CtEDO 12.09.2002 Auto

SCATTONE contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
12.09.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SCATTONE contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52858/99 de către Giovanni SCATTONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 septembrie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președintele Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Traja V. Z AGREBELSKY judecătorii dlui V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 noiembrie 1999 și înregistrată la 24 noiembrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian, născut în 1968 și rezident la Roma. A lait de fapt el a fost asistent la dreptul de drept al Universităii La Sapienza . Acesta este reprezentat în fața Curții de către M.A.E. Falcetta, avocat la Roma. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La deschiderea urmăririi penale și plasarea recurentului în detenție provizorie La 9 mai 1997, o studentă de la Universitatea din Roma a fost lovită de un glonț de armă în timp ce ea mergea în apropierea unei clădiri de drept. Ca urmare a acestei lovituri, fata a murit într-un spital la 14 mai 1997. La ancheta inițiată de Parchetul Romei a stabilit că împușcătura a fost trasă la ora 11:42. Potrivit expertizei tehnice efectuate de poliție, lovitura putea fi trasă dintr-o fereastră a sălii nr. 6 situată la primul etaj al clădirii facultății de drept. Verificări efectuate au ridicat urme de praf de pușcă pe marginea acestei ferestre. M.C.L., interogat în calitate de persoană informată cu privire la fapte, a declarat că în dimineața zilei de 9 mai 1997 ea a fost dusă în camera în cauză pentru a telefona și acest lucru exact la 11:44, care a fost confirmat de înregistrarea telefonică efectuată de standardul Universității. martor a declarat că în această sală erau prezenți câțiva oameni, dintre care ea a fost capabilă să recunoască executorul F.L. și secretarul G.A. La 14 iunie 1997, la sfârșitul multor interogatorii, G.A. a recunoscut că în ziua crimei se afla în sala care trebuia să fie locul de proveniență a împușcăturii. Ea a declarat că auzise o împușcătură surdă, ca o împușcătură; în acel moment ea se răsturnase și îl văzuse pe reclamant lângă fereastră cu un braț spre exterior și cu un pistol. G.A. a declarat că toate acestea au fost produse în prezența asistentului universitar Salvatore Ferraro și a executorului F.L. La 14 iunie 1997, Parchetul din Roma a solicitat ca reclamantul să fie pus în arest provizoriu pentru omor prin imprudență și deținere de arme de foc printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul investigațiilor preliminare ale Tribunalului de la Roma a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. Judecătorul a considerat că există indicii serioase de vinovăție asupra acestuia din urmă. Pentru a ajunge la această concluzie, judecătorul s-a bazat mai ales pe declarațiile martorului G.A., pe care l-a considerat a fi în concordanță cu declarațiile martorului M.C.L. și confirmate de rezultatele verificărilor poliției. Tribunalul a considerat că există cerințe specifice care fac necesară reținerea provizorie a recurentului în temeiul articolului 274 din Codul de procedură penală CPP. a fost de temut că reclamantul ar putea comite alte acte. Pe de altă parte, a existat un pericol de probe, deoarece arma crimei nu a fost găsită și reclamantul ar putea amenința martorii. La 14 iunie 1997, reclamantul a fost arestat. La 16 iunie 1997, executorul F.L. a declarat că a asistat la infracțiunea comisă de reclamant în complicitate cu Ferraro și a explicat că nu a făcut această declarație înainte pe motiv că a primit amenințări din partea celor doi complici. Cu toate acestea, a doua zi, executorul F. L. și-a retras declarațiile. La 18 iunie 1997, reclamantul a introdus o acțiune în fața Camerei Tribunalului din Roma, însărcinată cu revizuirea măsurilor de securitate ( Printr-o ordonanță din 28 iunie 1997, instanța a respins cererea reclamantului. Tribunalul a considerat că declarațiile G.A., F.L. și M.C.L. erau precise, credibile și consecvente. În plus, instanța a considerat că aceste declarații erau coroborate cu alte elemente, în special cu rezultatele expertizei tehnice privind pudra găsită pe fereastră și cu rapoartele balistice. În plus, în cazul de față a existat un pericol concret de probe, având în vedere Tribunalul a subliniat în cele din urmă că, având în vedere gravitatea infracțiunii și absența unui motiv, reclamantul trebuia considerat periculos din punct de vedere social și era de temut că ar putea comite alte infracțiuni. La 24 iulie 1997, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei decizii și a susținut că arestarea sa provizorie nu se justifică având în vedere lipsa unor motive plauzibile de suspiciune și că raționamentul privind pericolul de recidivă era ilogic. Prin hotărârea din 15 octombrie 1997, Curtea de Casație l-a despăgubit pe reclamant cu recursul său. Potrivit Curții, Tribunalul din Roma și-a motivat în mod corespunzător decizia cu privire la existența vinovăției în sarcina reclamantului, în special în ceea ce privește credibilitatea declarațiilor G.A., F.L. și M.C.L. Curtea de Casație a considerat, în sfârșit, că aprecierea de către Tribunalul din Roma a riscului de recidivă nu a fost ilogică Prima cerere în vederea obținerii arestului la domiciliu la 12 februarie 1998 reclamantul a depus la grefa judecătorului de investigații preliminare de la Roma o cerere de aplicare a măsurii de securitate a arestului la domiciliu. printr-o ordonanță din 16 februarie 1998, judecătorul a respins cererea. consideră în special că există încă indicii grave de vinovăție care justifică menținerea detenției provizorii în închisoare și indiqua ? în cursul anchetei au fost colectate noi elemente în sarcina reclamantului, și anume declarațiile succesive făcute de un nou martor, G.O., noile declarații ale G.A. și urmele de praf de pușcă găsite pe îmbrăcăminte și în geanta reclamantului. Pe de altă parte, având în vedere faptul că trăgaciul nu fusese încă recuperat, judecătorul a considerat că este vorba despre pericolul concret al probelor, precum și pericolul de recidivă și de alte infracțiuni. Rejudecarea în judecată a reclamantului și a doua cerere în vederea obținerii arestului la domiciliu la domiciliu La o dată nespecificată, între februarie și aprilie 1998, Parchetul a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului pentru participarea la o crimă voluntară agravată ( ouicidio vointario aggravato La 7 octombrie 1998, reclamantul a prezentat la tribunalul din Roma o cerere de aplicare a măsurii de securitate a arestului la domiciliu. Printr-o ordonanță din 9 octombrie 1998, instanța de judecată a respins cererea. Ea a subliniat faptul că cerințele de precauție care justifică detenția provizorie în închisoare a reclamantului nu au slăbit. La 21 octombrie 1998, reclamantul a solicitat această decizie. Printr-o ordonanță din 16 noiembrie 1998, Tribunale del Riesame de Roma a respins această cerere. El a reținut că reclamantul nu prezentase nici un element nou în comparație cu cele deja examinate în ordonanța Tribunalului del Riesame. din Roma din 28 iunie 1997 și Curtea de Casație din 15 octombrie 1997. Prin urmare, instanța a considerat că decizia atacată trebuia confirmată. A treia cerere de obținere a arestului la domiciliu în decembrie 1998, reclamantul a solicitat din nou aplicarea măsurii de securitate a arestului la domiciliu. Printr-o ordonanță din 22 decembrie 1998, tribunalul din Roma a acceptat cererea reclamantului. Curtea a luat în considerare pericolul de a pune în pericol probele și de a recidiva. În plus, aceasta a considerat inexistența pericolului de scurgere. Prin urmare, aceasta a aplicat măsura de siguranță a arestului la domiciliu, considerând că această măsură era adecvată. La 22 decembrie 1998, reclamantul a fost numit la domiciliu. Parchetul Tribunalului din Roma a solicitat această decizie. Prin ordonanța din 18 februarie 1999, Tribunale del Riesame de Roma a respins această cerere. Din dosar reiese că au avut loc numeroase audieri în fața tribunalului din Roma, că sute de martori au fost audiați și că s-au efectuat expertize. Prin Hotărârea din 1 iunie 1999, tribunalul din Roma l-a condamnat pe reclamant pentru omor prin imprudență ( la o sentință de șapte ani de închisoare. Prin aceeași hotărâre, instanța a declarat stingerea termenului maxim de detenție provizorie și a fost extins imediat al reclamantului. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. La 30 octombrie 1999, reclamantul a luat apel la instanța de asediu din Roma. Prin hotărârea din 7 februarie 2001, tribunalul dasezise dalquépement l-a condamnat pe reclamant pentru omor prin imprudență agravat de previziunea faptului (inclusiv omicidio colposo aggravato dalla previzione dell Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2001, Curtea de Casație Cassa la hotărârea atacată și a trimis cauza în fața unei alte secțiuni a instanței judecătorești d Nimeni nu poate face obiectul unor măsuri provizorii de detenție în lipsa unor indicii grave de vinovăție împotriva sa. (a) în prezența unor cerințe specifice și inevitabile referitoare la ancheta privind faptele care fac obiectul acesteia, în legătură cu situații de pericol concret și actual pentru administrația sau autenticitatea probei, întemeiate pe circumstanțe de fapt menționate în mod expres în hotărâre sub pedeapsa cu nulitatea care poate fi declarată din oficiu; (b) atunci când instanța consideră că ar putea fi comisă o pedeapsă mai mare de doi