applicant’s claim, that she was entitled to an allowance of 14,107,590 Italian lire (ITL) per annum from 1 February 1993. On 18 May 1995 ITL 32,917,655 were paid in arrears for the period from 1 February 1993 to 31 May 1995. By a judgment of 18 April 1996 the Constitutional Court declared section 2 of Law no. 210 of 25 February 1992 unconstitutional because it did not provide for any compensation for the period between the date on which the cause of action arose and the award of the allowance. In 1996, after the Constitutional Court’s judgment, several decree-laws were issued and re-issued in order to resolve the matter of the retrospective compensation. The last decree-law no. 548 of 23 October 1996 converted into Law no. 641 of 23 October 1996 and later Law no. 238 of 25 July 1997 amended section 2 of Law no. 210 of 25 February 1992. According to the new section 2, in addition to the principal allowance and lump-sum payment already awarded, people injured by compulsory inoculations were entitled to a further compensation for the period between the date on which the cause of action arose and the award of the allowance, calculated for every year at 30% of that allowance, without statutory interest and monetary revaluation. Moreover, section 2 provided that people injured by multiple illnesses as a result of compulsory inoculations were entitled to additional compensation, to be determined by a decree of the Ministry of Health, of not more than 50% of the principal award. On 20 July 1997 the applicant lodged an application with the County Court (Pretura) alleging that the decree-law’s provisions were unconstitutional on the grounds of the arbitrary reduction of the retrospective compensation and requesting a declaration of her right to obtain it without any reduction. The applicant also alleged that the provision in relation to the additional award was unconstitutional, because it was determined in a different way from the sum awarded to disabled workers and ex-servicemen. In any case, the applicant requested a provisional order against the Ministry of Health to pay the retrospective compensation as determined by Law no. 210 of 25 February 1992 (that is, 30% of the principal award) and statutory interest from 1 February 1993 to 31 May 1995 on the principal allowance arrears. The Ministry of Health asked for the applicant’s requests to be dismissed. The County Court provisionally ordered that Ministry of Health pay ITL 89,386,881 in retrospective compensation as determined by Law no. 210 of 25 February 1992. By judgment of 30 January 1997 the County Court found the applicants’ arguments concerning constitutionality to be manifestly ill-founded and ordered the Ministry of Health to pay ITL 88,877,817 in retrospective compensation as determined by Law no. 210 of 25 February 1992 and ITL 4,368,881 in statutory interest from 1 February 1993 to 31 May 1995 in principal allowance arrears. The Court also declared that the applicant was eligible for the additional compensation because of the multiple illnesses following the compulsory inoculation but did not fix the amount because the Ministry of Health’s decree had not yet been issued. The Ministry of Health lodged an appeal against the County Court’s judgment. The applicant asked for the appeal to be dismissed and her previous requests confirmed. By judgment of 24 September 1998 the Labour Court upheld the County Court’s judgment and ordered the Ministry of Health to pay additional compensation of 50% of the principal award. By judgment no. 307 of 22 June 1990 the Constitutional Court declared as follows: Law no. 51 of 4 February (polio compulsory inoculation) is unconstitutional insofar as it does not provide, outside section 2043 of the civil code, for any fair compensation to be charged to the State for damage as a result of infection or other serious illness following compulsory polio inoculation which have struck down inoculated children or people who have personally and directly taken care of them. This unconstitutional declaration (...) introduces a compensation for damage as direct result of compulsory medical treatment within the limits of a fair settlement which considers all the aspects of damage. This compensation is justified (...) by a balanced consideration of the principles of section 32 of the Constitution in relation to the solidarity between individuals and the collectivity, which justifies the imposition of medical treatment. According to Section 1 of Law n. 210 of 25 February 1992: Everyone struck down by illnesses or infirmities as a result of compulsory inoculations (...) is entitled to a compensation to be charged to the State on the conditions and in the ways established by the present law. Section 2 of Law no. 210 of 25 February 1992 provided as follows: The compensation (...) starts from the first day of the month following the claim. By judgment no.118 of 18 April 1996 the Constitutional Court declared as follows: Section 2, par. 2 and 3, par. 7 of Law no. 210 of 25 February 1992 is unconstitutional insofar as it denies the right of people struck down by illnesses as a result of polio compulsory inoculation or of people who have personally and directly taken care of them to a compensation to be charged to the State -outside the provision of section 2043 of the civil code- for the period between the date on which the cause of the action arose and the award of the allowance determined according to the law above. (...) The individual cannot be expected to sacrifice his own health for the benefit of the whole community. The coexistence between the individual and the collective aspect of constitutional discipline of health as well as the duty of solidarity, established by section 2 of the Constitution, which ties the individual to the collectivity, but also the collectivity to the individual, imposes a proper supporting measure of fair compensation for damage to be arranged for people who have suffered damage as a result of compulsory medical treatment. The compensation must be paid independently of the one claimed by the part concerned, if the conditions of section 2043 of the civil code are satisfied. Whereas the defence against tort provided by the section above necessarily and fully pays also for health damages -(...)- the compensation at issue is not concerned with guilt but with the unbreakable duty of solidarity overhanging in this case on the collectivity and, in its place, on the State. Though this compensation could not be derisory and -(...)- must consider all the aspects of damage, it has equitable nature. (...) This is a special duty. The issue for the collectivity is not only the duty to help people in trouble for any cause, but also the duty to compensate the sacrifice that someone can suffer for a benefit to the collectivity. It would be against principles of justice, such as results from section 32 of Constitution, in the light of the duty of solidarity of section 2 of Constitution, that people struck down were left to their own destiny and resources or that the damage at issue was considered an unforeseen event to be compensated with general instruments of public assistance, or that satisfaction for compensation requests of damaged people was subordinated to the existence of others’ negligent behaviour which could be missing. Section 2 of Law no. 210 of 25 February 1992, revised by Law no. 641 of 23 October 1996 and later by law no. 238 of 25 July 1997, provides as follows: 2. The allowance of par. 1 is integrated by a lump-sum payment corresponding to the special additional compensation of Law no. 324 of 27 May 1959 (...) and starts from the first day of the month following the claim (...) By claim and even if the allowance has been already given, a compensation is paid to people indicated in Section 1, par. 1 for the period between the date on which the cause of action arose and the award of the allowance, calculated for every year at 30% of the allowance, without statutory interest and monetary revaluation. 3.4.5.6 (...). 7. People injured by multiple illnesses with distinct disabling effects are entitled to an additional compensation, to be determined by a decree of the Ministry of Health, of not more than 50% of the allowance of par. 1 and 2.