SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75150/01 prezentate de Andreas TERZOPOULOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 26 septembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner, judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 septembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Andreas Terzopoulos, este un resortisant grec, născut în 1941 și rezident în Salonic. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a fost ofițer al armatei terestre și s-a retras în 1991, susținând că statul l-a recunoscut totuși 37 de ani de serviciu, ca și cum s-ar fi pensionat în 1996. În 1989, în cadrul politicii guvernului de îmbunătățire a salariilor ofițerilor forțelor armate, s-a decis să li se acorde ofițerilor de la nivelul forțelor armate o așa-numită alocație de corectare a diferențelor de nivel salarial. Începând din 1992, s-a decis ca această alocație să fie luată în considerare de către asistența militară de teren a ofițerilor de la nivelul forțelor armate (inclusiv TAS). În cazul în care aceasta le-ar acorda ofițerilor pensionați o sumă forfetară, dar numai pentru cei pensionați după 29 septembrie 1992. Cu toate acestea, întrucât reclamantul a fost pensionat în 1991, TAS a refuzat să-i plătească retroactiv o parte din această sumă (1 123 000 drachmes sau 3 295,67 EUR) pentru anii 1989-1992. La 23 decembrie 1993, reclamantul sesizează, împreună cu alți 100 de ofițeri, în aceeași situație ca și el, instanța administrativă din Atena, în vederea obținerii plății acestei sume. În ceea ce privește observațiile scrise în fața acestei instanțe, reclamantul trimitea la cele ale părții cele mai harnice, un alt ofițer. La 21 septembrie 1995, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă. Se consideră că nu era posibil să se facă o legătură de cauze în speță, deoarece fiecare acțiune se baza pe o bază de fapt separată; în special, ofițerii plecaseră la pensie la date diferite, nu aveau toate același grad, iar sumele solicitate nu erau identice. La data de 2 septembrie 1996, reclamantul a luat o hotărâre împotriva acestei hotărâri, dar instanța administrativă l-a decăzut la 29 iunie 2001 pe motiv că nu plătise un timbru fiscal de 3 000 de drahme. La 19 martie 1999, ministrul Apărării, care răspundea la o întrebare adresată Parlamentului, a precizat că guvernul a examinat posibilitatea de a acorda alocația de rectificare ofițerilor pensionați în perioada 1 iulie 1989 - 31 decembrie 1992 și că un proiect de lege în acest sens urma să fie depus Parlamentului. La 24 mai, 4 septembrie și 23 octombrie 2001, reclamantul a scris la TAS și i-a cerut să reconsidere refuzul său de a-i acorda alocația, dar nu a primit nici un răspuns. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) (a) În primul rând, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative, în special în fața instanței administrative în care procedura a durat aproximativ cinci ani. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (b) În al doilea rând, recurentul invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Acesta susține că decizia instanței administrative este greșită, deoarece, potrivit dreptului intern, atunci când există o legătură de cauze, trebuie plătit un singur timbru fiscal. De asemenea, el susține că procedura era pendinte în fața instanței de apel administrativ, ministrul Apărării a promis să treacă o lege care să acorde reclamantului (și tuturor celor în aceeași situație ca și el) suma solicitată, dar această lege nu a fost niciodată votată; această declarație avea, fără îndoială, scopul de a influența instanța de apel să ia o decizie favorabilă statului. În ceea ce privește primul aspect al cauzei, Curtea reamintește din nou jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu este de competența sa să se substituie instanțelor interne. Pe de altă parte, dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece acesta solicită, prin natura sa, o reglementare prin lat, care, în această privință, are o anumită marjă de apreciere ( Mortier c. Franța 421955/98, 31 iulie 2001, § 33. În speță, Curtea constată că instanța administrativă din cauza recursului a declarat acțiunea reclamantului inadmisibilă după ce a fost invocată legislația națională și a constatat că timbrul fiscal nu a fost plătit. Curtea constată, prin urmare, că reclamantul se plângea de modul în care instanța de apel a acționat și a aplicat dreptul intern în cazul reclamantului, ceea ce Curtea nu poate cenzura. În ceea ce privește al doilea aspect al cauzei, Curtea arată că faptele cauzei nu sunt similare cu cele care au determinat în trecut să se constate în anumite cauze o interferență a puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a orienta calea unui litigiu ; în speță, nu a existat nicio interferență a puterii legislative în procedura pendinte în fața Tribunalului de apel administrativ. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 care dispune Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul susține că suma forfetară pe care a primit-o în momentul pensionării sale ar trebui recalculată pentru a ține seama de alocația de rectificare care a fost acordată colegilor săi și care, din momentul instituirii sale de către autorități, face parte din patrimoniul său. Nu i s-ar permite să o refuze sau să o limiteze doar din motive de interes public care nu există în cazul său. Curtea amintește că, pentru ca o creanță să poată fi considerată drept un "bine" 1 din Protocolul nr. 1, trebuie stabilită suficient pentru a fi exigibilă (hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, § 59). Curtea ia notă de faptul că, în 1992, atunci când reclamantul era deja pensionat, s-a decis să se ia în considerare alocația de rectificare în calculul sumei forfetare date celor care plecau la pensie după 29 În 1999, ministrul Apărării a anunțat Parlamentului că guvernul va extinde beneficiul acestei alocații la cei, cum ar fi reclamantul, care au fost pensionați între 1989 și 1992, dar legea referitoare la aceasta nu este încă votată. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că dețin un "bine" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în mod corespunzător examinarea spătarului reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) (durata procedurii) din Convenție de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n° 75150/01
présentée par Andreas TERZOPOULOS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
26 septembre 2002 en une chambre composée de
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Andreas Terzopoulos, est un ressortissant grec, né en 1941 et résidant à Thessalonique.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était officier de l’armée de terre. Il prit sa retraite en 1991. Il prétend que l’Etat lui reconnut pourtant 37 ans de service, comme s’il était parti à la retraite en 1996.
En 1989, dans le cadre de la politique du Gouvernement tendant à améliorer les salaires des officiers des forces armées, il fut décidé d’accorder aux officiers de l’active une allocation dite de régularisation des écarts de l’échelle salariale. A compter de 1992, il fut décidé que cette allocation serait prise en compte par la Caisse d’assistance de l’armée de terre («
TAS
») lorsque celle-ci accorderait aux officiers mis à la retraite une somme forfaitaire («
efapax
»), mais seulement pour ceux qui étaient partis à la retraite après le 29 septembre 1992.
Toutefois, comme le requérant était parti à la retraite en 1991, le TAS refusa de lui payer rétroactivement une partie de cette somme (1 123 000 drachmes ou 3
295,67 euros) pour les années 1989-1992.
Le 23 décembre 1993, le requérant saisit avec cent autres officiers, dans la même situation que lui, le tribunal administratif d’Athènes, afin d’obtenir le paiement de cette somme. Quant aux observations écrites devant ce tribunal, le requérant renvoyait à celles de la partie la plus diligente, un autre officier.
Le 21 septembre 1995, le tribunal administratif rejeta la requête du requérant comme irrecevable. Il estima qu’une jonction de causes n’était pas possible en l’espèce car chaque action était fondée sur une base factuelle distincte
; en particulier, les officiers étaient partis à la retraite à des dates différentes, n’avaient pas tous le même grade et les sommes réclamées n’étaient pas identiques.
Le 2 septembre 1996, le requérant interjeta appel contre ce jugement, mais la cour d’appel administrative le débouta le 29 juin 2001 au motif qu’il n’avait pas payé un timbre fiscale de 3 000 drachmes.
Le 19 mars 1999, répondant à un question au Parlement, le ministre de la Défense précisa que le Gouvernement examinait la possibilité d’accorder l’allocation de régularisation aux officiers mis à la retraite du 1
er
juillet 1989 au 31 décembre 1992 et qu’un projet de loi dans ce sens allait être déposé au Parlement.
Les 24 mai, 4 septembre et 23 octobre 2001, le requérant écrivit au TAS et lui demanda de reconsidérer son refus de lui accorder l’allocation, mais il ne reçut aucune réponse.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect des biens.
1.
Le requérant allègue une double violation de l’article 6 § 1 qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
a) En premier lieu, le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives et notamment devant la cour d’appel administrative où la procédure a duré cinq ans environ.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
b) En deuxième lieu, le requérant allègue une violation du droit à un procès équitable. Il prétend que la décision de la cour d’appel administrative est erronée car, selon, le droit interne, lorsqu’il y a jonction de causes, il faut payer un seul timbre fiscal. Il prétend aussi qu’alors que la procédure était pendante devant la cour d’appel administrative, le ministre de la Défense promit de faire passer une loi qui accorderait au requérant (et à tous ceux dans la même situation que lui) la somme sollicitée, mais cette loi ne fut jamais votée
; cette déclaration visait sans doute à influencer la cour d’appel à prendre une décision favorable à l’Etat.
En ce qui concerne la première branche du grief, la Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (
Mortier c. France
, n° 42195/98, 31 juillet 2001, § 33).
En l’espèce, la Cour note que la cour administrative d’appel déclara le recours du requérant irrecevable après s’être référée à la législation nationale et constaté que le timbre fiscal n’avait pas été payé. La Cour note donc que le requérant se plaint de la manière dont la cour d’appel interpréta et appliqua le droit interne dans le cas du requérant, ce que la Cour ne peut pas censurer.
En ce qui concerne la deuxième branche du grief, la Cour relève que les faits de la cause ne sont pas similaires à ceux qui l’avaient amenés dans le passé à constater dans certaines affaires une ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice afin d’orienter l’issue d’un litige
; en l’espèce, il n’y a eu aucune ingérence du pouvoir législatif dans la procédure pendante devant la cour d’appel administrative.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue également une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 qui dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant allègue que la somme forfaitaire qu’il a reçue au moment de son départ à la retraite devait être recalculée pour tenir compte de l’allocation de régularisation qui a été accordée à ses collègues et qui, dès son institution par les autorités, fait partie de son patrimoine. Il ne serait pas permis de la lui refuser ou de la limiter uniquement pour des raisons d’intérêt public qui n’existent pas dans son cas.
La Cour rappelle que pour qu’une créance puisse être considérée comme un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n° 1, elle doit être suffisamment établie pour être exigible (arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, § 59).
La Cour note qu’en 1992, lorsque le requérant était déjà à la retraite, il fut décidé de prendre en compte l’allocation de régularisation dans le calcul de la somme forfaitaire donnée à ceux qui partaient à la retraite après le 29
septembre 1992. En 1999, le ministre de la Défense annonça au Parlement que le Gouvernement allait étendre le bénéfice de cette allocation à ceux, comme le requérant, qui étaient partis à la retraite entre 1989 et 1992, mais la loi y relative n’est pas encore votée. Par conséquent, le requérant ne peut pas prétendre disposer d’un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n° 1.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 (durée de la procédure) de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente