CASE OF SAKIK AND OTHERS AGAINST TURKEY

Rezoluția ResDH(2002)110 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului de la data de 26 noiembrie 1997 în cazul Sakık și alții împotriva Turciei (aprobată de Comitetul de Miniștri la 21 octombrie 2002 la cea de-a 810-a ședință a Deputaților Miniștrilor) Comitetul de miniștri, în conformitate cu art. 54 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „Convenția”), având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Sakık și în alte cazuri pronunțate la 26 noiembrie 1997 și transmis în aceeași zi Comitetului miniștrilor; Amintind că cazul a fost originar din șase cereri (Nus. 23878/94-23883/94) împotriva Turciei, depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 martie 1994 în conformitate cu art. 25 din Convenția de către dl Sırrı Sakık, dl Ahmet Türk, dl Mahmut Alınak, dna Leyla Zana, dl Mehmet Hatip Dicle și dl Orhan Doğan, resortisanții turci, și că Comisia a declarat admisibile plângerile reclamanților referitoare la ilegalitatea arestării lor la arestarea lor prelungită (de la 12 la 14 zile) în custodie de poliție la Ankara, fără revizuire judiciară, la absența remedierii judiciare pentru a contesta legalitatea detenției lor și la imposibilitatea de a cere compensații în ceea ce privește lungimea excesivă a deținerii lor; Amintind că cazul a fost prezentat în fața Curții la 10 iulie 1996 de către Comisie; întrucât în hotărârea sa din 26 noiembrie 1997 Curtea a considerat în unanimitate că derogarea făcută de Turcia în temeiul articolului 15 din Convenția nu era aplicabilă în acest caz; - a considerat că nu s-a încălcat art. 5 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește legalitatea detenției reclamanților; - a considerat că s-a încălcat art. 5 alin. (3) din Convenție din cauza nerespectării autorităților de a prezenta reclamanții în mod prompt și automat în fața unui judecător; - a considerat că a existat o încălcare a art. 5 alin. (4) din Convenție, având în vedere imposibilitatea ca reclamanții să depună proceduri judiciare în vederea provocării legii arestării lor; - a considerat că a existat o încălcare a art. 5 alin. (5) din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamanților de a cere compensații în ceea ce privește durata excesivă a detenției lor; - a) că Statul pârât trebuia să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume: i. pentru prejudiciu moral, 25.000 franci francezi fiecare pentru dl Sakık, dl Türk, dl Alınak și dna Zana și 30.000 franci francezi pentru dl Dicle și dl Doğan, sumele care trebuie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare; ii. pentru costurile și cheltuielile, 120.000 franci francezi pentru solicitanți; (b) faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 3,87% ar trebui plătite pe aceste sume de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; - au respins restul cererii pentru satisfacție echitabilă; având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri privind aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție, care sunt aplicabile prin decizia Comitetului de Miniștri la cazurile menționate în art. 54 din Convenție; având în vedere obligația Turciei în temeiul articolului 46 alineatul (1) (ex-art. 53) din Convenție de a respecta aceasta, având în vedere că, la 29 decembrie 1997, în termenul stabilit, Guvernul Statului pârât a plătit reclamanților sumele prevăzute în hotărârea din 26 noiembrie 1997; Având în vedere faptul că, în timpul examinării cazului de către Comitetul de miniștri, Guvernul Statului pârât a furnizat Comisiei informații cu privire la măsurile generale luate pentru a preveni noi încălcări ale aceleiași tipuri ca cele constatate în prezenta hotărâre; aceste informații figurează în apendicele prezentei rezoluții; Declară, după ce a luat act de informațiile furnizate de Guvernul Turciei, că și-a exercitat funcțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) (ex-art. 54) din Convenție în acest caz. Apendicele la Rezoluția ResDH(2002)110 Informații furnizate de Guvernul Turciei în cursul examinării cazului Sakık și alții de către Comitetul de Miniștri Durata detenției înainte de a prezenta o persoană la judecător (art. 5 alineatul (3): Noua Lege nr. 4229, care a fost adoptată la 6 martie 1997 după hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 decembrie 1996 în Aksoy împotriva Turciei caz, a redus perioada maximă de detenție în custodie de poliție înainte de a prezenta deținuți la un judecător (a se vedea Rezoluția interimar DH(99)434). În ceea ce privește cazurile similare cu cele prezente, adică cele care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate de stat în afara reglementării de urgență, perioada maximă de detenție a poliției a fost redusă de la 15 la 7 zile. Noile dispoziții au fost, totuși, considerate insuficiente pentru a preveni noi încălcări ale articolului 5 alineatul (3) similare celor constatate în acest caz, deoarece acest articol a fost considerat în mod constant să impună ca autoritățile să prezinte automat deținutul în fața unui judecător într-o perioadă de 4 zile, cu excepția unei derogări în temeiul articolului 15. La 17 octombrie 2001, art. 19 din Constituția turcă a fost modificat pentru a limita la 4 zile durata maximă a custodiei de poliție înainte de prezentarea deținutului la judecător, cu excepția unei derogări în stare de urgență. În conformitate cu articolele 11 și 138 din Constituție, dispozițiile noi adoptate ale articolului 19 au respins imediat dispozițiile anterioare ale Codului de procedură penală și au devenit astfel aplicabile direct de către autoritățile. Această aplicabilitate directă a articolului 19 din Constituție a fost confirmată imediat de instanțe interne (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 24 octombrie 2001 a Curții de Securitate de Stat a II-a Diyarbakir). Dispozițiile Codului de Procedință Penală privind custodia poliției au fost ulterior puse în conformitate cu noua dispoziție constituțională. Dreptul deținutului de a contesta legalitatea detenției în fața judecătorului (art. 5 alineatul (4): Încălcarea articoluluiui 5 alineatul (4) constatată de Curte se datorează imposibilității pentru reclamanții, care au fost acuzați de infracțiuni care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate a statului, să pună în aplicare procedurile judiciare pentru a contesta legalitatea deținerii în temeiul articolului 128 alineatul (4) din Codul de Procedură Penală (habeas corpus Legea nr. 4229 din 6 martie 1997 a acordat dreptul de a aduce o astfel de procedură tuturor persoanelor, indiferent de infracțiunea de care au fost acuzate. Dreptul de a cere o compensare pentru detenție ilegală (art. 5 alineatul (5): Încălcarea acestui drept se datorează în mare parte faptului că, în temeiul Legii nr. 466, reclamanții nu au putut solicita în mod valabil compensații pentru încălcarea articolului 5, alineatele (3) și (4), cu excepția cazului în care detenția lor a încălcat, de asemenea, dispozițiile corespunzătoare ale dreptului turc, și acest lucru nu a fost cazul. Întrucât dispozițiile constituționale și legislative care reglementează custodia de poliție au fost ulterior puse în conformitate cu cerințele articolului 5 (a se vedea reformele menționate mai sus), orice încălcare a articolului 5, alineatele (3) și (4) ar constitui, de asemenea, o încălcare a dreptului turc în sine și ar putea fi, prin urmare, compensată în mod adecvat în temeiul articolului 1 din Legea nr. 466 (a se vedea punctul 24 din hotărârea Curții). Guvernul a prezentat, de asemenea, Comitetul o serie de hotărâri interioare dictate după hotărârea Sakık și alte hotărâri, care au dovedit în mod clar că o compensare eficace este acordată astăzi pentru detenție ilegală, chiar și în cazuri care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate a statului sau a instanțelor militare. Întrucât toate reformele menționate mai sus au fost adoptate în vederea respectării cerințelor convenției, astfel cum se prevede în jurisprudența Curții, Guvernul are încredere că instanța turcă va aplica cu diligență dispozițiile noi adoptate în lumina hotărârilor Curții, care au o forță obligatorie pentru toate autoritățile turce în conformitate cu angajamentul Turciei în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție. Guvernul concluzionează că măsurile adoptate vor preveni noi încălcări ale Convenției similare cu cele constatate în hotărârea Sakık și cu alții și că Turcia și-a respectat astfel obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) (ex-art. 54).

Resolution ResDH(2002)110

concerning the judgment of the European Court of Human Rights

of date 26 November 1997

in the case of Sakık and others against Turkey

(Adopted by the Committee of Ministers on 21 October 2002

at the 810th meeting of the Ministers’ Deputies)

The Committee of Ministers, under the terms of former Article 54 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (hereinafter referred to as “the Convention”),

Having regard to the judgment of the European Court of Human Rights in the Sakık and others case delivered on 26 November 1997 and transmitted the same day to the Committee of Ministers;

Recalling that the case originated in six applications (Nos. 23878/94 to 23883/94) against Turkey, lodged with the European Commission of Human Rights on 11 March 1994 under Article 25 of the Convention by Mr Sırrı Sakık, Mr Ahmet Türk, Mr Mahmut Alınak, Mrs Leyla Zana, Mr Mehmet Hatip Dicle and Mr Orhan Doğan, Turkish nationals, and that the Commission declared admissible the applicants' complaints relating to the unlawfulness of their arrest to their prolonged detention (from 12 to 14 days) in police custody in Ankara without any judicial review, to the absence of judicial remedy to challenge the lawfulness of their detention and to the impossibility to claim compensation in respect of the excessive length of their detention;

Recalling that the case was brought before the Court by the Commission on 10 July 1996;

Whereas in its judgment of 26 November 1997 the Court unanimously:

- held that the derogation made by Turkey under Article 15 of the Convention was not applicable in the case;

- held, that there has been no breach of Article 5, paragraph 1, of the Convention as regards the lawfulness of the applicants' detention;

- held that there has been a breach of Article 5, paragraph 3, of the Convention on account of the authorities' failure to present the applicants promptly and automatically before a judge;

- held that there has been a breach of Article 5, paragraph 4, of the Convention on account of the impossibility for the applicants to bring judicial proceedings with a view to challenging the lawfulness of their arrest;

- held that there has been a breach of Article 5, paragraph 5, of the Convention as regards the applicants' right to claim compensation in respect of the excessive length of their detention;

