CANTAFIO CONTRE L'ITALIE

Rezoluția Finală ResDH(2002)147 Drepturile de la . . . . Cererea nr. 14667/89 Cantafio împotriva Italiei (adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 decembrie 2002, la cea de-a 819-a ședință a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul fostului articol 32 din Convenția de salvgardare a drepturilor la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere Rezoluția interimară DH(95) 260, adoptată la 20 noiembrie 1995 în cauza Cantafio împotriva Italiei, în care Comitetul de Miniștri a ajuns la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a autorizat publicarea raportului Comisiei Europene pentru Drepturile Omului ; Reamintind că încălcarea constatată în acest caz se referă la lipsa accesului reclamantului la o instanță pentru soluționarea litigiului care a fost legat din 1986 de municipalitatea Decolatura, în măsura în care comitetul de arbitraj care ar fi trebuit să soluționeze problema nu a fost niciodată întrunit, ca urmare a unei erori de notificare, și că legislația de la momentul respectiv nu permitea să se sesizeze instanța ordinară; Având în vedere faptul că Comitetul miniștrilor a examinat propunerile Comisiei, în momentul transmiterii raportului său, cu privire la o satisfacție echitabilă care trebuie acordată reclamantului, completate prin scrisoarea președintelui Comisiei din 13 noiembrie 1996; Întrucât, în cadrul celei de-a 582-a reuniuni a delegaților miniștrilor, Comitetul miniștrilor, în conformitate cu propunerile Comisiei, a declarat, prin decizia adoptată la 28 ianuarie 1997, în conformitate cu art. 32 alineatul (2) anterior din Convenție, că guvernul statului pârât trebuia să plătească reclamantului ca satisfacție echitabilă, în termen de trei luni, 9 000 000 de lire italiene pentru prejudiciile morale și 4 500 000 de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, adică suma totală de 13 500 000 de lire italiene, și că dobânda va fi plătită din orice sumă neplătită, calculată pe baza fiecărei luni de întârziere a ratei legale aplicabile la data prezentei decizii, fiind înțeles că dobânda va începe de la expirarea termenului până la data punerii la dispoziția plății complete; Întrucât Comitetul miniștrilor a invitat guvernul din statul membru pârât să informeze cu privire la măsurile luate ca urmare a deciziilor sale din 20 noiembrie 1995 și 28 ianuarie 1997, ținând cont de obligația pe care o avea de a se conforma art. 32 alin. (4) din Convenție; Întrucât, la examinarea acestei cauze de către Comitetul miniștrilor, guvernul din statul membru în cauză a indicat că raportul Comisiei și deciziile Comitetului miniștrilor au fost transmise autorităților direct implicate și a dat Comitetului miniștrilor informații cu privire la măsurile cu caracter general și individual luate ca urmare a deciziilor Comitetului, informații care sunt rezumate în anexa la prezenta rezoluție; Având în vedere că Comitetul miniștrilor și-a dat seama că guvernul statului pârât a plătit reclamantului la 14 aprilie 1997, în termenul stabilit, suma totală de 13 500 000 de lire italiene ca satisfacție echitabilă, Prin urmare, după ce a luat act de măsurile luate de guvernul Italiei, acesta și-a îndeplinit atribuțiile în temeiul articolului 32 anterior din convenție în prezenta cauză. Anexă la Rezoluția Finală ResDH(2002)147 Informații furnizate de guvernul Italiei la examinarea cauzei Cantafio de către Comitetul de Miniștri Prin Decizia nr. 152 din 9 mai 1996, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care nu permitea contractanților să deroge unilateral de la competența în materie de executare a operelor publice [art. 16, Legea nr. 741 din 10 decembrie 1981, care înlocuiește art. 47, D.P.R. nr. 1063 din 16 iulie 1962]. Din această declarație de neconstituționalitate rezultă că recursul la arbitraj nu mai este obligatoriu și că fiecare parte poate să se adreseze unei instanțe ordinare, printre altele în situații comparabile cu cea în cauză în acest caz; prin urmare, există un risc mai mare de noi încălcări similare celei constatate în prezenta cauză. În ceea ce privește măsurile cu caracter individual necesare, domnul Cantafio ar fi putut, începând cu 9 mai 1996, ca urmare a deciziei menționate anterior, să sesizeze autoritatea judiciară pentru a soluționa controversa privind supravegherea față de administrația publică contractantă, cel puțin până la 3 octombrie 1996, data presupusă a prescrierii dreptului său la plata lucrărilor efectuate. Guvernul observă, de asemenea, că, în 1997, reclamantul a depus o nouă cerere (nr. 37851/97), reiterând în special plângerea sa de neacces la o instanță și că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia din 30 mai 2000, a respins plângerea în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție, considerând că aceaceasta este în esență aceeași cu cererea anterioară nr. 14667/89 și că aceasta nu conținea fapte noi. Având în vedere aceste informații, guvernul consideră că Italia și-a îndeplinit obligațiile în temeiul vechiului articol 32 din Convenție în acest caz.

Résolution Finale ResDH(2002)147

Droits de l’Homme

Requête n° 14667/89

Cantafio contre l’Italie

(adoptée par le Comité des Ministres le 17 décembre 2002,

lors de la 819e réunion des Délégués des Ministres)

Le Comité des Ministres, en vertu de l’ancien article 32 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (ci-après dénommée «la Convention»),

Vu la Résolution intérimaire DH(95)260, adoptée le 20 novembre 1995 dans l’affaire Cantafio contre l’Italie, dans laquelle le Comité des Ministres a conclu qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention et a autorisé la publication du rapport de la Commission européenne des Droits de l’Homme ;

Rappelant que la violation constatée dans cette affaire concernait le défaut d’accès du requérant à un tribunal pour résoudre le litige qui l’opposait depuis 1986 à la municipalité de Decollatura dans la mesure où le comité d’arbitrage qui aurait dû trancher la question ne s’était jamais réuni, suite à une erreur de notification, et que la législation de l’époque ne permettait pas de saisir le tribunal ordinaire ;

Attendu que le Comité des Ministres a examiné les propositions faites par la Commission, lors de la transmission de son rapport, au sujet d’une satisfaction équitable à accorder au requérant, propositions complétées par lettre du Président de la Commission en date du 13 novembre 1996 ;

Attendu que lors de la 582e réunion des Délégués des Ministres, le Comité des Ministres, en accord avec les propositions de la Commission, a dit, par décision adoptée le 28 janvier 1997, conformément à l’ancien article 32, paragraphe 2, de la Convention, que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser au requérant comme satisfaction équitable, dans les trois mois, 9 000 000 de lires italiennes au titre du préjudice moral et 4 500 000 lires italiennes au titre des frais et dépens, soit la somme totale de 13 500 000 lires italiennes, et que des intérêts seraient payables sur toute somme impayée, calculés sur la base de chaque mois de retard révolu au taux légal applicable à la date de la présente décision, étant entendu que les intérêts courront à partir de l’expiration du délai jusqu’au jour de la mise à disposition du paiement complet ;

Attendu que le Comité des Ministres a invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de ses décisions des 20 novembre 1995 et 28 janvier 1997, eu égard à l’obligation qu’a l’Italie de s’y conformer selon l’ancien article 32, paragraphe 4, de la Convention ;

Attendu que lors de l’examen de cette affaire par le Comité des Ministres, le gouvernement de l’Etat défendeur a indiqué que le rapport de la Commission ainsi que les décisions du Comité des Ministres avaient été transmis aux autorités directement concernées et a donné au Comité des Ministres des informations sur les mesures de caractère général et individuel prises à la suite des décisions du Comité, informations qui sont résumées dans l’annexe à la présente résolution ;

Attendu que le Comité des Ministres s’est assuré que le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé au requérant le 14 avril 1997, dans le délai imparti, la somme totale de 13 500 000 lires italiennes comme satisfaction équitable,

Déclare, après avoir pris note des mesures prises par le Gouvernement de l’Italie, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’ancien article 32 de la Convention dans la présente affaire.

Annexe à la Résolution Finale ResDH(2002)147

Informations fournies par le Gouvernement de l’Italie

lors de l’examen de l’affaire Cantafio

par le Comité des Ministres

La Cour constitutionnelle, par décision n° 152 du 9 mai 1996, a déclaré inconstitutionnelle la disposition qui ne permettait pas aux contractants de déroger unilatéralement à la compétence arbitrale en matière d’exécution d’œuvres publiques (article 16, loi n° 741 du 10 décembre 1981, remplaçant l'article 47, D.P.R. n° 1063 du 16 juillet 1962). Il découle de cette déclaration d'inconstitutionnalité que le recours à l'arbitrage n’est plus obligatoire et que chaque partie peut s’adresser à un tribunal ordinaire, entre autre dans des situations comparables à celle en cause dans cette affaire. Il n’y a donc plus de risque de nouvelles violations semblables à celle constatée dans la présente affaire.

En ce qui concerne les mesures de caractère individuel requises, M. Cantafio aurait pu dès le 9 mai 1996, à la suite de la décision mentionnée ci-dessus, saisir l'autorité judiciaire pour résoudre la controverse surgie vis-à-vis de l'administration publique adjudicatrice, et ceci au moins jusqu’au 3 octobre 1996, date présumée de la prescription de son droit au paiement des travaux effectués.

Le Gouvernement note par ailleurs que le requérant a déposé en 1997 une nouvelle requête (n° 37851/97), réitérant notamment sa plainte de non-accès à un tribunal et que la Cour européenne des droits de l’homme, par décision du 30 mai 2000, a rejeté cette plainte en application de l’article 35, paragraphe 4, de la Convention, ayant estimé qu’elle était essentiellement la même que la précédente requête n° 14667/89 et qu’elle ne contenait pas de faits nouveaux.

Au vu de ces informations, le Gouvernement estime que l’Italie a satisfait à ses obligations en vertu de l’ancien article 32 de la Convention dans cette affaire.