FERREIRA PINTO contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5704/00 prezentate de Aires de Jesus FERREIRA PINTO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Aires de Jesus Ferreira Pinto, este un resortisant portughez, născut în 1943 și rezident la Loures (Portugalia). J. Pires de Lima și domnul Gusmão, avocați din Cascais. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciale ale cauzei La 5 martie 1985, secretarul adjunct al Tineretului l-a numit pe solicitant, funcționar la Ministerul Planului și al Amenajării Teritoriului, în calitate de director al Departamentului de Servicii Administrative al Direcției Generale Comunicare Socială. La 15 ianuarie 1988, secretarul de Stat a decis să nu reînnoiască detașarea reclamantului. Procedura în fața Curții Supreme Administrative La o dată nespecificată, recurentul a introdus o acțiune în litigiu în anulare a deciziei secretarului d.a.m. în fața secțiunii din litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo). printr-o hotărâre din 10 iulie 1990, aceasta a anulat decizia atacată pentru viciu de formă (neputință de motive). La 21 noiembrie 1990, Secretarul de Stat a adoptat un nou decret prin care se punea capăt detașării reclamantului. Acesta a introdus o nouă acțiune în litigiu în anulare a acestui decret. Prin Hotărârea din 26 noiembrie 1992, Curtea Supremă Administrativă a primit recursul și a luat o decizie la data atacului. Această decizie a fost confirmată de hotărârea Adunării Plenare (pleno da secção) ) a Curții Supreme Administrative din 22 februarie 1994. Între timp, reclamantul solicitase Curții Supreme Administrative la 8 martie 1991 să declare că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, reclamantul a solicitat reintegrarea sa în postul în cauză. Cu toate acestea, administrația a susținut că nu era posibil să dea curs cererii reclamantului, deoarece Hotărârea Generală Comunicare Socială a fost eliminată în 1992. La administrație a adăugat că executarea deciziei Curții Supreme Administrative nu se putea face decât prin intermediul instanței de judecată a reclamantului. Prin ordonanța din 3 iunie 1997, consilierul raportor a invitat părțile să ajungă la un acord cu privire la cuantumul despăgubirii în cauză. Cu toate acestea, acestea nu au reușit să realizeze acest lucru. Prin hotărârea din 3 noiembrie 1998, Curtea Supremă Administrativă, constatând că reclamantul a introdus, între timp, în fața Tribunalului Administrativ de la Lisabona o acțiune în răspundere extracontractuală a statului care are același obiect ca și procedura în litigiu (a se vedea mai jos), ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 30 august 1994, reclamantul a introdus în fața Tribunalului Administrativ de la Lisabona o acțiune în răspundere extracontractuală a statului, cerând repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a anulării de către secretarul de stat adjunct al Tineretului de către Curtea Supremă Administrativă. Printr-o ordonanță din 8 martie 1995, judecătorul a decis să suspende judecarea cauzei până la hotărârea Curții Supreme Administrative cu privire la cererile reclamantului. La 6 martie 1997, reclamantul a solicitat continuarea procedurii. La 1 aprilie 1997, ministerul public, acționând în reprezentanță a statului, a obiectat. printr-o ordonanță din 9 aprilie 1997, judecătorul a respins cererea reclamantului. Printr-o ordonanță din 11 ianuarie 1999, judecătorul, constatând că Curtea Supremă Administrativă pronunțase Hotărârea din 3 noiembrie 1998 (a se vedea mai sus), a decis să continue procedura. La 29 februarie 2000, judecătorul a pronunțat o decizie pregătitoare (despacho saneador ) specificând faptele deja stabilite și cele care rămân de stabilit. printr-o ordonanță din 17 aprilie 2001, judecătorul a fixat la sonda la 19 septembrie 2001. Printr-o hotărâre din 10 decembrie 2001, tribunalul i-a acordat parțial dreptul reclamantului. Atât reclamantul, cât și procurorul public au făcut apel la această hotărâre în fața Curții Supreme Administrative. Prin hotărârea din 27 februarie 2002, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul la Parchet și l-a primit parțial pe cel al reclamantului. În conformitate cu art. 10 alineatul (4) din Decretul-lege nr. 256-A/77 din 17 iunie 1977, introducerea unei acțiuni în răspundere extracontractuală a lalui duce la încetarea procedurii în declarația de declarare a unei cauze legitime de neexecutare a unei hotărâri, în cazul în care cele două proceduri în cauză ar avea același obiect. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor. În plus, reclamantul se plânge de durata celor două proceduri pe care le-a inițiat. El consideră că acestea trebuie examinate în ansamblu, motiv pentru care prima procedură nu poate fi respinsă pentru întârziere. Dimpotrivă, guvernul susține că cele două proceduri sunt autonome și că trebuie examinate separat. În special în ceea ce privește prima procedură, guvernul se declară că este încheiat la 3 noiembrie 1998, data hotărârii Curții Supreme Administrative. În februarie 2000, termenul de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție nu a fost respectat. Guvernul subliniază, de asemenea, că, în orice caz, art. 6 din Convenție nu era aplicabil acestei proceduri, care se referea la un litigiu privind administrația unui funcționar care exercită funcții de autoritate publică. Curtea consideră că este necesar în primul rând să se examineze dacă procedurile în cauză pot fi examinate în ansamblul lor. În această privință, Curtea amintește că termenul care trebuie să fie controlat cu privire la caracterul rezonabil în raport cu art. 6 alineatul (1) se referă la ansamblul procedurii, până la decizia de despărțire a procedurii mai întâi (a se vedea Hotărârile Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, seria A n 286-A, p. 14, § 33, și Estima Jorge c. Portugalia din 21 aprilie 1998, Rec., p. 772, § 35-37). În speță, Curtea constată că procedurile în cauză, deși aveau legături evidente între ele, nu erau mai puțin independente. Într-adevăr, nu se poate spune că una dintre proceduri era prelungirea naturală sau a doua etapă a celeilalte. Această concluzie nu este zdruncinată de argumentul reclamantului potrivit căruia ar putea alege între cele două proceduri, astfel încât drepturile pe care le deținea să fie cel mai bine valorificate, dovedindu-le conexibilitatea. Într-adevăr, faptul că persoana respectivă dispune de mai multe mijloace disponibile pentru a-și exercita drepturile nu poate conduce automat la concluzia că toate procedurile inițiate trebuie examinate în ansamblu, în scopul perioadei menționate la art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea concluzionează că cele două proceduri în litigiu trebuie examinate în mod independent. Întrucât prima procedură a fost încheiată la 3 noiembrie 1998, data la care Curtea Supremă Administrativă și-a pronunțat dispariția, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri, aceaceasta este, prin urmare, tardivă și, prin urmare, trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Această concluzie scutește Curtea să examineze dacă art. 6 s-ar aplica aceleiași proceduri. Rămâne de examinat a doua procedură, care a început la 30 august 1994 și se încheie la 27 februarie 2002, prin hotărârea Curții Supreme Administrative. Pentru reclamant, această durată nu poate fi considerată rezonabilă. . În ceea ce privește această teză, deși nu contestă aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) la această procedură. Curtea apreciază, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe durata acțiunii în răspundere extracontractuală a statului reclamează cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress général Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

54704/00

présentée par Aires de Jesus FERREIRA PINTO

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 janvier 2003 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

février 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Aires de Jesus Ferreira Pinto, est un ressortissant portugais, né en 1943 et résidant à Loures (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M

es

J. Pires de Lima et M. Gusmão, avocats à Cascais.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances particulières de la cause

Le 5 mars 1985, le secrétaire d’Etat adjoint à la Jeunesse nomma le requérant, alors fonctionnaire au ministère du Plan et de l’Aménagement du territoire, en tant que directeur du département des services administratifs de la Direction générale de la communication sociale.

Le 15 janvier 1988, le secrétaire d’Etat décida de ne pas renouveler le détachement du requérant.

1.

La procédure devant la Cour suprême administrative

A une date non précisée, le requérant interjeta un recours contentieux en annulation de la décision du secrétaire d’Etat devant la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative (

Supremo Tribunal Administrativo

). Par un arrêt du 10 juillet 1990, celle-ci annula la décision attaquée pour vice de forme (défaut de motifs).

Le 21 novembre 1990, le secrétaire d’Etat rendit un nouvel arrêté mettant fin au détachement du requérant. Celui-ci introduisit un nouveau recours contentieux en annulation de cet arrêté. Par un arrêt du 26 novembre 1992, la Cour suprême administrative accueillit le recours et annula l’arrêté attaqué. Cette décision fut confirmée par l’arrêt de l’assemblée plénière (

pleno da secção

) de la Cour suprême administrative du 22 février 1994.

Entre-temps, le requérant avait demandé, le 8 mars 1991, à la Cour suprême administrative de déclarer qu’il n’y avait aucune cause légitime de ne pas exécuter l’arrêt du 10 juillet 1990. Par un arrêt du 11 février 1994, la Cour suprême administrative fit droit à cette demande et déclara que l’administration était tenue d’exécuter l’arrêt en cause.

Le requérant demanda par conséquent sa réintégration dans le poste en question. L’administration fit toutefois valoir qu’il n’était pas possible de donner suite à la demande du requérant, la Direction générale de la communication sociale ayant été supprimée en 1992. L’administration ajouta que l’exécution de la décision de la Cour suprême administrative ne pouvait se faire que moyennant l’indemnisation du requérant.

Par une ordonnance du 3 juin 1997, le conseiller rapporteur invita les parties à se mettre d’accord sur le montant de l’indemnisation en cause. Celles-ci ne purent toutefois y parvenir.

Par un arrêt du 3 novembre 1998, la Cour suprême administrative, constatant que le requérant avait entre-temps introduit devant le tribunal administratif de Lisbonne une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat ayant le même objet que la procédure litigieuse (voir ci-dessous), prononça l’extinction de la procédure.

2.

L’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat

Le 30 août 1994, le requérant introduisit devant le tribunal administratif de Lisbonne une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat, demandant la réparation des préjudices causés suite à l’annulation de l’arrêté litigieux du secrétaire d’Etat adjoint à la Jeunesse par la Cour suprême administrative.

Par une ordonnance du 8 mars 1995, le juge décida de surseoir à statuer jusqu’à la décision de la Cour suprême administrative sur les demandes du requérant.

Le 6 mars 1997, le requérant requit la poursuite de la procédure. Le 1

er

avril 1997, le ministère public, agissant en représentation de l’Etat, s’y opposa. Par une ordonnance du 9 avril 1997, le juge rejeta la demande du requérant.

Par une ordonnance du 11 janvier 1999, le juge, constatant que la Cour suprême administrative avait rendu l’arrêt du 3 novembre 1998 (voir ci-dessus), décida de poursuivre la procédure.

Le 29 février 2000, le juge rendit une décision préparatoire (

despacho saneador

) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.

Par une ordonnance du 17 avril 2001, le juge fixa l’audience au

19 septembre 2001.

Par un jugement du 10 décembre 2001, le tribunal fit partiellement droit au requérant.

Tant le requérant que le ministère public firent appel de ce jugement devant la Cour suprême administrative.

Par un arrêt du 27 février 2002, la Cour suprême administrative rejeta le recours du ministère public et accueillit partiellement celui du requérant.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 10 § 4 du décret-loi n

o

256-A/77 du 17 juin 1977, l’introduction d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat entraîne l’extinction de la procédure en déclaration de l’inexistence de cause légitime d’inexécution d’un arrêt, au cas où les deux procédures en cause auraient le même objet.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des procédures.

EN DROIT

Le requérant se plaint de la durée des deux procédures qu’il a engagées. Il estime que celles-ci doivent être examinées dans leur ensemble, raison pour laquelle la première procédure ne saurait être rejetée pour tardiveté.

Le Gouvernement prétend au contraire que les deux procédures sont autonomes et qu’elles doivent être examinées séparément. S’agissant en particulier de la première procédure, le Gouvernement relève qu’elle s’est terminée le 3 novembre 1998, date de l’arrêt de la Cour suprême administrative. La requête n’ayant été introduite que le 1

er

février 2000, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention n’a pas été respecté. Le Gouvernement souligne par ailleurs qu’en tout état de cause l’article 6 de la Convention n’était pas applicable à cette procédure, qui concernait un litige opposant l’administration à un fonctionnaire exerçant des fonctions relevant de la puissance publique.

a.

La Cour estime qu’il convient d’abord d’examiner si les procédures en cause peuvent être examinées dans leur ensemble. Elle rappelle à cet égard que le délai dont il convient de contrôler le caractère raisonnable au regard de l’article 6 § 1 couvre l’ensemble de la procédure, jusqu’à la décision vidant la « contestation » (voir les arrêts

Silva Pontes c. Portugal

du 23 mars 1994, série A n

o

286-A, p. 14, § 33, et

Estima Jorge c. Portugal

du 21 avril 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-II, p. 772, §§ 35-37).

En l’espèce, la Cour constate que les procédures en cause, bien que présentant des liens évidents entre elles, n’en étaient pas moins indépendantes. On ne saurait en effet dire que l’une des procédures était le prolongement naturel ou la seconde phase de l’autre. Cette conclusion n’est pas ébranlée par l’argument du requérant selon lequel il pouvait choisir entre les deux procédures afin de faire valoir au mieux les droits qu’il alléguait détenir, ce qui prouverait leur connexité. En effet, le fait que l’intéressé dispose de plusieurs moyens à sa disposition afin de faire valoir ses droits ne saurait entraîner de manière automatique la conclusion que toutes les procédures engagées doivent être examinée dans leur ensemble, aux fins de la période visée à l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour en conclut que les deux procédures litigieuses doivent être examinées de manière indépendante. La première procédure s’étant terminée le 3 novembre 1998, date à laquelle la Cour suprême administrative a prononcé son extinction, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête, elle est donc tardive et doit dès lors être rejetée, conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Cette conclusion dispense la Cour d’examiner si l’article 6 était applicable à cette même procédure.

b.

Reste à examiner la seconde procédure, qui a débuté le 30 août 1994 et s’est terminée le 27 février 2002, par l’arrêt de la Cour suprême administrative.

Pour le requérant, cette durée ne saurait passer pour raisonnable. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, tout en ne contestant pas l’applicabilité de l’article 6 § 1 à cette procédure.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président