ani de închisoare; (c) atunci când, pentru modalitățile specifice și circumstanțele faptelor și având în vedere personalitatea persoanei vizate de anchetă sau a persoanei acuzate, așa cum reiese din comportamentul sau actele sale sau din cazierul său judiciar, există un pericol concret ca aceasta să comită infracțiuni grave prin utilizarea de arme sau alte mijloace de violență împotriva persoanelor sau împotriva ordinii constituționale, sau a infracțiunilor legate de crima organizată sau a infracțiunilor de același tip cu cele reprobabile. La art. 303 CPP prevede termene maxime de detenție provizorie în funcție de stadiul procedurii. În cazul reclamantului, acuzat inițial de omucidere voluntară și deținere de arme de foc, aceste termene erau de: un an de la începutul detenției în cazul în care decizia de trimitere în instanță nu ar fi intervenit încă (art. 303.a.3 CPP); un an și șase luni de la trimiterea în instanță în cazul în care hotărârea în primă instanță nu ar fi fost încă pronunțată [art. 303 1.b.3 CPP]. GRIFS Invocând art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, reclamantul se plânge de la data detenției provizorii pe motiv că aceasta ar fi fost dispusă în absența unor indicii grave de vinovăție. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plângea de durata detenției sale provizorii. În conformitate cu art. 5 alin. 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de eschivare pe care a comis o infracțiune sau că există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia (...) Curtea reamintește că plausibilitatea [...] 5 alin. (1) lit. (c) împotriva privării de libertate arbitrară. Pentru ca suspiciunile să fie plauzibile, trebuie să existe fapte sau informații care să poată convinge un observator obiectiv că persoana în cauză poate fi în stare să fi îndeplinit dreptul (Labita c. Italia [GC], nr. 2677′, CEDO 2000, § 155. Ceea ce poate părea a fi o realitate, depinde totuși de ansamblul circumstanțelor (hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A nr. 182, p. 16, § 32). Curtea amintește că mai multe motive plauzibile de a suspecta În sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție nu înseamnă că este stabilită și dovedită vinovăția suspectului în această etapă. Italia, cererea nr. 27143/95, Comisia din 14 ianuarie 1997, Decizii și rapoarte (DR) 88, p. 94. Curtea constată că, în prezenta cauză, plasarea în detenție provizorie a reclamantului a fost decisă pe baza declarațiilor unui martor în conformitate cu declarațiile altor martori și în concordanță cu rezultatul expertizei tehnice. În plus, instanțele interne au considerat că existența d. cerințe specifice care fac necesară detenția provizorie a reclamantului, în special pericolul de apariție a probelor și pericolul de recidivă. Curtea consideră că autoritățile interne trebuie să poată beneficia de o marjă largă de apreciere în acest domeniu și că, în lipsa caracterului vădit nerațional, a se vedea arbitrar, din concluziile trase, este în primul rând de competența autorităților interne de a aprecia credibilitatea declarațiilor făcute de martori. Sarcina Curții este de a verifica dacă elementele de care dispuneau judecătorii naționali la data pronunțării deciziilor prin care dispuneau sau confirmând detenția erau în mod rezonabil suficiente pentru a suspecta că recurentul a comis reproșul. În speță, instanțele naționale au examinat în mai multe rânduri declarațiile incriminate și au concluzionat în mod constant că acestea erau precise, credibile și concordante, coroborate cu rezultatele expertizei tehnice. În plus, instanțele naționale au subliniat existența pericolului de probe și de recidivă în momentul adoptării ordonanței provizorii de detenție și au considerat că aceste pericole au continuat să existe chiar și ulterior. Pe de altă parte, odată ce instanțele naționale au constatat slăbirea lor, au ordonat aplicarea măsurii de siguranță a punerii în aplicare la domiciliu. Curtea consideră că arestarea provizorie a reclamantului a urmat căile legale prevăzute de dreptul italian și că hotărârile adoptate de instanțele interne se bazau pe motive logice și pertinente și consideră că nu poate fi identificată nicio aspect derbitrar în speță. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. (...) Curtea arată că detenția provizorie în litigiu a început la 14 iunie 1997, data la care reclamantul a fost arestat, și se încheie la 1 iunie 1997, În această privință, Curtea reamintește că termenul final al perioadei menționate în art. 5 alin. 7 p. 23 § 9). Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare se extinde pe o perioadă de aproape un an, 11 luni și 17 zile, dintre care un an, șase luni și opt zile de detenție provizorie și cinci luni și nouă zile de arest la domiciliu. Caracterul rezonabil al menținerii în detenție a unui inculpat trebuie să fie apreciat în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei. Continuarea unei încarcerări nu se justifică, într-o anumită specie, decât în cazul în care există indicii concrete care dezvăluie o adevărată cerință de interes public care, în afară de prezumția de nevinovăție, indică respectarea libertății individuale ( Labita c. Italia [GC], citată anterior, punctul 152. În primul rând, autorităților judiciare naționale le revine sarcina de a se asigura că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii a unui acuzat nu depășește limita rezonabilității. Sarcina Curții constă apoi în a stabili, pe baza motivelor care figurează în deciziile autorităților și a faptelor necontroversate menționate de către instanță în acțiunile sale, dacă durata detenției provizorii se justifică sau nu în lumina cerințelor art. 5 alin. (3) din Convenție. Astfel cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, dacă persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non motivând menținerea în detenție, după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă. Prin urmare, Curtea este chemată să examineze dacă celelalte motive invocate de autorități continuă să legitimeze privarea de libertate și atunci când acestea se dovedesc a fi Labita c. Italia [GC], citată anterior, punctul 152; a se vedea, de asemenea, Hotărârea Contrada c. Italia din 24 august 1998, Rec., 1998-V, p. 2185, § 54, și I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 2978, § 102). Persistența unor motive plauzibile de a suspecta reclamantul nu este totuși un element decisiv în cursul procesului de scurgere a timpului, dar trebuie ca decizia de a-l menține în stare de detenție să se bazeze pe alte motive care pot fi considerate ca fiind relevante și suficiente? În această privință, Curtea constată că autoritățile competente au examinat în repetate rânduri problema menținerii în detenție a reclamantului. ia act de faptul că, în conformitate cu Codul de procedură penală, decizia de a menține măsura de privare de libertate s-a bazat pe pericolul de recidivă și pe pericolul de a pune în pericol probele, în special pe faptul că arma nu a fost găsită și că unii dintre martori au declarat că au primit amenințări din partea reclamantului. În plus, Curtea constată că instanțele italiene, după ce au ridicat pericolul de a pune în pericol probele și de a recidiva, la cererea reclamantului, au dispus aplicarea măsurii de securitate a punerii în liberă circulație la domiciliu, considerând că această măsură era adecvată. Curtea subliniază că motivele furnizate de instanțele italiene par suficient de relevante pentru a justifica întreaga durată a detenției. În cele din urmă, Curtea amintește că este necesar să se analizeze și dacă autoritățile naționale competente au adus diligența necesară pentru continuarea procedurii în acest domeniu. Curtea ia notă de faptul că ancheta a permis foarte rapid identificarea făptașului presupus al infracțiunii și că au fost colectate elemente de probă chiar și după arestarea reclamantului. Curtea arată că dezbaterile în fața tribunalului din Roma au început la 20 aprilie 1998, adică la aproximativ 10 luni după arestarea reclamantului. În cazul în care elementele dosarului nu permit stabilirea cu precizie a actelor de punere în aplicare care au fost realizate în această perioadă și la ce date, este cert că au avut loc într-adevăr investigații, inclusiv interogarea martorilor și a expertizei tehnice. În plus, începând cu 20 aprilie 1998, dezbaterile s-au desfășurat destul de rapid, având în vedere numărul audierilor, mărturiile colectate și expertiza efectuată. În ceea ce privește desfășurarea procedurii în perioada în cauză, Curtea amintește că celeritatea specială la care un pârât are dreptul în examinarea cauzei sale nu trebuie să aducă atingere eforturilor magistraților de a-și îndeplini sarcina cu grija cuvenită (hotărârea Contrada, citată anterior, punctul 67). Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de elementele aflate în posesia sa, Curtea nu consideră că există motive speciale pentru a critica desfășurarea cauzei de către autoritățile judiciare în perioada vizată de arestarea provizorie a reclamantului. În concluzie, Curtea consideră că durata globală a detenției provizorii suferită de reclamant în perioada 14 iunie 1997-1 iunie 1999 nu se dovedește a fi contrară cerințelor art. 5 alin. (3) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Ouajil c. Italia; (dec.), nr.38764/97, 31.05.2001, nepublicată, unde Curtea a considerat că nu este excesivă o detenție provizorie care a durat aproximativ un an și nouă luni. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg R ESS Prezidențial

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă