cererii nr. 73936/01
prezentate de Filippo DE JORIO
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință pe 6 martie 2003 într-o cameră compusă din
D-l C.L. Rozakis, președinte, doamna F. Tulkens, D-nii G. Bonello, P. Lorenzen, doamna N. Vajić, D-nii A. Kovler, V. Zagrebelsky, judecători și d-l S. Nielsen, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere cererea susmenționată introdusă pe 17 ianuarie 2001,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-l Filippo de Jorio, este un cetățean italian, născut în 1933 și rezident la Roma. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, d-l U. Leanza, și de co-agentul său, d-l F. Crisafulli.
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Plângerea penală a reclamantului
Reclamantul era candidat pentru Senat la alegerile legislative din 1996. Pe 13 aprilie 1996, ziarul „Il Messaggero" a publicat o interviu cu X, adversar politic al reclamantului, care conținea următorul pasaj:
„De Jorio nu este nimic altceva decât un ex. A făcut parte din democrația creștină, din partidul social democrat, din Lega, au circulat zvonuri despre el la epoca P2 [o organizație secretă a francmasonilor], a fost expulzat [din partid] al pensionarilor. Să se prezinte ca pe cineva nou, asta mă face să râd. Cât despre tupeu, nimeni nu este mai bun decât el."
Considerând că afirmațiile lui X erau false și necinstite, reclamantul a depus o plângere pentru defăimare. A subliniat în special că a apărat întotdeauna interesele pensionarilor, nu a fost niciodată expulzat din partidul lor și nu a fost niciodată „acuzat" în cadrul anchetei privind activitățile organizației secrete P2, unde a fost doar martor și avocat al trei inculpați.
Pe 2 octombrie 1997, judecătorul investigațiilor preliminare din Roma l-a trimis pe X în judecată în fața tribunalului aceleiași orașe și a stabilit data ședinței pentru 4 decembrie 1997.
În ziua fixată, reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura penală împotriva lui X.
Printr-o scrisoare din 18 martie 1998, Președintele Senatului a informat tribunalul că pe 11 martie 1998, Senatul, confirmând o propunere formulată de Comisia pentru immunități parlamentare (Giunta delle elezioni e delle immunità parlamentari), a deliberat că afirmațiile incriminate constituiau opinii exprimate de un parlamentar în cadrul funcțiilor sale și că prin urmare X beneficia la acest moment de imunitatea prevăzută de art. 68 § 1 al Constituției.
La ședința din 9 iunie 1998, părțile și-au prezentat pledoariile în fața tribunalului din Roma.
Prin sentință din 9 iunie 1998, tribunalul din Roma a pronunțat o decizie de neexercitare a acțiunii penale. Ea a observat în special că la momentul faptelor X era senator și conform jurisprudenței Curții Constituționale (hotărâre nr. 129 din 24 aprilie 1996), revine camerelor legislative să decidă dacă faptele reprochate unui parlamentar sunt acoperite de art. 68 precitat. Jurisdicțiile judiciare trebuiau să accepte o asemenea evaluare, putând ridica un conflict între puteri ale statului doar dacă ar fi reieșit că camerele legislative comiseseră erori de procedură sau au interpretat în mod clar eronat noțiunile de „opinie" sau „exercitarea funcțiilor". În cazul de fapt, nu putea fi decelată nicio eroare de procedură. De altfel, X acționase în cadrul unei dispute electorale și afirmațiile sale nu erau clar injurioase. Se analizau deci ca un exercițiu al dreptului la libertatea de exprimare a parlamentarului, și art. 68 § 1 al Constituției se aplica.
Reclamantul a apelat sentința, solicitând curții de apel să ridice un conflict între puteri ale statului în fața Curții Constituționale. A invocat în special că afirmațiile lui X nu erau legate de funcțiile sale de parlamentar, înscriindu-se dimpotrivă într-o dispută electorală.
Printr-o ordonanță din 23 noiembrie 1999, curtea de apel din Roma a observat că conform dispozițiilor interne relevante, apelul reclamantului trebuia considerat ca o speță de casație și a ordonat transmiterea dosarului la Curtea de Casație.
Aceasta din urmă a procedat la deliberare în camera de consiliu. Reclamantul susține că avocații săi nu au putut prezenta argumentele lor oral în fața Curții de Casație. Guvernul subliniază totuși că data ședinței în camera de consiliu a fost notificată corespunzător reprezentantului reclamantului.
Printr-o hotărâre din 19 iunie 2000, al cărei text a fost depozitat la greffă pe 27 iulie 2000, Curtea de Casație, considerând că tribunalul din Roma motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, declară speța reclamantului inadmisibilă datorită manifestei lipsiri de temei.
2.Procedura civilă inițiată de reclamant
Între timp, pe 27 mai 1999, reclamantul lo citase pe X în fața tribunalului civil din Roma pentru a obține repararea daunelor suferite în urma afirmațiilor conținute în interviul publicat pe 13 aprilie 1996. A susținut că imunitatea recunoscută de către Senat lui X nu se aplică unei proceduri civile în reparare a daunelor. Reclamantul nu a solicitat judecătorului civil să ridice un conflict între puteri ale statului în fața Curții Constituționale.
Prima ședință a avut loc pe 23 februarie 2000. După două ședințe, pe 12 decembrie 2001 părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul raportor a declarat cauza în deliberare. Conform informațiilor conținute într-o notă a tribunalului din Roma din 12 iulie 2002, la acea dată sentința privind cauza reclamantului nu era încă disponibilă.
1.Imunitatea parlamentară
art. 68 § 1 al Constituției, așa cum a fost modificat prin legea constituțională nr. 3 din 1993, care a abrogat necesitatea de a obține autorizația Parlamentului pentru a acționa împotriva unuia dintre membrii săi, este redactat după cum urmează:
„Membri Parlamentului nu pot fi chemați să răspundă pentru opiniile și voturile exprimate de aceștia în exercitarea funcțiilor lor."
Curtea Constituțională a precizat că deliberarea unei camere legislative afirmând că comportamentul unuia dintre membrii săi cade sub incidența dispoziciei precitate previne inițierea sau continuarea oricărei proceduri penale sau civile care vizează stabilirea răspunderii parlamentarului în cauză și obținerea reparării daunelor suferite.
Dacă (de obicei la cererea parlamentarului în cauză) este adoptată o asemenea deliberare, jurisdicțiile judiciare nu o pot cenzura. Cu toate acestea, dacă judecătorul consideră că aceasta se analizează ca un exercițiu ilegal al puterii de apreciere atribuită camerelor legislative, poate ridica un conflict între puteri ale statului în fața Curții Constituționale (a se vedea hotărârea Curții Constituționale nr. 1150 din 1988). Aceeași posibilitate nu este recunoscută părților în proces.
Camerele legislative au adoptat o interpretare lată a articolului 68 § 1, recunoscând aplicabilitatea sa opiniilor exprimate în afara sediu Parlamentului, chiar dacă sunt independente de activitatea parlamentară propriu-zisă. Această interpretare lată se bazează pe ideea că judecățile politice exprimate în afara Parlamentului constituie o proiecție spre exterior a activității parlamentare și cad sub mandatul încredințat de către alegători reprezentanților lor.
Sesizată cu chestiunea la ocazia conflictelor între puteri ale statului ridicate de judecători, Curtea Constituțională a exercitat mai întâi un control limitat la regularitatea formală a deliberării parlamentare. Apoi, progresiv, a stabilit limite mai înguste garanției imunității parlamentare, lărgind în același timp sfera controlului care trebuie exercitat de ea cu privire la compatibilitatea deliberării parlamentare cu art. 68 al Constituției. În hotărârea sa nr. 289 din 18 iulie 1998, a precizat că „funcția parlamentară" (funzione parlamentare) nu poate acoperi întreaga activitate politică a unui deputat sau senator pentru că „o asemenea interpretare (...) ar implica riscul transformării unei garanții într-un privilegiu personal". A adăugat: „nu se poate stabili nicio legătură între numeroase aluzii pronunțate la reuniuni, conferințe de presă, emisiuni televisate (...) și o întrebare parlamentară adresată ulterior ministrului Justiției (...). A concluziona altfel [ar echivala cu] admiterea că nicio afirmație, chiar grav denigratoare și (...) pe deplin independentă de funcția sau activitatea parlamentară, nu poate fi cenzurată".
În jurisprudența sa ulterioară, care poate fi acum considerată bine stabilită, Curtea Constituțională a precizat că atunci când se tratează opinii exprimate în afara Parlamentului, trebuie verificat dacă există o legătură cu activitățile parlamentare. În particular, trebuie să existe o corespundență substanțială între opiniile în cauză și un act parlamentar anterior (a se vedea hotărârile nr. 10, 11, 56, 58 și 82 din 2000, nr. 137 și 289 din 2001 și nr. 50, 51, 52, 79 și 207 din 2002).
2.Prorogarea puterilor camerelor legislative
Conform articolului 61 § 2 al Constituției, până la prima ședință a camerelor legislative nou constituite, puteri camerelor precedente sunt prorogate.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva lui X.
Reclamantul consideră că procedura penală împotriva lui X nu a fost echitabilă. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, care, în componentele sale relevante, se citește după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de ordin civil."
a) Reclamantul se plânge de faptul că Curtea de Casație a deliberat asupra speței sale în camera de consiliu, fără a oferi avocații săi posibilitatea de a se exprima oral în fața ei.
Curtea observă mai întâi că rezultă din documentele produse de Guvern că reprezentantul reclamantului fusese informat cu privire la data ședinței în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, nu consideră necesară examinarea chestiunii dacă avocatul în cauză a avut o posibilitate de a prezenta oral argumentele sale în fața înaltei jurisdicții italiene, pentru că, chiar presupunând că i s-ar fi refuzat o asemenea facultate, acest grief ar fi oricum inadmisibil din următoarele motive.
Curtea reamintește că aplicarea articolului 6 § 1 al Convenției la curțile de apel sau de casație depinde de particularitățile procedurii în cauză. Trebuie ținut seama de totalitatea procesului condus în ordinea juridică internă și rolul jucat acolo de Curtea de Casație. Având în vedere specificitatea rolului jucat de aceasta, control ei fiind limitat la respectarea dreptului, mai mare formalismul poate fi admis la acest moment (a se vedea Levages Prestations Service c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, pp. 1544-1545, §§ 45-48, și K.D.B. c. Țări de Jos, hotărâre din 27 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 630, § 38).
După cum a observat în mod repetat Curtea, absența dezbaterilor publice în instanța de apel sau de casație poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția ca să fi fost o ședință publică în prima instanță. Astfel, o procedură care conține doar chestiuni de drept și nu de fapt poate satisface cerințele articolului 6, chiar dacă apelantul nu i-a fost oferit posibilitatea de a apărea în fața curții de apel sau de casație (Meftah și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 41, 26 iulie 2002, și Bulut c. Austria, hotărâre din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, p. 358, § 41).
Curtea observă că în cazul de fapt speța de casație a fost formulată după ce diferitele acuzații ale reclamantului fuseră examinate de tribunalul din Roma, care avea plenitudinea jurisdicției de a se pronunța asupra fondului acuzației aduse împotriva lui X și care ținuse ședințe la care atât reclamantul cât și avocatul său avuseseră posibilitatea de a participa.
Curtea de Casație, la rândul ei, era apelată doar să se pronunțe asupra chestiunii dacă judecătorul de prima instanță comisese erori de drept și motivase decizia în mod logic și corect. Bazindu-se pe dosar și pe memoriile scrise ale părților, a considerat că speța reclamantului era în mod manifest lipsite de temei și a declarat-o inadmisibilă. Nu s-a pronunțat asupra chestiunilor de fapt referitoare la aprecierea vinovăției sau nevinovăției lui X, care ar fi necesitat o ședință.
În concluzie, ținând seama de rolul Curții de Casație și cu privire la procedura considerată în ansamblul ei, Curtea consideră că faptul că Curtea de Casație a adoptat hotărârea ei din 19 iunie 2000 în camera de consiliu și fără a auzi mai înainte oral argumentele părților nu ar putea dezvăluie nicio aparență de violare a articolului 6 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Walczak c. Polonia (dec.), nr. 77395/01, 7 mai 2002).
Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca în mod manifest lipsit de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
b) Reclamantul critică decizia de a respinge speța sa și consideră că Curtea de Casație a omis orice examen care vizează stabilirea dacă art. 68 al Constituției se aplica în cazul de fapt.
1.Excepția de neepuizare a recoururilor interne a Guvernului
Guvernul excepționează neepuizarea cilor de atac interne. Observă că reclamantul ar fi „renunțat" și nu ar fi inițiat o procedură civilă în reparare, în cadrul căreia ar fi putut solicita jurisdicției sesizate să ridice un conflict între puteri ale statului.
La acest moment, Guvernul observă că deliberările camerelor legislative privind aplicabilitatea articolului 68 § 1 pot fi contestate de puterea judiciară în fața Curții Constituționale, chemată să verifice dacă, în fiecare caz de fapt, opiniile incriminate au fost exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare. Într-adevăr, din cel puțin 1997 (a se vedea în special hotărârile nr. 265 și 375 din 1997, nr. 289 din 1998, nr. 329 din 1999, nr. 10, 11, 56, 58, 82, 320 și 420 din 2000, nr. 137 și 289 din 2001, nr. 50, 51, 52, 79 și 207 din 2002), Curtea Constituțională a anulat numeroase deliberări ale Parlamentului privind imunitatea în cauză pe motiv că comportamentele denunțate ieșeau din cadrul „dreptului parlamentar", chiar dacă fuseseră justificate de o dispută de natură politică. Tipul de control exercitat de înalta jurisdicție italiană în cadrul conflictelor între puteri ale statului constituiria prin urmare un instrument de protecție în favoarea cetățenilor victime ale unei infracțiuni penale comise de un deputat sau senator pe care Parlamentul l-ar fi estimat în mod ilegal a fi acoperit de art. 68 § 1 al Constituției. În vederea jurisprudenței citate mai sus, acum bine stabilită la momentul în care Curtea de Casație s-a pronunțat asupra speții reclamantului, acesta din urmă ar fi avut bune șanse să obțină trimiterea cauzei în fața Curții Constituționale și anularea deliberării Senatului din 11 martie 1998.
Reclamantul se opune tezelor Guvernului, observând că trei jurisdicții (tribunal, curt de apel și Curt de Casație) au fost chemate să tranșeze cauza sa.
Curtea reamintește că regula epuizării vizează să ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau corecta violările asumate împotriva lor înainte ca aceste acuzații să i fie depuse (a se vedea, printre mulți alții, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul articolului 13 al Convenției – și cu care prezintă strânse afinități – că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la violare asuamă (ibidem). De fapt, constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție instituit de Convenție trebuie să aibă caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garanție ale Drepturilor Omului (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1210, § 65, și Aksoy c. Turcia, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2275, § 51).
Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 al Convenției prescriu epuizarea doar a recoururilor care sunt la o dată cu violările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, Akdivar și alții, hotărâre precitată, p. 1210, § 66, și Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 87-88, § 38). În particular, Curtea nu ar putea cere exercitarea unui recurs în mod clar lipsite de șanse de succes (Bozano c. Franța, hotărâre din 18 decembrie 1986, seria A nr. 111, p. 21, § 50, și Open Door și Dublin Well Woman c. Irlanda, hotărâre din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 23, §§ 48 și 50).
În cazul de fapt, Curtea observă că, contrar afirmațiilor Guvernului, reclamantul a inițiat în fața tribunalului din Roma o procedură civilă în reparare a daunelor suferite, care, la data ultimelor informații (12 iulie 2002), era încă în curs de judecată. Cu toate acestea, Curtea nu ar putea considera prematur grievul reclamantului. La acest moment, observă că, după cum a precizat Curtea Constituțională italiană, deliberarea unei camere legislative afirmând că comportamentul unuia dintre membrii săi cade sub incidența articolului 68 § 1 al Constituției previne inițierea sau continuarea oricărei proceduri care vizează stabilirea răspunderii parlamentarului în cauză și obținerea reparării daunelor suferite. Rezultă că acțiunea civilă a reclamantului este destinată să se lovească de deliberarea Senatului din 11 martie 1998, care declarase că imunitatea parlamentară se aplica în cazul de fapt. Această abordare este prin urmare lipsita de șanse rezonabile de succes (a se vedea Cordova c. Italia (nr. 1 și 2) (dec.), nr. 40788/98 și 45649/99, 13 iunie 2002, nepublicate).
Cât privește posibilitatea de a solicita judecătorului civil să ridice un conflict între puteri ale statului, Curtea reamintește că în sistemul juridic italian, un individ nu se bucură de acces direct la Curtea Constituțională pentru a o invita să verifice constituționalitatea unei legi sau un depășire, din partea unui organ al statului, a atribuțiilor institutionale ale acestuia: doar o jurisdicție care cunoaște fondul unei cauze sau alt organ statal are facultatea de a o sesiza, la cererea unui demandant sau din ofițiu. Din aceasta, o asemenea abordare nu ar putea fi analizată ca un recurs a cărui epuizare este cerută de art. 35 § 1 al Convenției (a se vedea Brozicek c. Italia, hotărâre din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, p. 17, § 34; Craxi c. Italia (dec.), nr. 34896/97, 11 octombrie 2001, nepublicate; Cordova c. Italia, decizii precitate).
Din aceasta rezultă că acest grief nu trebuie declarat inadmisibil pentru neepuizare a cilor de atac interne și excepția Guvernului trebuie respinsă.
2.Fondul grefului reclamantului
(a) Argumentele părților
Guvernul reamintește că imunitatea recunoscută membrilor Parlamentului pentru voturile și opiniile lor urmărește scopul de a asigura reprezentanților poporului, în exercitarea funcțiilor lor, cea mai deplină libertate de exprimare, dincolo de limitele impuse altor cetățeni. Orice ingerință cu această libertate ar trebui să fie exclusă.
Acest principiu ar fi recunoscut de altfel de toate democrațiile parlamentare și ar trebui considerat ca una dintre regulile caracterizând sistemele democratice, în care domnesc separația puterilor și preerminența dreptului. Așa cum nu ar fi rezonabil să se creadă că, prin semnarea Convenției, Părțile Contractante mari au dorit să renunțe la aceasta, compatibilitatea sa cu drepturile fundamentale ale individului nu ar putea fi pusă în chestiune. Guvernul se referă, la acest moment, la jurisprudența dezvoltată de Comisie în cazurile X c. Austria, Young c. Irlanda și Ó'Faolain c. Irlanda (a se vedea, respectiv, cererile nr. 3374/67, 25646/94 și 29099/95, decizii ale Comisiei din 4 februarie 1969 și 17 ianuarie 1996) și de Curt în cauza Fayed c. Regatul Unit (a se vedea hotărârea din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B).
Guvernul consideră că, justificată de atașamentul ei la o funcție prevăzută de Constituție, imunitatea în cauză nu se ciocnește nici cu principiul egalității cetățenilor în fața legii nici cu interzicerea discriminării. Nu ar viza nici crearea unei categorii „privilegiate" nici a permite parlamentarilor să facă utilizare arbitrară a prerogativelor lor. Ar urmări dimpotrivă scopul legitim de a permite Parlamentului să dezbată liber și deschis orice chestiune privind viața publică, fără ca membrii săi să trebuiască să se teamă de persecuții sau posibile consecințe pe plan judecătoresc.
Mai mult, în cazul unei îndoieli cu privire la aplicabilitatea sau extinderea imunității, deliberările camerelor legislative adoptate în materia aceasta puteau fi contestate de puterea judiciară în fața Curții Constituționale, competentă să verifice, în fiecare caz de fapt, dacă opiniile incriminate au fost exprimate în exercitarea funcțiilor parlamentare. Pentru a decide oportunitatea de a sesiza Curtea Constituțională, jurisdicțiile judiciare s-ar pronunța, cel puțin implicit, asupra caracterului corect și legitim al deliberării litigioase. În orice caz, nu ar putea ele singure lipsi judecătorul de fond de puterea de a examina diferendul.
La lumina celor de mai sus, Guvernul consideră că nicio limitare a dreptului reclamantului la un tribunal nu ar putea fi decelată în cazul de fapt. Garantând posibilitatea de a sesiza o autoritate judiciară pentru a hotărî asupra unei dispute referitoare la un drept de ordin civil, dreapta la un tribunal nu ar implica obligația, pentru judecător, de a conduce procesul în sensul dorit de demandant sau de a exclude chestiunile preliminare susceptibile de a împiedica o decizie pe fond. În cazul de fapt, reclamantul a putut apela la un tribunal și a se constitui parte civilă în procedura deschisă împotriva lui X. Cauza a fost apoi tranșată de tribunalul din Roma, care, examinând faptele în mod independent și autonom, s-a pronunțat asupra chestiunii dacă condițiile pentru aplicarea imunității erau îndeplinite.
Guvernul susține, de altfel, că presupunând chiar că reclamantul ar fi suferit o violare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta a fost oricum proporționată scopului legitim urmărit, și anume libertatea și spontaneitatea dezbaterilor parlamentare. La acest moment, observă că mai recentă jurisprudență a Curții Constituționale ar arăta că extinderea imunității parlamentare este acum cu grijă ajustată scopului urmărit, înalta jurisdicție italiană ținând seama de importanța garanției unei protecții judiciare a drepturilor fundamentale la onoare și reputație a acelora care se consideră ofensați de declarațiile unui parlamentar. În aceste condiții, nu se ar putea concluziona că dreptul particulari la un tribunal poate se trovă lovite în substanța sa, tratând-se, cel mult, a unei reglementări dreptului precitat care cade în marja de apreciere care, în materia aceasta, trebuie recunoscută statelor contractante.
În cazul de fapt, tribunalul din Roma a indicat că afirmațiile lui X nu erau în mod clar injurioase și constituiau o manifestare legitimă a gândirii parlamentarului în cauză. A existat deci o evaluare, deși pe scurt, a naturii, formei și conținutului declarațiilor denunțate de reclamant, care constituiria un examen pe fond al cauzei sale.
Guvernul observă că este adevărat că un particular nu poate nici sesiza direct Curtea Constituțională nici obliga judecătorul de fond să o facă, doar să solicite o decizie în acest sens. Consideră totuși că sistemul acesta nu ar putea trece pentru a fi contrar Convenției, pentru că conflictul între puteri ale statului vizează protejarea funcției de protecție a preerminență dreptului cu care puterea judiciară este investită. Mai mult, după cum rezultă din hotărârea Curții Constituționale nr. 76 din 2001, partidele private pot interveni în procedura în fața înaltei jurisdicții italiene.
Guvernul susține în fine că presupunând chiar că o violare s-ar fi putut produce în prezenta cauză, ea nu poate fi atribuită decât unui disfuncționament punctual al sistemului italian, care oferă normalmente garanții suficiente și trebuie să fie reputat conform cu Convenția. Într-adevăr, dacă conflictul între puteri ar fi fost ridicat, este probabil că Curtea Constituțională, în vederea jurisprudenței sale, ar fi anulat deliberarea Senatului din 11 martie 1998.
Reclamantul se opune tezelor Guvernului. Reamintește că conform jurisprudenței Curții Constituționale „funcția parlamentară" nu poate acoperi întreaga activitate politică a unui deputat sau senator, în special atunci când aceștia se exprimă în afara Parlamentului și cu intenția de a dispreția unu dintre adversarii lor. Mai mult, după reclamant X nu mai era senator la momentul publicării articolului incriminat, fiind dimpotrivă angajat într-o campanie electorală destinată obținerii reelectării sale.
(b) Aprecierea Curții
Curtea consideră că prezenta cerere pune înaintea întrebării dacă reclamantul s-a bucurat de dreptul, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, de a avea acces la un tribunal pentru a obține o hotărâre cu privire la disputa asupra dreptului la protecția reputației sale (a se vedea Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pp. 17-18, §§ 35-36, și Cordova c. Italia, decizii precitate).
Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că acest grief pune serioase chestiuni de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită examinare pe fond; rezultă că acest grief nu ar putea fi declarat în mod manifest lipsit de temei, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
admisibil, cu reserva tuturor mijloacelor de fond, grievul reclamantului derivând din ingerința pe care imunitatea parlamentară recunoscută lui X a realizat-o cu dreptul de acces la un tribunal, după cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției;
Declară
cererea inadmisibilă pentru rest.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
73936/01
présentée par Filippo DE JORIO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 mars 2003 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
et de M. S
.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 janvier 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Filippo de Jorio, est un ressortissant italien, né en 1933 et résidant à Rome. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La plainte pénale du requérant
Le requérant était candidat pour le Sénat aux élections législatives de 1996. Le 13 avril 1996, le journal «
Il Messaggero
» publia une interview avec X, adversaire politique du requérant, dans laquelle était contenu le passage suivant
:
«
De Jorio n’est rien d’autre qu’un
ex
. Il a fait partie de la démocratie chrétienne, du parti social démocratique, de la
Lega
, des bruits couraient sur lui à l’époque de la P2 [une organisation secrète des francs-maçons], il a été expulsé [du parti] des retraités. Qu’il se présente comme quelqu’un de nouveau, cela me fait rire. Quant à l’impudence, personne n’est mieux que lui
».
Estimant que les affirmations de X étaient fausses et déloyales, le requérant porta plainte pour diffamation. Il souligna notamment avoir toujours défendu les intérêts des retraités, n’avoir jamais été expulsé de leur parti et n’avoir jamais été «
accusé
» dans le cadre de l’enquête portant sur les activités de l’organisation secrète P2, où il avait été simplement témoin et avocat de trois inculpés.
Le 2 octobre 1997, le juge des investigations préliminaires de Rome renvoya X en jugement devant le tribunal de cette même ville et fixa la date de l’audience au 4 décembre 1997.
Le jour venu, le requérant se constitua partie civile dans la procédure pénale contre X.
Par un courrier du 18 mars 1998, le Président du Sénat informa le tribunal que le 11 mars 1998 le Sénat, confirmant une proposition formulée par la Commission pour les immunités parlementaires (
Giunta delle elezioni e delle immunità parlamentari
), avait délibéré que les affirmations incriminées constituaient des opinions exprimées par un parlementaire dans le cadre de ses fonctions et que par conséquent X bénéficiait à cet égard de l’immunité prévue à l’article 68 § 1 de la Constitution.
A l’audience du 9 juin 1998, les parties présentèrent leurs plaidoiries devant le tribunal de Rome.
Par un jugement du 9 juin 1998, le tribunal de Rome prononça un non-lieu. Il observa notamment qu’à l’époque des faits X était sénateur et qu’aux termes de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle (arrêt n
o
129 du 24
avril 1996), il appartenait aux chambres législatives de décider si les faits reprochés à un parlementaire étaient couverts par l’article 68 précité. Les juridictions judiciaires devaient accepter une telle évaluation, pouvant soulever un conflit entre pouvoirs de l’Etat seulement s’il ressortait que les chambres législatives avaient commis des erreurs de procédure ou avaient interprété de manière manifestement erronée les notions d’«
opinion
» ou d’«
exercice des fonctions
». En l’espèce, aucune faute de procédure ne pouvait être décelée. Par ailleurs, X avait agi dans le cadre d’un contentieux électoral et ses affirmations n’étaient pas manifestement injurieuses. Elles s’analysaient donc en un exercice du droit à la liberté d’expression du parlementaire, et l’article 68 § 1 de la Constitution trouvait à s’appliquer.
Le requérant interjeta appel de ce jugement, demandant à la cour d’appel de soulever un confit entre pouvoirs de l’Etat devant la Cour constitutionnelle. Il allégua notamment que les affirmations de X n’étaient pas liées à ses fonctions de parlementaire, s’inscrivant, au contraire, dans une querelle électorale.
Par une ordonnance du 23 novembre 1999, la cour d’appel de Rome observa qu’aux termes des dispositions internes pertinentes, l’appel du requérant devait être considéré comme un pourvoi en cassation et ordonna la transmission du dossier à la Cour de cassation.
Cette dernière procéda à une délibération en chambre de conseil. Le requérant allègue que ses avocats ne purent présenter leurs arguments oralement devant la Cour de cassation. Le Gouvernement souligne cependant que la date de l’audience en chambre de conseil a été dûment notifiée au représentant du requérant.
Par un arrêt du 19 juin 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 27
juillet 2000, la Cour de cassation, estimant que le tribunal de Rome avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, déclara le pourvoi du requérant irrecevable car manifestement dépourvu de fondement.
2.
La procédure civile entamée par le requérant
Entre-temps, le 27 mai 1999, le requérant avait assigné X devant le tribunal civil de Rome afin d’obtenir la réparation des dommages subis à la suite des affirmations contenues dans l’interview publiée le 13 avril 1996. Il allégua que l’immunité reconnue par le Sénat à X ne trouvait pas à s’appliquer à une procédure civile en réparation des dommages. Le requérant ne demanda pas au juge civil de soulever un conflit entre pouvoirs de l’Etat devant la Cour constitutionnelle.
La première audience eut lieu le 23 février 2000. Après deux audiences, le 12 décembre 2001 les parties présentèrent leur conclusions et le juge rapporteur mit l’affaire en délibéré. Selon les informations contenues dans une note du tribunal de Rome du 12 juillet 2002, à cette date le jugement concernant l’affaire du requérant n’était pas encore disponible.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
L’immunité parlementaire
L’article 68 § 1 de la Constitution, tel que modifié par la loi constitutionnelle n
o
3 de 1993, qui a abrogé la nécessité d’obtenir l’autorisation du Parlement pour procéder contre l’un de ses membres, est ainsi libellé
:
«
Les membres du Parlement ne peuvent être appelés à répondre des opinions et votes exprimés par eux dans l’exercice de leurs fonctions
».
