CANTAFIO AGAINST ITALY

Rezoluția finală ResDH(2002)147 Cererea privind drepturile omului nr. 14667/89 Cantafio împotriva Italiei (aprobată de Comitetul de Miniștri la 17 decembrie 2002 la cea de-a 819-a ședință a Deputaților miniștri) Comitetul de miniștri, în conformitate cu art. 32 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția”), având în vedere Rezoluția provizorie DH(95)260, adoptată la 20 noiembrie 1995 în cazul Cantafio împotriva Italiei, în care Comitetul de miniștri a hotărât că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și să facă public raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului; Amintind că încălcarea constatată în acest caz se referă la faptul că reclamantul nu a avut acces la o instanță pentru a soluționa un litigiu, datat din 1986, cu municipalitatea Decollatura, de când comitetul de arbitraj instituit în acest scop nu s-a întâlnit niciodată ca urmare a problemelor de notificare și legislația în vigoare nu a exclus posibilitatea de a selecta o instanță obișnuită; întrucât Comitetul de miniștri a examinat propunerile făcute de Comisie în transmiterea raportului său în ceea ce privește doar satisfacția care trebuie acordate reclamantului, propuneri completate cu o scrisoare a președintelui Comisiei din 13 noiembrie 1996; întrucât, în cadrul celei de-a 582-a ședințe a Deputaților Miniștrilor, Comitetul de Miniștri, de acord cu propunerile Comisiei, încheiate prin o decizie adoptată la 28 ianuarie 1997, în conformitate cu art. 32 alineatul (2) din Convenție, că Guvernul statului reclamant trebuie să plătească reclamantului ca o satisfacție echitabilă, în termen de trei luni, 9 000 000 de lire italiene în ceea ce privește prejudiciile morale și 4 500 000 de lire italiene în ceea ce privește costurile și cheltuielile, adică o sumă totală de 13 500 000 de lire italiene, și că dobânzile ar trebui să fie plătite pe orice sumă nerambursată, calculată pe baza fiecărei luni de întârziere întregime, la rata legală aplicabilă la data prezentei decizii, fiind înțeles că dobânzile vor fi obținute de la expirarea termenului până la plata integrală; întrucât Comitetul de Miniștri a invitat Guvernul Statului pârât să-l informeze cu privire la măsurile luate în urma deciziilor sale din 20 noiembrie 1995 și 28 ianuarie 1997, având în vedere obligația Italiei în temeiul articolului 32 alineatul (4) din Convenția de a respecta acestea; întrucât în timpul examinării cazului de către Comitetul de miniștri, Guvernul Statului pârât a indicat că raportul Comisiei și deciziile Comitetului de miniștri au fost trimise autorităților în cauză direct și au furnizat Comitetului informații despre măsurile individuale și generale luate în consecință de deciziile Comitetului (acești informații figurează în apendicele prezentei rezoluții); întrucât Comitetul de Miniștri s-a convins că, la 14 aprilie 1997, în termenul stabilit, Guvernul Statului pârât a plătit reclamantului suma totală de 13 500 000 de lire italiene ca o satisfacție, Declară, după luarea în considerare a măsurilor luate de Guvernul Italiei, că și-a exercitat funcțiile în temeiul articolului 32 din Convenția în acest caz. Apendicele la Rezoluția Finală ResDH(2002)147 Informații furnizate de Guvernul Italiei în cursul examinării cazului Cantafio de către Comitetul de Miniștri Curtea Constituțională, prin decizia nr. 152 din 9 mai 1996, a declarat inconstituțională dispoziția conform căreia nici una dintre părțile în litigiu nu ar putea deroga unilateral competența arbitrului în domeniul lucrărilor publice (art. 16 din Legea nr. 741 din 10 decembrie 1981, care a înlocuit partea relevantă a articolului 47 din Decretul prezidențial nr. 1063 din 16 iulie 1962). Această constatare a neconstituționalității înseamnă că nu este obligatoriu să se recurgă la arbitraj și că fiecare parte poate sesiza instanțele obișnuite, printre altele, în situații similare la acest caz. Prin urmare, nu există niciun risc de noi încălcări similare celor constatate în acest caz. În ceea ce privește măsurile individuale necesare, dl CANTAFIO ar putea, în orice moment după decizia menționată mai sus, să aducă chestiunea la o instanță obișnuită pentru a rezolva litigiul cu administrația care atribuie contractul, cel puțin până la 3 octombrie 1996, data la care se presupune că dreptul său de plată pentru lucrările desfășurate s-a scurs. Guvernul constată, de asemenea, că în 1997 reclamantul a introdus o nouă cerere (nr. 37851/97), reprezentând, printre altele, plângerea sa de lipsa de acces la un tribunal și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 30 mai 2000, a respins-o în aplicarea articolului 35 alineatul (4) din Convenție, având în vedere că plângerea a fost substanțial la fel ca cererea anterioară nr. 14667/89 și că aceasta nu conține informații noi relevante. Având în vedere informațiile de mai sus, Guvernul consideră că Italia și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 32 din Convenție în acest caz.

Final Resolution ResDH(2002)147

Human Rights

Application No. 14667/89

Cantafio against Italy

(Adopted by the Committee of Ministers on 17 December 2002

at the 819th meeting of the Ministers’ Deputies)

The Committee of Ministers, under the terms of former Article 32 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (hereinafter referred to as “the Convention”),

Having regard to Interim Resolution DH(95)260, adopted on 20 November 1995 in the case of Cantafio against Italy, in which the Committee of Ministers decided that there had been a violation of Article 6, paragraph 1, of the Convention and to make public the report of the European Commission of Human Rights;

Recalling that the violation found in this case concerned the fact that the applicant had no access to a court in order to resolve a dispute, dating from 1986, with the Municipality of Decollatura since the arbitration committee established for the purpose never met as a result of notification problems and the legislation then in force excluded the possibility of seising an ordinary court;

Whereas the Committee of Ministers examined the proposals made by the Commission when transmitting its report as regards just satisfaction to be awarded to the applicant, proposals supplemented by a letter of the President of the Commission dated 13 November 1996;

Whereas at the 582nd meeting of the Ministers’ Deputies, the Committee of Ministers, agreeing with the Commission’s proposals, held by a decision adopted on 28 January 1997, in accordance with former Article 32, paragraph 2, of the Convention, that the Government of the respondent State was to pay the applicant as just satisfaction, within three months, 9 000 000 Italian lire in respect of non-pecuniary damage and 4 500 000 Italian lire in respect of costs and expenses, namely a total sum of 13 500 000 Italian lire, and that interest should be payable on any unpaid sum, calculated on the basis of each full elapsed month of delay at the statutory rate applicable on the date of this decision, it being understood that the interest would accrue from the expiry of the time-limit until full payment was placed at the disposal of the applicant;

Whereas the Committee of Ministers invited the Government of the respondent State to inform it of the measures taken following its decisions of 20 November 1995 and 28 January 1997, having regard to Italy’s obligation under former Article 32, paragraph 4, of the Convention to abide by them;

Whereas during the examination of the case by the Committee of Ministers, the government of the respondent State indicated that the Commission’s report as well as the Committee of Ministers’ decisions had been sent out to the authorities directly concerned and gave the Committee information about the individual and general measures taken in consequence of the Committee’s decisions (this information appears in the appendix to this resolution);

Whereas the Committee of Ministers satisfied itself that on 14 April 1997, within the time-limit set, the Government of the respondent State had paid the applicant the total sum of 13 500 000 Italian lire as just satisfaction,

Declares, after having taken note of the measures taken by the Government of Italy, that it has exercised its functions under former Article 32 of the Convention in this case.

Appendix to Final Resolution ResDH(2002)147

Information provided by the Government of Italy

during the examination of the Cantafio case

by the Committee of Ministers

The Constitutional Court, by decision No. 152 of 9 May 1996, declared unconstitutional the provision according to which neither of the parties to a dispute could unilaterally derogate from the arbitrator’s competence in the field of public works (Article 16 of Law No. 741 of 10 December 1981, which replaced the relevant part of Article 47 of Presidential Decree No. 1063 of 16 July 1962). This finding of unconstitutionality signifies that it is not compulsory to have recourse to arbitration and that each party may seise ordinary courts, in situations, among others, similar to this case. There is therefore no risk of new violations similar to that found in this case.

As regards the individual measures required, Mr Cantafio could, at any time following the above-mentioned decision, have brought the matter before an ordinary court in order to solve the dispute with the administration awarding the contract, at least until 3 October 1996, the date upon which his right to payment for the work carried out is presumed to have lapsed.

The Government also notes that in 1997 the applicant introduced a new application (No. 37851/97), reiterating among other things his complaint of lack of access to a tribunal and that the European Court of Human Rights, by a decision of 30 May 2000, dismissed it in application of Article 35, paragraph 4, of the Convention, having considered that the complaint was substantially the same as the previous application No. 14667/89 and that it did not contain any relevant new information.

In the light of the information above, the Government considers that Italy has satisfied its obligations under former Article 32 of the Convention in this case.