Kopecký împotriva Slovaciei

La 12 februarie 1959 tatăl reclamantului a fost condamnat pentru o infracțiune din cauza faptului că a păstrat, în contravenție cu reglementările în vigoare, cu 131 de monede de aur și cu 2.151 monede de argint de valoare numismică. El a fost condamnat la un an de închisoare. El a fost, de asemenea, amendat și monedele au fost confiscate. 10. La 1 aprilie 1992, Curtea Supremă a Republicii Slovace (Najvyší súd) a anulat, în contextul redresării judiciare prevăzut de Legea de Reabilitare Judicială din 1990, hotărârea din 12 februarie 1959, inclusiv toate deciziile consecunte și a eliberat tatăl îndepărtat al reclamantului. 11. La 30 septembrie 1992, reclamantul a susținut restituirea monedelor tatălui său în temeiul Legii extrajudiciale de reabilitare din 1991. 12. La 19 septembrie 1995, Curtea de District Senica (Okresný súd) a acordat acțiune și a ordonat Ministerului Interiorului să restabilească monedele reclamantului.

Curtea a stabilit, în legătură cu dosarele relevante, că monedele au fost luate de la tatăl reclamantului la 21 noiembrie 1958 și că acestea au fost transmise administrației regionale a Ministerului Internului de la Bratislava la 12 decembrie 1958. La 19 decembrie 1958 monedele au fost examinate de un expert și inventoriate în sediul Administrației Regionale din Bratislava. 13. Partea relevantă a hotărârii Curții de District citeste după cum urmează: „Este adevărat că legea impune ca o persoană care pretinde restituirea proprietăților mobiliare să indice și să arate unde sunt aceste proprietăți. Cu toate acestea, în cazul în cauză, reclamantul nu are fără îndoială posibilitatea de a inspecta sediul sau seifurile fostei administrații regionale de securitate publică din Bratislava, deoarece nu este autorizat să intre în aceste sedii.

Prin insistând că reclamantul ar trebui să demonstreze că monedele sunt în ultimul loc cunoscut, instanța ar impune o sarcină de probă pe care este practic imposibil de îndeplinit. Dimpotrivă ... Ministerul Internului nu a arătat nici că fosta administrație regională de securitate publică din Bratislava a transferat monedele către o autoritate diferită, nici nu a propus să aducă dovezi în acest sens... Curtea a stabilit că pentru ultima dată monedele ... au fost deținute în sediul Administrației Regionale de Securitate Publică din Bratislava la care Ministerul Internului este un succesor, și nu s-a demonstrat că monedele nu au fost în aceste sedii atunci când legea de reabilitare extrajudicială a devenit operativă, adică până la 1 aprilie 1991.” 14. La 1 decembrie 1995, Ministerul Interiorului a apelat.

Reprezentantul său a susținut că toate documentele relevante au fost distruse și că onoarea probei în ceea ce privește depozitul monedelor depune reclamantului. 15. La 29 ianuarie 1997, Curtea Regională Bratislava (Krajský súd) a respins acțiunea reclamantului. Cu privire la secțiunile 4 alin. (1), 5 alin. (1) și 20 alin. (1) din Legea de reabilitare extrajuzială din 1991, reclamantul a constatat că nu a arătat unde au fost depuse monedele în momentul în care aceasta a devenit operativă la 1 aprilie 1991. 16. În hotărârea Curtea regională a recunoscut că reclamantul a avut posibilități limitate de a localiza proprietatea tatălui său. Prin urmare, Curtea Regională a remarcat că, în conformitate cu practicile relevante, proprietatea confiscată ar fi trebuit să fie predată procurorului public și, după ce hotărârea respectivă a devenit finală, departamentului financiar al autorității locale competente.

Prin urmare, Curtea Regională a examinat dosarul penal cu privire la cazul tatălui solicitant. De asemenea, a stabilit că arhiva Oficiului de District Senica, a Ministerului Internului, a Băncii Naționale a Slovaciei și a Arhivei Regionale de Stat din Bratislava nu conținea niciun document privind monedele în cauză. Curtea Regională a auzit, de asemenea, un martor care a lucrat la Departamentul de District Myjava al Ministerului Internului în 1958. Cu toate acestea, acesta din urmă nu a avut cunoștință de acest caz. 17. La 27 ianuarie 1998, Curtea Supremă (Najvyší súd) a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept.

Acesta a împărtășit punctul de vedere al Curții regionale conform căruia reclamantul nu a prezentat dovezi că Ministerul inculpat este în posesia monedelor, conform articolului 5 alineatul (1) din Legea privind reabilitarea extrajudicială din 1991. 18. În hotărârea, Curtea Supremă a afirmat în continuare: „Alegarea conform căreia proprietatea mobilă în cauză a fost preluată de un angajat al Administrației Regionale de Securitate Publică din Bratislava la 12 decembrie 1958 și că ... a fost examinată acolo de un expert la 19 decembrie 1958 nu poate fi suficientă. De atunci, o perioadă considerabilă s-a scurs în timpul cărora monedele de aur și argint în cauză ar fi putut fi alienate, distruse sau pierdute.

Legislatorul, totuși, inclus explicit în secțiunea 5 (1) din Legea de Reabilitare Extrajuzială obligația de a arăta unde mobilul în cauză este în momentul intrării în vigoare a acestei legi… Rezultă din interpretarea logică și sistematică a articolului 5 alineatul (1) din Legea privind reabilitarea extrajudicială că o cerere de restituire nu poate afecta decât aceleași proprietăți care au fost preluate de stat și nu un obiect diferit de același tip.

Numai proprietatea mobilă care poate fi identificată individual prin caracteristicile sale specifice, datorită cărora nu poate fi intercambiată cu alte obiecte este, prin urmare, responsabilă de restituire...” 19. Legea nr. 119/1990 privind Reabilitarea Judiciară (Zákon o súdnej rehabilitácii) a intrat în vigoare la 1 iulie 1990. Dispozițiile relevante se citesc după cum urmează: „Obiectivul actului este de a autoriza anularea condamnărilor pentru infracțiuni în cazul în care aceste condamnații sunt incompatibile cu principiile unei societăți democratice care respectă drepturile și libertățile politice consemnate în Constituție și stabilite în documentele internaționale, ... pentru a asigura reabilitarea socială și compensarea materială adecvată pentru persoanele [așa] condamnate...” ... „2.

Condițiile în care se aplică dispozițiile prezentului act cererilor care rezultă din deciziile de confiscare anulate ..., precum și modalitatea de remediere și domeniul de aplicare al acestor cereri sunt definite într-o lege specială.” 20. Legea nr. 20. 87/1991 privind reabilitarea extrajudicială (Zákon o mimosúdnych rehabilitáciach) a devenit operativă la 1 aprilie 1991. Preamblul său prevede că aceaceasta a fost adoptată cu scopul de a atenua consecințele anumitor încălcări ale drepturilor de proprietate, precum și a altor drepturi care au avut loc între 25 februarie 1948 și 1 ianuarie 1990. Dispozițiile relevante din Legea extrajudicială de reabilitare se citesc după cum urmează: „1.

Prezenta Lege se referă la atenuarea consecințelor anumitor încălcări ... care au apărut între 25 februarie 1948 și 1 ianuarie 1990 ... și care sunt incompatibile cu principiile unei societăți democratice care respectă drepturile cetățenilor, astfel cum sunt consemnate în Carta Națiunilor Unite, în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în pactele internaționale urmatoare privind drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale. Prezenta lege stabilește, de asemenea, condițiile de depunere a cererilor care rezultă din condamnarea pedepsei prin care proprietatea a fost confiscată, precum și modalitatea de remediere și domeniul de aplicare al acestor cereri.”1. Persoanele obligate [de restabilire a proprietății] cuprind statul sau persoanele juridice care au confiscat proprietatea în posesia lor la data în care această lege devine operativă...

Orice persoană fizică care [nelegitim] achiziționează bunuri din stat este, de asemenea, obligată să restaureze aceste proprietăți...” „1. O persoană obligată [de a face restituire] trebuie să restaureze proprietatea la cererea scrisă, cu condiția ca persoana [de a reclama proprietatea] să dovedească că are dreptul de a recupera proprietatea și să demonstreze în ce mod a fost luată de stat. Atunci când se pretinde restituirea proprietăților mobiliare [persoana în cauză] este necesară mai mult să arate unde este proprietatea...” „1. Compensarea financiară poate fi acordată persoanei în cauză numai în ceea ce privește bunurile imobiliare care nu pot fi restaurate...

Atunci când statul a achiziționat, pe baza unei decizii judiciare anulate în temeiul Legii nr. 119/1990 privind Reabilitarea Judiciară..., întregul proprietate al unui cetățean și atunci când aceste proprietăți nu au cuprins bunuri imobiliare, persoana în cauză are dreptul la compensare în valoare de 60.000 Cehoslovak korunas...” „1. Persoanele obligate [de restabilire a proprietăților confiscate] cuprind orice persoană juridică menționată la secțiunea 4 alineatul (1), orice persoană fizică menționată la secțiunea 4 alineatul (2) care a achiziționat aceste proprietăți din statul în care statul însuși a obținut-o ca urmare a unei decizii judiciare și a autorității guvernamentale centrale competente.

Persoanele obligate să restaureze proprietatea confiscată fac acest lucru în conformitate cu secțiunile 5, ... din lege. Atunci când este imposibilă restabilirea proprietății persoanelor vizate au dreptul de a cere compensare în temeiul articolului 13 din [aceasta] lege.”

9. On 12 February 1959 the applicant’s father was convicted of an offence on the ground that he had kept, contrary to the regulations then in force, 131 gold coins and 2,151 silver coins of numismatic value. He was sentenced to one year’s imprisonment. He was also fined and the coins were confiscated. 10. On 1 April 1992 the Supreme Court of the Slovak Republic (Najvyšší súd) quashed, in the context of judicial rehabilitation provided for by the Judicial Rehabilitation Act of 1990, the judgment of 12 February 1959 including all consequential decisions and discharged the applicant’s late father. 11. On 30 September 1992 the applicant claimed the restitution of his father’s coins under the Extra-Judicial Rehabilitations Act of 1991. 12. On 19 September 1995 the Senica District Court (Okresný súd) granted the action and ordered the Ministry of the Interior to restore the coins to the applicant.

The court established, with reference to the relevant records, that the coins had been taken away from the applicant’s father on 21 November 1958 and that they had been transmitted to the Regional Administration of the Ministry of the Interior in Bratislava on 12 December 1958. On 19 December 1958 the coins were examined by an expert and inventoried in the premises of the Regional Administration in Bratislava. 13. The relevant part of the District Court’s judgment reads as follows: “It is true that the law requires that a person claiming restitution of movable property should indicate and show where such property is. However, in the present case the plaintiff undoubtedly has no possibility of inspecting the premises or safes of the former Public Security Regional Administration in Bratislava as he is not allowed to enter those premises.

By insisting that the applicant should show that the coins are at the last known place the court would impose a burden of proof on him which it is practically impossible to fulfil. On the contrary ... the Ministry of the Interior neither showed that the former Public Security Regional Administration in Bratislava had transferred the coins to a different authority nor did it propose to take evidence to that effect... The court established that the last time the coins ... had been held in the premises of the Public Security Regional Administration in Bratislava to which the Ministry of the Interior is a successor, and it has not been shown that the coins were not in those premises when the Extra-Judicial Rehabilitations Act became operative, i.e.

by 1 April 1991.” 14. On 1 December 1995 the Ministry of the Interior appealed. Its representative argued that all relevant documents had been destroyed and that the onus of proof as regards the deposit of the coins lay on the applicant. 15. On 29 January 1997 the Bratislava Regional Court (Krajský súd) dismissed the applicant’s action. It found, with reference to Sections 4 (1), 5 (1) and 20 (1) of the Extra-Judicial Rehabilitations Act of 1991, that the applicant had failed to show where the coins had been deposited when that Act had become operative on 1 April 1991. 16. In the judgment the Regional Court admitted that the applicant had limited possibilities of locating his father’s property.

It therefore took further evidence of its own initiative. In particular, the Regional Court noted that in accordance with the relevant practice the confiscated property should have been handed over to the public prosecutor and, after the relevant judgment had became final, to the financial department of the competent local government authority. The Regional Court therefore examined the criminal file concerning the case of the applicant’s father. It further established that the archives of the Senica District Office, of the Ministry of the Interior, of the National Bank of Slovakia and of the State Regional Archive in Bratislava contained no document relating to the coins in question. The Regional Court also heard a witness who had worked at the Myjava District Department of the Ministry of the Interior in 1958. However, the latter had no knowledge of the case.

17. On 27 January 1998 the Supreme Court (Najvyšší súd) dismissed the applicant’s appeal on points of law. It shared the Regional Court’s view according to which the applicant had failed to produce evidence that the defendant Ministry was in possession of the coins as required by Section 5 (1) of the Extra-Judicial Rehabilitations Act of 1991. 18. In the judgment the Supreme Court further stated: “The allegation that the movable property in question had been taken over by an employee of the Public Security Regional Administration in Bratislava on 12 December 1958 and that ... it had been examined there by an expert on 19 December 1958 cannot suffice. Since then a considerable period lapsed during which the golden and silver coins in question could have been alienated, destroyed or lost.

The legislator, however, explicitly included in Section 5 (1) of the Extra-Judicial Rehabilitations Act the obligation to show where the movable in question is at the moment of the entry into force of that law… it follows from logical and systematic interpretation of Section 5 (1) of the Extra-Judicial Rehabilitations Act that a restitution claim can only concern the same property which was taken over by the State and not a different object of the same kind.

Only movable property which can be individually identified by its specific features thanks to which it cannnot be interchanged with other objects is therefore liable to restitution...” 19. Act No. 119/1990 on Judicial Rehabilitation (Zákon o súdnej rehabilitácii) entered into force on 1 July 1990. The relevant provisions read as follows: “The aim of the Act is to authorise the quashing of convictions for offences where such convictions are incompatible with the principles of a democratic society respecting the political rights and freedoms enshrined in the Constitution and set out in the international documents, ... to ensure social rehabilitation and adequate material compensation for the persons [so] convicted...” ... “2.

The conditions under which the provisions of this Act shall apply to claims resulting from quashed confiscation decisions ... as well as the manner of redress and the scope of such claims shall be defined in a special law.” 20. Act No. 87/1991 on Extra-Judicial Rehabilitations (Zákon o mimosúdnych rehabilitáciách) became operative on 1 April 1991. Its preamble stipulates that it was adopted with the aim of mitigating the consequences of certain infringements of property rights as well as of other rights which occurred between 25 February 1948 and 1 January 1990. The relevant provisions of the Extra-Judicial Rehabilitations Act read as follows: “1.

This Act relates to the mitigation of the consequences of certain infringements ... which arose between 25 February 1948 and 1 January 1990 ... and which are incompatible with the principles of a democratic society respecting the rights of citizens as enshrined in the Charter of the United Nations, the Universal Declaration of Human Rights and the ensuing international pacts on civil, political, economic, social and cultural rights. 2. This Act also lays down the conditions for submitting claims resulting from quashed sentences by which property was confiscated as well as the manner of redress and the scope of such claims.” “1. Persons obliged [to restore the property] comprise the State or legal persons having confiscated property in their possession at the date when this Act becomes operative...

2. Any natural person who [unlawfully] acquired property from the State is also obliged to restore such property...” “1. A person obliged [to make restitution] shall restore the property upon a written request provided that the person [claiming the property] proves that he or she is entitled to have the property restored and shows in which way it was taken away by the State. When claiming restitution of movable property [the person concerned] is further required to show where the property is...” “1. Financial compensation may be granted to the person concerned only in respect of real property which cannot be restored... 2. When the State acquired, on the basis of a judicial decision which was quashed under Act no. 119/1990 on Judicial Rehabilitation..., the entire property of a citizen and when such property did not comprise real property, the person concerned is entitled to compensation in the amount of 60,000 Czechoslovak korunas...” “1.

The persons obliged [to restore confiscated property] shall comprise any legal person referred to in Section 4 (1), any natural person referred to in Section 4 (2) who acquired such property from the State where the State itself obtained it as a result of a judicial decision, and the competent central government authority. 2. The persons obliged to restore confiscated property shall do so in accordance with Sections 5, ... of the Act. When it is impossible to restore the property the persons concerned are entitled to claim compensation pursuant to Section 13 of [this] Act.”