cererii nr. 56400/00
prezentată de Aivars CĒSNIEKS
împotriva Letoniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședând la 12 decembrie 2002 într-o cameră compusă din
Dnnl C.L. Rozakis, președinte, Dna F. Tulkens, Dnnl P. Lorenzen, Dna N. Vajić, Dnnii E. Levits, A. Kovler, V. Zagrebelsky, judecători, și din dnnl S. Nielsen, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 22 martie 2000,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
FAPT
Reclamantul este un cetățean letonian născut în 1938 și locuiesc la Kroņauce (Letonia).
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1992, mama reclamantului a achiziționat o parte a capitalului (denumită în continuare "cota socială") a unei societăți cooperative agricole (paju sabiedrība, denumită în continuare "societatea") situată la Tērvete (Letonia). După cererea sa, la 8 martie 1997, adunarea generală a societății a dus-o din lista membrilor. Prin urmare, a pierdut dreptul de vot în cadrul societății, dar a păstrat dreptul de proprietate asupra cotei sale sociale. Printr-o hotărâre luată la aceeași dată, adunarea generală a impus acelor membri care nu doreau mai mult să participe la capitalul societății un termen până la 1 februarie 1998 pentru a-și vinde cotele de capital coassociaților. La 7 martie 1998, adunarea generală a prelungit acest termen până la 15 aprilie 1998.
În noiembrie 1997, mama reclamantului a decedat. Conform testamentului său, care a intrat în vigoare la 7 mai 1998, reclamantul a moștenit toată proprietatea sa, inclusiv cota sa socială. Valoarea totală a acesteia din urmă se ridica la 1.650 lats [aproximativ 2.800 EUR].
La 12 mai 1998, reclamantul a cerut administrației societății să modifice lista deținătorilor cotelor sociale, prin includerea numelui și datelor sale personale în loc a celui al mamei.
La 16 mai 1998, administrația societății a convocat o adunare generală a membrilor, cu scopul de a schimba statutul juridic al societății și de a o transforma într-o societate pe acțiuni (akciju sabiedrība). Reclamantul nefiind încă înscris pe lista deținătorilor cotelor de capital, era numele mamei sale decedate care figura acolo. Cu toate acestea, din documentele dosarului reiese că a fost invitat și a putut participa efectiv la adunare.
La discutarea proiectului de statute ale noii societăți pe acțiuni, reclamantul a ridicat obiecții împotriva mai multor articole pe care le-a considerat prejudiciare pentru interesele sale. Aceste obiecții fiind respinse de majoritate a membrilor, reclamantul a anunțat că nu mai avea intenția de a participa la capitalul noii societăți și a cerut restituirea cotei sale sociale. Această cerere a fost lăsată fără examinare. Printr-un vot al adunării, totalitatea activelor societății cooperative vechi a fost transformată în capital al noii societăți pe acțiuni. Numele mamei reclamantului a fost inclus automat pe lista noilor acționari, fără a i se acorda totuși dreptul de vot.
La 18 mai 1998, administrația societății a modificat lista acționarilor, înlocuind numele mamei reclamantului cu numele acestuia din urmă. Printr-o hotărâre din 8 iunie 1998, divizia regională a Registrului întreprinderilor (Uzņēmumu reģistrs) a înregistrat această modificare.
În august 1998, reclamantul a chemat în judecată societatea și divizia regională a Registrului întreprinderilor în fața tribunalului de primă instanță al districtului Dobele, cerând acestuia să anuleze hotărârile din 16 mai și 8 iunie 1998 și să-l oblige pe administrația societății să organizeze răscumpărarea cotei sale sociale. În memoriul său, s-a plâns în special de faptul că adunarea generală l-a afiliat la noua societate pe acțiuni fără consimțământul său și că, nefiind semnat contractul de înființare al acestei societăți, nu o autorizase să administreze fondurile sale.
Prin sentință contradictorie din 6 mai 1999, tribunalul de primă instanță al districtului Dobele a respins cererea reclamantului. Conform sentinței, reorganizarea societății cooperative în o societate pe acțiuni era conformă cu legislația internă relevantă, în special cu legea privind privatizarea întreprinderilor agricole și a pescăriilor colective. De asemenea, conform tribunalului, adunarea generală a societății a prevăzut un termen rezonabil pentru vânzarea și eventual răscumpărarea cotelor sociale, iar nici reclamantul nici mama sa decedata nu au exercitat acest drept în termenul stabilit. În plus, tribunalul a subliniat că reclamantul nu a fost niciodată membru nici al societății cooperative vechi, nici al noii societăți pe acțiuni, și că în orice caz, nu putea dispune de drepturi mai largi decât cele pe care le-a moștenit de la mama sa. Conform sentinței, la adunarea generală din 16 mai 1998, reclamantul nu ceruse aderarea la societate (ceea ce avea totuși dreptul să facă) sau restabilirea dreptului de vot la care mama sa renunțase voluntar. Tribunalul a concluzionat că nici legislația relevantă în vigoare, nici staturile societății cooperative vechi sau noii societăți pe acțiuni nu-i confereau dreptul de a cere restituirea cotei sale sociale sau a acțiunilor sale. În final, tribunalul a observat că reclamantul nu atacase hotărârea din 8 iunie 1998 a diviziei regionale a Registrului întreprinderilor prin apel ierarhic în fața notarului șef al Registrului, un atare apel fiind în principiu obligatoriu înainte de a sesiza instanțele judecătorești.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a ridicat apel în fața curții regionale Zemgale, care, printr-o sentință contradictorie din 18 august 1999, l-a respins. Curtea regională a subliniat că, deși mama reclamantului era proprietară al cotelor sociale ale societății cooperative vechi, aceasta nu era totuși membră al acestei societăți și, prin urmare, nu dispunea de dreptul de vot. Prin urmare, reclamantul era, de asemenea, lipsit de dreptul de vot în cadrul noii societăți pe acțiuni și, ca atare, nu putea în principiu contesta hotărârile adunării generale în fața unui tribunal. Cu toate acestea, curtea regională a considerat util să procedeze la examinarea fondului cauzei și a respins apelul pentru aceleași motive ca tribunalul de primă instanță.
Reclamantul s-a casat atunci în fața Senatulu Curții Supreme. Printr-o sentință din 16 noiembrie 1999, Senatul a respins pourvoul, aliniindu-se în esență la tezele jurisdicțiilor inferioare.
Dispozițiile relevante ale legii din 23 aprilie 1991 privind societățile cooperative (Likums "Par paju sabiedrībām") se citesc după cum urmează:
art. 4
"(1) Membrii unei societăți cooperative pot fi persoane fizice și juridice care au investit proprietatea în societate în scopul realizării intereselor comune determinate și care, în schimbul bunurilor investite, primesc de la societate serviciile pe care aceasta le furnizează, sau bunurile materiale pe care le produce și interesele de venit.
(...)
(3) Membrii unei societăți cooperative o părăsesc conform modalităților definite de staturile sale."
art. 26
"(1) Cesiunea (donație între vii sau testamentară, ipotecă, vânzare) a cotelor de capital se face cu acordul societății și al proprietarului cotei de capital definite de staturile societății.
(2) În caz de transmitere a titlului de proprietate a unei cote de capital unui moștenitor, acest nou proprietar achiziționează toate drepturile patrimoniale; referitoare la dreptul de vot, acesta i se acordă printr-o hotărâre a adunării generale conform modalităților definite de staturile societății.
(3) Societatea poate, conform modalităților definite în staturile sale și printr-o hotărâre a adunării, răscumpăra cotele sale de capital, prin atragerea simultană a noilor membri sau prin modificarea sume capitalului său."
art. 31
"(1) Dreptul de vot este acordat proprietarilor cotelor de capital conform modalităților definite de staturile societății.
(2) Proprietarii cotelor de capital cărora nu li s-a acordat dreptul de vot sau care nu au fost admiși ca membri ai societății, păstrează drepturile lor patrimoniale. (...)"
Articolele relevante ale legii din 18 mai 1993 privind societățile pe acțiuni (Likums "Par akciju sabiedrībām") sunt redactate după cum urmează:
art. 34
"(1) Atunci când un acționar este proprietar al acțiunilor unei emiterii nefiind publică și dorește să le vândă altor persoane, aceste acțiuni trebuie depuse la consiliul de administrație al societății pe acțiuni. (...)
(2) Consiliul de administrație propune mai întâi acțiunile depuse pentru vânzare altor proprietari de acțiuni ale unei emiterii nefiind publică. Când mai mulți acționari se manifestă ca dorind să achiziționeze aceste acțiuni depuse, aceste acțiuni sunt repartizate între ei proporțional cu numărul de acțiuni deja deținute de ei.
(3) Atunci când în cadrul societății pe acțiuni se află acțiuni de mai multe tipuri sau categorii, ele trebuie propuse acționarilor proprietari de același tip sau categorie de acțiuni (...)
(5) Atunci când acționarii actuali nu doresc să achiziționeze aceste acțiuni sau nu cumpără totalitatea acțiunilor propuse la vânzare, consiliul de administrație are dreptul să le vândă după cum va considera necesar.
(6) Atunci când, într-un interval de o lună de la depozitarea acțiunilor, consiliul de administrație nu le-a vândut, ele trebuie returnate proprietarului, care poate să le vândă după cum va considera necesar (...)"
art. 59
"(1) La adunarea generală, proprietarii acțiunilor nominale și ai certificatelor temporare au dreptul de vot doar dacă au fost înscriși pe registrul acționarilor cel puțin zece zile înainte de data adunării (...)
(4) Staturile pot acorda dreptul de vot doar acțiunilor complet achitate, sau un drept de vot proporțional cu partea deja achitată a acțiunilor (...)
(8) Atunci când adunarea generală a acționarilor este chemată să se pronunțe asupra chestiunilor vizate la art. 38 § 2 al prezentei legi, proprietarii acțiunilor lipsiți de dreptul de vot au, de asemenea, dreptul de a vota asupra acestor chestiuni."
Invocând art. 11 al Convenției, reclamantul se plânge că includerea sa pe lista acționarilor noii societăți pe acțiuni aduce atingere dreptului la libertatea de asociere. În acest sens, susține că o societate pe acțiuni, bazată pe principiul libertății de aderare și urmărind un scop comun, constituie o "asociație" în sensul articolului 11.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor. În acest sens, susține că transferul cotei sale sociale în activul noii societăți pe acțiuni în pofida protestelor sale, precum și imposibilitatea retragerii acestei cote, se analizează ca o "privare de proprietate" care nu urmărește niciun obiectiv de "utilitate publică" și contrare atât principiului proporționalității cât și "principiilor generale ale dreptului internațional". În special, reclamantul subliniază că, chiar dacă litigiul în cauză îl opunea unei societăți de drept privat, ingerința criticată a fost sancționată de tribunale în conformitate cu legislația edictată de stat. De urmare, potrivit lui, încălcarea pretinzută este imputabilă autorităților statale.
În fine, invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul susține că, prin neglijarea principiilor de echitate și proporționalitate, precum și prin aplicarea dispozițiilor dreptului intern în ciuda incompatibilității lor evidente cu dispozițiile Convenției, tribunalele letone au comis o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
DREPT
1.Plângere bazată pe art. 11 al Convenției
Reclamantul se plânge că includerea sa pe lista acționarilor noii societăți pe acțiuni contrar voinței sale aduce atingere dreptului la libertatea de asociere, garantat de art. 11 al Convenției, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul (...) la libertatea de asociere (...)
2.Exercitarea [acestui drept] nu poate face obiectul unor restricții altele decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora (...)"
Curtea reamintește de la început că "libertatea de asociere", în sensul pozitiv pe care i-l dă art. 11 al Convenției, este libertatea pentru orice persoană de a se uni cu alții pentru a atinge un scop comun fără ca statul să se opună (vezi Anderson și alții c. Regatul Unit, nr. 33689/96, decizie a Comisiei din 27 octombrie 1997, Decisions and Reports (DR) 91, p. 79, și Association X. c. Suedia, nr. 6094/73, decizie a Comisiei din 6 iulie 1977, D.R. 9, p. 5). E adevărat că, în majoritatea cazurilor examinate de organele Convenției sub acest unghi, scopul menționat era de natură noncomerciană; cu toate acestea, aplicabilitatea garanțiilor articolului 11 la "asociații" comerciale nu a fost niciodată în mod expres respinge (vezi, în special, X. c. Elveția, nr. 18874/91, decizie a Comisiei din 12 ianuarie 1994, DR 76, p. 44, Liebscher și alții c. Austria, nr. 25170/94, decizie a Comisiei din 12 aprilie 1996, nepublicată, precum și Pastificio Attilio Mastromauro S.r.l. c. Italia (decizie), nr. 47479/99, 30 noiembrie 2000, nepublicată).
De altfel, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia "libertatea de asociere", cum este garantată de art. 11, implică un drept de asociere negativ, adică un drept de a nu se asocia (vezi, de exemplu, Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda, hotărâre din 30 iunie 1993, seria A nr. 264, p. 17, § 37, și Chassagnou și alții c. Franța [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 103, CEDH 1999-III). Deci rămâne de determinat dacă reclamantul a fost efectiv afiliat, fără voie, la o "asociație" relevând dispoziția precitată.
În acest sens, Curtea constată că, la 8 martie 1997, mama reclamantului a fost radiată din lista membrilor societății cooperative vechi la propria cerere, rămânând totuși proprietară a cotei sale sociale. După decesul mamei, reclamantul obținut aceleași drepturi ca aceasta: a fost recunoscut proprietar al unei cote de capital al societății fără a deveni formal membru al acestei societăți și fără a achiziția dreptul de vot în organele sale de conducere; același statut i-a fost recunoscut după reorganizarea întreprinderii într-o societate pe acțiuni. Curtea observă, în particular, că o atare calificate a situației juridice a reclamantului sub dreptul intern a fost dată de tribunalul de primă instanță al districtului Dobele în sentința din 6 mai 1999 și că această calificare nu apare ca arbitrară sau chiar nerezonabilă.
Curtea estimă, mai întâi, că faptul de a deține o cotă de capital sau acțiuni în cadrul unei societăți comerciale nu constituie, din punct de vedere, un act de "asociere" cum înțelege art. 11 al Convenției, noțiunea desemnând o reuniune de persoane mai degrabă decât o reuniune de bunuri (vezi Chassagnou și alții precitată, § 111). De urmare, întrebarea dacă și în care măsură reclamantul poate dispune de cota sa socială, se situează în domeniul dreptului la respectarea bunurilor garantat la art. 1 al Protocolului nr. 1 (cf. infra), și nu al dreptului la libertatea de asociere.
Pe de altă parte, referitor la plângerea reclamantului potrivit căreia a fost afiliat la noua întreprindere fără voie, și presupunând că această întreprindere intră în sfera de aplicare a articolului 11 al Convenției, rezultă din documentele dosarului și în particular din deciziile tribunalelor letone că reclamantul nu a fost niciodată recunoscut membru nici al societății cooperative vechi, nici al noii societăți pe acțiuni. Afirmațiile sale privitoare la o afiliere forțată sunt deci fără temei.
Rezultă că dreptul reclamantului la libertatea de asociere nu a suferit atingere în cazul de față și că această plângere trebuie respinsă ca evident neîntemeiat, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.Plângere bazată pe art. 1 al Protocolului nr. 1
Reclamantul se plânge că transferul cotei sale sociale în activul noii societăți pe acțiuni în pofida protestelor sale și imposibilitatea retragerii acestei cote de capital se analizează ca o "privare de proprietate", despropor țio nată și deci contrară cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1. Pentru măsura în care este relevant în prezenta cauză, acest articol dispune:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care statele îl au de a legifera după cum consideră necesar pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general (...)"
Curtea reamintește că conform jurisprudenței sale constante, art. 1 precitat conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima propoziție a primului paragraf și are un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât pentru a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște în special statelor puterea de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu sunt cu toate acestea reguli lipsite de raport între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare ale atingerii dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (vezi, printre multe altele, Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 55, CEDH 1999-II, Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 98, CEDH 2000-I, și Sovtransavto Holding c. Ucraina, nr. 48553/99, § 90, 25 iulie 2002, a apărea în Colecția oficială a Curții).
Curtea reamintește, de asemenea, că o acțiune a unei societăți pe acțiuni constituie indubitabil un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi Sovtransavto Holding precitată, § 91, precum și nr. 11189/84, societatea S. și T. c. Suedia, decizie a Comisiei din 11 decembrie 1986, Decisions and Reports (DR) 50, p. 121). Deci rămâne de determinat care dintre cele trei norme ale acestui articol se aplică cazului de față.
Curtea constată că, în pofida posibilităților limitate pe care le dispune reclamantul pentru a decide asupra soartei cotei sale sociale sau a acțiunilor, acest capital sau aceste acțiuni rămân proprietatea sa. Mai mult, reclamantul nu susținut niciodată că, în pofida absenței dreptului de vot în cadrul societății pe acțiuni în cauză, ar fi fost privat de beneficiile economice decurgând din participarea la capitalul social. În aceste circumstanțe și contrair cu ceea ce susține reclamantul, Curtea consideră că situația de care se plânge nu poate fi asimilată nici la o "privare de proprietate" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Handyside c. Regatul Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 62), nici chiar la o expropriere de fapt (vezi, mutatis mutandis, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, 31524/96, § 52-54, CEDH 2000-VI). Pe de altă parte, Curtea estimează că dispozițiile dreptului comercial care impun o gestionare concertată a capitalului și restricționează libertatea de acțiune a deținătorilor cotelor sociale individuale constituie o "reglementare a utilizării bunurilor" și, prin urmare, trebuie analizate din unghiul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi Bramelid și Malmström c. Suedia, nr. 8588/79 și 8589/79, decizie a Comisiei din 12 octombrie 1982, DR 29, p. 64).
Curtea observă că art. 26 § 1 al legii privind societățile cooperative lasă fiecare întreprindere posibilitatea de a defini, în staturile sale, condițiile și modalitățile de cesiune ale cotelor capitalului, în timp ce art. 34 al legii privind societățile pe acțiuni instaureaza un drept de preempțiune a acțiunilor în favoarea coasociaților și definește o procedură particulară de urmat în acest scop. Curtea reamintește că dispoziții similare, având scopul de a păstra viabilitatea întreprinderii și deci de a proteja drepturile altor acționari, există în majoritatea Statelor parte la Convenție. Indispensabile pentru viața în societate sub o economie liberală, ele nu pot fi în principiu considerate contrare articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi Kind c. Germania (decizie), nr. 44324/98, 30 martie 2000, nepublicată). Cu toate acestea, Curtea nu poate să se scuteasc de a se asigura că, prin reglementarea efectelor relațiilor dintre particulari în cadrul unei societăți comerciale, legislatorul nu introduce între ei un dezechilibru atât de mare, încât să rezulte într-o despopoiare arbitrară și injustă a unei persoane în beneficiul alteia (vezi, mutatis mutandis, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).
În cazul de față, Curtea constată că după intrarea în vigoare a testamentului mamei, reclamantul deveni proprietar al cotei sociale în cauză. În dezacord cu staturile noii societăți pe acțiuni, a cerut dreptul de a retrage cota din capital, care i-a fost refuzat. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul a omis să urmeze calea prevăzută de art. 34 al legii privind societățile pe acțiuni și să ceară consilului de administrație să organizeze răscumpărarea acțiunilor de către coasociați. Ea observă, în particular, că potrivit paragrafului 6 al acestui articol, acțiunile pe care consiliul de administrație nu a reușit să le vândă într-un interval de o lună de la depozitarea lor trebuie returnate proprietarului care poate dispune de acestea în libertate; această regulă ar trebui în principiu să permită evitarea întârzierilor nejustificate și dăunătoare intereselor acționarului în cauză. Mai mult, reclamantul nu a furnizat niciun motiv care să lase să se presupună că o tranzacție conformă articolului 34 precitat ar fi de natură să i-o cauze niciun prejudiciu. În fine, după cum deja a spus Curtea mai sus, nu rezultă din documentele dosarului că, chiar în prezent, reclamantul ar fi fost privat de beneficiile economice decurgând din cota capitalului social pe care o posedă.
În vederea celor mai sus, Curtea nu poate concluziona că reglementarea utilizării bunurilor în litigiu ar crea, în sarcina reclamantului, o povară disproporționată în raport cu scopul pe care îl urmărește, sau că echilibrul corect între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale reclamantului ar fi fost neglijat de către jurisdicțiile letone. Nu detectează, deci, nici o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Rezultă că această plângere trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind evident neîntemeiat, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
3.Plângere bazată pe art. 6 § 1 al Convenției
Reclamantul se simte, de asemenea, victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției, formulat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie audiată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) privind contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)"
Curtea reamintește că sarcina sa unică, conform articolului 19 al Convenției, este de a asigura respectul angajamentelor care decurg din Convenție pentru Părțile contractante. În particular, ea nu este competentă pentru a examina o cerere privind erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, sau pentru a-și substitui propria apreciere celor ale instanțelor naționale, cu excepția și în măsura în care aceste erori i se pare că sunt susceptibile de a fi tras o atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (vezi, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999-I).
În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie în fața celor trei grade ale jurisdicțiilor letone. De asemenea, a putut prezenta instanțelor judecătorești argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei și care au fost efectiv examinate de judecători. Curtea constată, de asemenea, că deciziile criticate ale tuturor instanțelor judecătorești au fost amplu motivate de considerente atât de fapt cât și de drept. De altfel, Curtea nu vede niciun indiciu care ar putea duce la concluzia că, în curs de proces, reclamantul ar fi fost plasat într-o situație mai puțin favorabilă decât partea adversă.
Rezultă că această plângere trebuie, de asemenea, respinsă ca evident neîntemeiat, în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
56400/00
présentée par Aivars CĒSNIEKS
contre la Lettonie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
12 décembre 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
M.
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant letton né en 1938 et résidant à Kroņauce (Lettonie).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
En 1992, la mère du requérant acquit une part du capital (ci-après la «
part sociale
») d’une société coopérative agricole (
paju sabiedrība
, ci-après «
la société
») sise à Tērvete (Lettonie). Suite à sa demande, le 8 mars 1997, l’assemblée générale de la société la raya de la liste des associés. De ce fait, elle perdit le droit de vote au sein de la société, mais conserva son droit de propriété sur sa part sociale. Par une décision prise à la même date, l’assemblée générale impartit à ceux des associés qui ne désiraient plus participer au capital de la société un délai jusqu’au 1
er
février 1998 pour vendre leurs parts de capital aux coassociés. Le 7 mars 1998, l’assemblée générale prorogea ce délai jusqu’au 15 avril 1998.
En novembre 1997, la mère du requérant décéda. Conformément à son testament, qui entra en vigueur le 7 mai 1998, le requérant hérita toute sa propriété, y compris sa part sociale. La valeur totale de cette dernière s’élevait à 1
650 lats [environ 2
800 €].
Le 12 mai 1998, le requérant demanda à l’administration de la société de modifier la liste des détenteurs des parts sociales, en y incluant son nom et ses données personnelles au lieu de ceux de sa mère.
Le 16 mai 1998, l’administration de la société convoqua une assemblée générale des associés, en vue de changer le statut juridique de la société et de la transformer en une société anonyme par actions (
akciju sabiedrība
). Le requérant n’étant pas encore inscrit sur la liste des détenteurs des parts du capital, c’était le nom de sa mère défunte qui y figurait. Toutefois, il ressort des pièces du dossier qu’il fut invité et put effectivement participer à l’assemblée.
Lors de la discussion du projet des statuts de la nouvelle société anonyme, le requérant souleva des objections contre plusieurs articles qu’il estima préjudiciables à ses intérêts. Ces objections étant rejetées par la majorité des associés, le requérant annonça qu’il n’avait plus l’intention de participer au capital de la nouvelle société, et demanda la restitution de sa part sociale. Cette demande fut laissée sans examen. Par un vote de l’assemblée, la totalité des actifs de l’ancienne société coopérative fut transformée en capital de la nouvelle société anonyme. Le nom de la mère du requérant fut automatiquement inclus sur la liste des nouveaux actionnaires, sans cependant lui accorder le droit de vote.
Le 18 mai 1998, l’administration de la société modifia la liste des actionnaires, en remplaçant le nom de la mère du requérant par le nom de ce dernier. Par une décision du 8 juin 1998, la division régionale du Registre des entreprises (
Uzņēmumu reģistrs
) enregistra cette modification.
En août 1998, le requérant assigna la société et la division régionale du Registre des entreprises devant le tribunal de première instance du district de Dobele, en lui demandant d’annuler les décisions des 16 mai et 8 juin 1998 et d’enjoindre à l’administration de la société d’organiser le rachat de sa part sociale. Dans son mémoire, il se plaignit notamment que l’assemblée générale l’avait affilié à la nouvelle société anonyme contre sa volonté, et que, n’ayant pas signé le contrat de fondation de cette société, il ne l’avait pas autorisé à gérer ses fonds.
Par un jugement contradictoire du 6 mai 1999, le tribunal de première instance du district de Dobele débouta le requérant de sa demande. Aux termes du jugement, la réorganisation de la société coopérative en une société anonyme était conforme à la législation nationale pertinente, et notamment à la loi sur la privatisation des entreprises agricoles et des pêcheries collectives. De même, selon le tribunal, l’assemblée générale de la société avait prévu un délai raisonnable pour la vente et le rachat éventuels des parts sociales, et ni le requérant ni sa mère défunte n’avaient exercé ce droit dans le délai
imparti. En outre, le tribunal souligna que le requérant n’avait jamais été membre ni de l’ancienne société coopérative, ni de la nouvelle société anonyme, et qu’en tout état de cause, il ne pouvait pas disposer de droits plus larges que ceux qu’il avait hérités de sa mère. Selon le jugement, à l’assemblée générale du 16 mai 1998, le requérant n’avait pas demandé l’adhésion à la société (ce qu’il avait pourtant le droit de faire) ou le rétablissement du droit de vote auquel sa mère avait volontairement renoncé. Le tribunal en conclut que ni la législation pertinente en vigueur ni les statuts de l’ancienne ou de la nouvelle société ne lui conféraient le droit de demander la restitution de sa part sociale ou de ses actions. Enfin, le tribunal fit remarquer que le requérant n’avait pas attaqué la décision du 8
juin 1998 de la division régionale du Registre des entreprises par voie de recours hiérarchique devant le notaire en chef du Registre, un tel recours étant en principe obligatoire avant de saisir les tribunaux.
Contre ce jugement, le requérant interjeta appel devant la cour régionale de Zemgale, qui, par un arrêt contradictoire du 18 août 1999, le rejeta. La cour régionale souligna que, bien que la mère du requérant était propriétaire des parts sociales de l’ancienne société coopérative, elle n’était pas pour autant membre de cette société et donc ne disposaient pas du droit de vote. Par conséquent, le requérant était également dépourvu du droit de vote au sein de la nouvelle société anonyme, et, comme tel, ne pouvait en principe pas contester les décisions de l’assemblée générale devant un tribunal. Néanmoins, la cour régionale estima utile de procéder à l’examen du fond de l’affaire, et rejeta l’appel pour les mêmes motifs que le tribunal de première instance.
Le requérant se pourvut alors en cassation devant le Sénat de la Cour suprême. Par un arrêt du 16 novembre 1999, le Sénat rejeta le pourvoi, se ralliant en substance aux thèses des juridictions inférieures.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes de la loi du 23 avril 1991 relative aux sociétés coopératives (
Likums «
Par paju sabiedrībām
») se lisent comme suit
:
Article 4
«
(1) Les membres d’une société coopérative peuvent être des personnes physiques et morales qui ont investi leur propriété dans la société aux fins de réalisation des intérêts communs déterminés, et qui, en contrepartie des biens investis, reçoivent de la société les services qu’elle procure, ou bien les biens matériels qu’elle produit et les intérêts de revenu.
(...)
(3) Les membres d’une société coopérative la quittent selon les modalités définies par ses statuts.
»
Article 26
«
(1) L’aliénation (donation entre vifs ou par voie testamentaire, mise en hypothèque, vente) des parts du capital s’effectue avec l’accord de la société et du propriétaire de la part de capital définies par les statuts de la société.
(2) En cas de transmission du titre de propriété d’une part de capital à un héritier, ce nouveau propriétaire acquiert tous les droits patrimoniaux
; quant au droit de vote, il lui est accordé par une décision de l’assemblée générale selon les modalités définies par les statuts de la société.
(3) La société peut, selon les modalités définies dans ses statuts et par une décision de l’assemblée, racheter ses parts de capital, en attirant simultanément de nouveaux membres ou en modifiant le montant de son capital.
»
Article 31
«
(1) Le droit de vote est accordé aux propriétaires des parts de capital d’après les modalités définies par les statuts de la société.
(2) Les propriétaires des parts de capital auxquels le droit de vote n’a pas été accordé ou qui n’ont pas été admis comme membres de la société, conservent leurs droits patrimoniaux. (...)
»
Les articles pertinents la loi du 18 mai 1993 relative aux sociétés anonymes (
Likums «
Par akciju sabiedrībām
») sont ainsi libellés
:
Article 34
«
(1) Lorsqu’un actionnaire est propriétaire d’actions d’une émission non publique et qu’il souhaite les vendre à d’autres personnes, ces actions doivent être déposées au conseil d’administration de la société anonyme. (...)
(2) Le conseil d’administration commence par proposer les actions déposées pour la vente aux autres propriétaires des actions d’une émission non publique. Lorsque plusieurs actionnaires se manifestent comme souhaitant acquérir ces actions déposées, ces actions sont réparties entre eux proportionnellement au nombre des actions déjà détenues par eux.
(3) Lorsqu’au sein de la société anonyme il y a des actions de plusieurs types ou de plusieurs catégories, elles doivent être proposées aux actionnaires propriétaires du même type ou de la même catégorie d’actions (...)
(5) Lorsque les actionnaires actuels ne souhaitent pas acquérir ces actions ou n’achètent pas la totalité des actions proposées à la vente, le conseil d’administration a le droit de les vendre comme il le jugera utile.
(6) Lorsque, dans un délai d’un mois à compter du dépôt des actions, le conseil d’administration ne les a pas vendues, elles doivent être rendues à leur propriétaire, qui peut les vendre comme il le jugera utile (...)
»
Article 59
«
(1) A l’assemblée générale, les propriétaires des actions nominales et des certificats temporaires ont le droit de vote uniquement s’ils ont été inscrits sur le registre des actionnaires au moins dix jours avant la date de l’assemblée (...)
(4) Les statuts peuvent accorder le droit de vote aux seules actions complètement acquittées, ou un droit de vote proportionnel à la partie déjà acquittée des actions (...)
(8) Lorsque l’assemblée générale des actionnaires est amenée à se prononcer sur les questions visées à l’article 38 § 2 de la présente loi, les propriétaires des actions dépourvues du droit de vote ont également le droit de voter sur ces questions.
»
Invoquant l’article 11 de la Convention, le requérant se plaint que son inclusion sur la liste des actionnaires de la nouvelle société anonyme porte atteinte à son droit à la liberté d’association. A cet égard, il fait valoir qu’une société anonyme, fondée sur le principe de liberté d’adhésion et poursuivant un but commun, constitue une «
association
» au sens de l’article 11.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention,
le requérant se plaint d’une ingérence injustifiée dans l’exercice de son droit au respect des biens. A cet égard, il soutient que le transfert de sa part sociale sur l’actif de la nouvelle société anonyme nonobstant ses protestations, ainsi que l’impossibilité de retirer cette part, s’analysent en une «
privation de propriété
» ne poursuivant aucun objectif «
d’utilité publique
» et contraire tant au principe de proportionnalité qu’aux «
principes généraux du droit international
». En particulier, le requérant souligne que, même si le litige en question l’opposait à une société de droit privé, l’ingérence critiquée a été sanctionnée par les tribunaux en conformité avec la législation édictée par l’Etat. Par conséquent, selon lui, la violation alléguée est imputable aux autorités étatiques.
Enfin, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant fait valoir qu’en négligeant les principes d’équité et de proportionnalité, ainsi qu’en appliquant les dispositions du droit interne en dépit de leur incompatibilité manifeste avec les dispositions de la Convention, les tribunaux lettons ont commis une violation de son droit à un procès équitable.
1.
Grief tiré de l’article 11 de la Convention
Le requérant se plaint que son inclusion sur la liste des actionnaires de la nouvelle société anonyme contrairement à sa volonté porte atteinte à son droit à la liberté d’association, garanti par l’article 11 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
1.
Toute personne a droit (...) à la liberté d’association (...)
2.
L’exercice de [ce droit] ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui (...)
»
La Cour rappelle d’emblée que la «
liberté d’association
», au sens positif que lui donne l’article 11 de la Convention, est la liberté pour toute personne de s’unir aux autres pour atteindre un but commun sans que l’Etat y fasse obstacle (voir
Anderson et autres c. Royaume-Uni
, n
o
33689/96, décision de la Commission du 27
octobre 1997, Décisions et rapports (DR) 91, p. 79, et
Association X. c. Suède
, n
o
6094/73, décision de la Commission du 6 juillet 1977, D.R. 9, p.
5). Il est vrai que, dans la plupart des affaires examinées par les organes de la Convention sous cet angle, le but susvisé était de nature non lucrative
; toutefois, l’applicabilité des garanties de l’article 11 à des «
associations
» commerciales n’a jamais été expressément écartée (voir notamment
, n
o
18874/91, décision de la Commission du 12 janvier 1994, DR
76, p. 44,
Liebscher et autres c.
Autriche
, n
o
25170/94, décision de la Commission du 12 avril 1996, non publiée, ainsi que
Pastificio Attilio Mastromauro S.r.l. c. Italie
(déc.), n
o
47479/99, 30 novembre 2000, non publiée).
Par ailleurs, la Cour rappelle sa jurisprudence constante d’après laquelle la «
liberté d’association
», telle qu’elle est garantie par l’article 11, sous-entend un droit d’association négatif, c’est-à-dire un droit de ne pas s’associer (voir, par exemple,
Sigurður A.
Sigurjónsson c. Islande
, arrêt du du 30 juin 1993, série A n
o
264, p. 17, §
37, et
Chassagnou et autres c.
France
[GC], n
os
25088/94, 28331/95, et 28443/95, § 103, CEDH 1999-III). Il échet donc de déterminer si le requérant a effectivement été affilié, contre son gré, à une «
association
» relevant de la disposition précitée.
A cet égard, la Cour constate que, le 8 mars 1997, la mère du requérant fut rayée de la liste des membres de l’ancienne société coopérative à sa propre demande, tout en demeurant propriétaire de sa part sociale. Après le décès de sa mère, le requérant obtint les mêmes droits que celle-ci
: il fut reconnu propriétaire d’une part de capital de la société sans devenir formellement membre de cette société et sans acquérir le droit de vote dans ses organes de gestion
; le même statut lui fut reconnu après la réorganisation de l’entreprise en une société anonyme. La Cour note en particulier qu’une telle qualification de la situation juridique du requérant au regard du droit interne a été donnée par le tribunal de première instance du district de Dobele dans son jugement du 6
mai 1999, et que cette qualification n’apparaît pas comme arbitraire ou même déraisonnable.
La Cour estime en premier lieu que le fait de détenir une part de capital ou des actions au sein d’une société commerciale ne constitue pas, à lui seul, un acte d’«
association
» telle que l’entend l’article
11 de la Convention, cette notion désignant un rassemblement de personnes plutôt qu’un rassemblement de biens (voir
Chassagnou et autres
précité, §
111). Par conséquent, la question de savoir si, et dans quelle mesure, le requérant peut disposer de sa part sociale, relève du droit au respect des biens garanti à l’article 1 du Protocole n
o
1 (cf.
infra
), et non du droit à la liberté d’association.
En revanche, pour ce qui est du grief du requérant d’après lequel il a été affilié à la nouvelle entreprise contre sa volonté, et à supposer que cette entreprise entre dans le champ d’application de l’article 11 de la Convention, il ressort des pièces du dossier et notamment des décisions des tribunaux lettons que le requérant n’a jamais été reconnu membre ni de l’ancienne société coopérative, ni de la nouvelle société anonyme. Ses allégations quant à une affiliation forcée sont donc dénuées de fondement.
Il s’ensuit que le droit du requérant à la liberté d’association n’a subi aucune atteinte en l’occurrence, et que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
Le requérant se plaint que le transfert de sa part sociale sur l’actif de la nouvelle société anonyme nonobstant ses protestations, et l’impossibilité de retirer cette part de capital s’analysent en une «
privation de propriété
», disproportionnée et donc contraire aux exigences de l’article 1 du Protocole n
o
1.Pour autant qu’il est pertinent dans la présente affaire, cet article dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (...)
»
La Cour rappelle que conformément à sa jurisprudence constante, l’article 1 précité contient trois normes distinctes
: la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété
; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions
; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît notamment aux Etats le pouvoir de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété
; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (voir, parmi beaucoup d’autres,
Iatridis c. Grèce
[GC],
n
o
Beyeler c. Italie
[GC], n
o
33202/96, §
98, CEDH 2000-I, et
Sovtransavto Holding c. Ukraine
, n
o
48553/99, § 90, 25 juillet 2002, à paraître dans le Recueil officiel de la Cour).
La Cour rappelle également qu’une action d’une société anonyme constitue indubitablement un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Sovtransavto Holding
précité, §
91, ainsi que n
o
11189/84, société S. et T. c.
Suède, décision de la Commission du 11 décembre 1986, Décisions et rapports (DR) 50, p. 121). Il échet dès lors de déterminer laquelle des trois normes de cet article trouve à s’appliquer au cas d’espèce.
La Cour constate que, nonobstant les possibilités limitées dont dispose le requérant pour décider du sort de sa part sociale ou de ses actions, ce capital ou ces actions demeurent sa propriété. Qui plus est, le requérant n’a jamais soutenu qu’en dépit de l’absence du droit de vote au sein de la société anonyme en question, il aurait été privé des bénéfices économiques découlant de sa participation au capital social. Dans ces circonstances, et contrairement à ce que soutient le requérant, la Cour considère que la situation dont il se plaint ne peut être assimilée ni à une «
privation de propriété
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir,
mutatis mutandis
,
Handyside c. Royaume-Uni
, arrêt du 7 décembre 1976, série A n
o
24, p.
23, § 62), ni même à une expropriation de fait (voir,
mutatis mutandis
,
Belvedere Alberghiera S.r.l.
c. Italie
, 31524/96, § 52-54, CEDH 2000-VI). En revanche, la Cour estime que les dispositions de droit commercial imposant une gestion concertée du capital et restreignant la liberté d’action
des détenteurs des parts sociales individuelles constituent une «
réglementation de l’usage des biens
» et partant, doivent s’analyser sous l’angle du deuxième alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Bramelid et Malmström c. Suède
, n
os
8588/79 et 8589/79, décision de la Commission du 12 octobre 1982, DR 29, p. 64).
La Cour relève que l’article 26 § 1 de la loi sur les sociétés coopératives laisse à chaque entreprise la possibilité de définir, dans ses statuts, les conditions et les modalités d’aliénation des parts de son capital, alors que l’article 34 de la loi sur les sociétés anonymes instaure un droit de préemption des actions au profit des coassociés et définit une procédure particulière à suivre à cet effet. La Cour rappelle que des dispositions similaires, ayant pour but de préserver la viabilité de l’entreprise et donc de protéger les droits des autres actionnaires, existent dans la plupart des Etats parties à la Convention. Indispensables à la vie en société sous un régime d’économie libérale, elles ne sauraient en principe être considérées comme contraires à l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Kind c. Allemagne
(déc.), n
o
44324/98, 30 mars 2000, non publiée). Cependant, la Cour ne peut pas se dispenser de s’assurer qu’en réglementant les effets des rapports entre particuliers au sein d’une société commerciale, le législateur n’introduit pas entre eux un déséquilibre tel qu’il aboutirait à dépouiller arbitrairement et injustement une personne au profit d’une autre (voir,
mutatis mutandis
,
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, arrêt du 23 septembre 1982, série A n
o
52, p. 26, § 69).
Dans le cas d’espèce, la Cour constate qu’après l’entrée en vigueur du testament de sa mère, le requérant devint propriétaire de la part sociale en question. En désaccord avec les statuts de la nouvelle société anonyme, il réclama le droit de retirer sa part du capital, ce qui lui fut refusé. Toutefois, la Cour relève que le requérant omit de suivre la voie prévue à l’article 34 de la loi sur les sociétés anonymes et de demander au conseil d’administration d’organiser le rachat de ses actions par les coassociés. Elle note en particulier qu’aux termes du paragraphe 6 de cet article, les actions que le conseil d’administration n’a pas réussi à vendre dans un délai d’un mois à compter de leur dépôt doivent être rendues au propriétaire
qui peut en disposer librement
; cette règle devrait en principe permettre d’éviter des retards non justifiés et préjudiciables aux intérêts de l’actionnaire concerné. Qui plus est, le requérant n’a fourni aucun motif laissant supposer qu’une transaction conforme à l’article 34 précité serait de nature à lui porter un préjudice quelconque. Enfin, comme la Cour l’a déjà dit ci-dessus, il ne ressort pas des pièces du dossier que, même à l’époque actuelle, le requérant aurait été privé des bénéfices économiques découlant de la part du capital social qu’il possède.
Au vu de ce qui précède, la Cour ne peut pas conclure que la réglementation de l’usage des biens en litige créerait,
dans le chef du requérant, une charge disproportionnée par rapport au but qu’elle poursuit, ou que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux du requérant aurait été méconnu par les juridictions lettonnes. Elle ne décèle donc aucune violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
3.
Grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
Le requérant s’estime également victime d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou pour substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir, par exemple, (voir
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
Dans le cas d’espèce, la Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire devant les trois degrés de juridictions lettonnes. De même, il a pu présenter aux tribunaux les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause et qui ont été effectivement examinés par les juges. La Cour constate également que les décisions critiquées de toutes les juridictions nationales ont été amplement motivées par des considérations tant de fait que de droit. En outre, la Cour n’aperçoit aucun indice pouvant conduire à la conclusion que, lors du procès, le requérant aurait été placé dans une situation moins favorable que la partie adverse.
Il s’ensuit que ce grief doit lui aussi
être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président