- held :

a) that the respondent state was to pay, within three months, the following sums:

i. for non-pecuniary damage, 25,000 French francs each to Mr Sakık, Mr Türk, Mr Alınak and Mrs Zana and 30,000 French francs each to Mr Dicle and Mr Doğan, which sums are to be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of settlement;

ii. for costs and expenses, 120,000 French francs to the applicants;

(b) that simple interest at an annual rate of 3.87% should be payable on these amounts from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;

- dismissed the remainder of the claim for just satisfaction;

Having regard to the Rules adopted by the Committee of Ministers concerning the application of Article 46, paragraph 2, of the Convention which are applicable by decision of the Committee of Ministers to cases referred under former Article 54 of the Convention;

Having invited the government of the respondent state to inform it of the measures which had been taken in consequence of the judgment of 26 November 1996, having regard to Turkey’s obligation under Article 46, paragraph 1 (former Article 53) of the Convention to abide by it;

Having satisfied itself that, on 29 December 1997, within the time-limit set, the government of the respondent state paid the applicants the sums provided for in the judgment of 26 November 1997;

Considering that, during the examination of the case by the Committee of Ministers, the government of the respondent state gave the Committee information about the general measures taken to prevent new violations of the same kind as those found in the present judgment; this information appears in the appendix to this resolution;

Declares, after having taken note of the information supplied by the Government of Turkey, that it has exercised its functions under Article 46, paragraph 2 (former Article 54) of the Convention in this case.

Appendix to Resolution ResDH(2002)110

Information provided by the Government of Turkey

during the examination of the case of Sakık and others

by the Committee of Ministers

Length of detention before presenting a person before a judge (Article 5, paragraph 3):

The new Law No. 4229, which was adopted on 6 March 1997 following the judgment of the European Court of Human Rights of 18 December 1996 in the Aksoy against Turkey

case, reduced the maximum periods of detention in police custody before presenting detainees to a judge (see Interim Resolution DH(99)434). As regards the cases similar to the present one, i.e. those falling under the jurisdiction of State security courts outside the emergency rule, the maximum period of police custody was reduced from 15 to 7 days.

The new provisions were however considered to be insufficient to prevent new violations of Article 5, paragraph 3 similar to those found in the present case since this Article had consistently been held to require that the authorities must automatically present the detainee before a judge within a period of 4 days, except in the case of a derogation under Article 15. A new reform had thus to be prepared.

On 17 October 2001, Article 19 of the Turkish Constitution was amended so as to limit to 4 days the maximum length of police custody before presenting the detainee before a judge except in case of a derogation in a state of emergency. In accordance with Articles 11 and 138 of the Constitution, the newly adopted provisions of Article 19 immediately overruled the former provisions of the Code of Criminal Procedure and thus became directly applicable by the authorities. This direct applicability of Article 19 of the Constitution was immediately confirmed by domestic courts (see, for example, decision of 24 October 2001 of the 2nd Diyarbakir State Security Court). The provisions of the Code of Criminal Procedure relating to police custody were subsequently put in conformity with the new constitutional provision.

Detainee's right to challenge the lawfulness of detention before a judge (Article 5, paragraph 4):

The violation of Article 5, paragraph 4 found by the Court was due to the impossibility for the applicants, who had been charged with offences falling under the jurisdiction of State security courts, to bring judicial proceedings to challenge the lawfulness of their detention under Article 128, paragraph 4 of the Code of Criminal Procedure (

habeas corpus

proceedings). The above-mentioned Law No. 4229 of 6 March 1997 granted the right to bring such proceedings to all persons irrespective of the offence they were charged with.

Right to claim compensation for illegal detention (Article 5, paragraph 5):

The violation of this right was largely due to the fact that, under Act No. 466, the applicants could not validly claim compensation for violations of Article 5, paragraphs 3 and 4 unless their detention also violated the corresponding provisions of Turkish law, and this was not the case.

As the constitutional and legislative provisions governing police custody were subsequently put in conformity with Article 5 requirements (see the reforms mentioned above), any violation of Article 5, paragraphs 3 and 4 would henceforth also amount to a violation of Turkish law itself and could thus be adequately compensated under Section 1 of the Act No. 466 (see paragraph 24 of the Court's judgment).

The Government furthermore submitted to the Committee a number of domestic court judgments delivered after the Sakık and others judgment, which have clearly evidenced that effective compensation is today granted for unlawful detention, even in cases falling under jurisdiction of State security courts or of military courts.

Since all above-mentioned reforms were adopted with a view to complying with the Convention's requirements as set out in the Court's case-law, the Government trusts that the Turkish courts will diligently apply the newly adopted provisions in the light of the Court's judgments, which have binding force on all Turkish authorities in accordance with Turkey's undertaking under Article 46, paragraph 1 of the Convention.

The Government concludes that the measures adopted will prevent new violations of the Convention similar to those found in the Sakık and others judgment and that Turkey has thus complied with its obligations under Article 46, paragraph 1 (former Article 54) in the present case.