La Cour constitutionnelle a précisé que la délibération d’une chambre législative affirmant que le comportement de l’un de ses membres entre dans le champ d’application de la disposition précitée empêche d’entamer ou de continuer toute procédure pénale ou civile visant à établir la responsabilité du parlementaire en question et à obtenir la réparation des dommages subis.
Si (normalement à la demande du parlementaire concerné) une telle délibération est adoptée, les juridictions judiciaires ne peuvent la censurer. Toutefois, si le juge estime qu’elle s’analyse en un exercice illégitime du pouvoir d’appréciation attribué aux chambres législatives, il peut soulever un conflit entre pouvoirs de l’Etat devant la Cour constitutionnelle (voir l’arrêt de la Cour constitutionnelle n
o
1150 de 1988). La même possibilité n’est pas reconnue aux parties au procès.
Les chambres législatives ont adopté une interprétation extensive de l’article 68 § 1, reconnaissant son applicabilité aux opinions exprimées en dehors du siège du Parlement, fussent-elles indépendantes de l’activité parlementaire proprement dite. Cette interprétation extensive se fonde sur l’idée que les jugements politiques exprimés hors du Parlement constituent une projection vers l’extérieur de l’activité parlementaire et relèvent du mandat confié par les électeurs à leurs représentants.
Saisie de la question à l’occasion de conflits entre pouvoirs de l’Etat soulevés par les juges, la Cour constitutionnelle a d’abord exercé un contrôle limité à la régularité formelle de la délibération parlementaire. Puis, progressivement, elle a établi des limites plus étroites à la garantie de l’immunité parlementaire, élargissant du même coup la portée du contrôle devant être exercé par elle quant à la compatibilité de la délibération parlementaire avec l’article 68 de la Constitution. Dans son arrêt n
o
289 du 18
juillet 1998, elle a ainsi précisé que la «
fonction parlementaire
» (
funzione parlamentare
) ne peut pas couvrir toute l’activité politique d’un député ou d’un sénateur car «
une telle interprétation (...) entraînerait le risque de transformer une garantie en un privilège personnel
». Elle a ajouté
: «
on ne saurait établir aucun lien entre de nombreuses allusions prononcées lors de réunions, conférences de presse, émissions télévisées (...) et une question parlementaire adressée par la suite au ministre de la Justice (...). En conclure autrement [équivaudrait à admettre] qu’aucune affirmation, même gravement diffamatoire et (...) tout à fait indépendante de la fonction ou activité parlementaire, ne peut être censurée
».
Dans sa jurisprudence ultérieure, qui peut maintenant être considérée comme bien établie, la Cour constitutionnelle a précisé que lorsqu’il s’agit d’opinions exprimées en dehors du Parlement, il faut vérifier s’il existe un lien avec les activités parlementaires. En particulier, il doit y avoir une correspondance substantielle entre les opinions en cause et un acte parlementaire préalable (voir les arrêts n
os
10, 11, 56, 58, et 82 de 2000, n
os
137 et 289 de 2001, et n
os
50, 51, 52, 79 et 207 de 2002).
2.
La «
prorogation
» des pouvoirs des chambres législatives
Aux termes de l’article 61 § 2 de la Constitution, jusqu’à la première réunion des chambres législatives nouvellement constituées, les pouvoirs des chambres précédentes sont prorogés.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale contre X.
Le requérant considère que la procédure pénale contre X n’a pas été équitable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil
».
a)
Le requérant se plaint du fait que la Cour de cassation a délibéré sur son pourvoi en chambre de conseil, sans donner à ses avocats la possibilité de s’exprimer oralement devant elle.
La Cour relève tout d’abord qu’il ressort des documents produits par le Gouvernement que le représentant du requérant avait été informé de la date de l’audience devant la Cour de cassation. Cependant, elle n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si l’avocat en question a eu une possibilité de présenter oralement ses arguments devant la haute juridiction italienne, car, à supposer même qu’une telle faculté lui ait été refusée, ce grief serait de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.
La Cour rappelle que la manière dont l’article 6 § 1 de la Convention s’applique aux cours d’appel ou de cassation dépend des particularités de la procédure en cause. Il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la Cour de cassation. Vu la spécificité du rôle joué par celle-ci, son contrôle étant limité au respect du droit, un formalisme plus grand peut être admis à cet égard (voir
Levages Prestations Service c. France
, arrêt du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, pp.
1544-1545, §§ 45-48, et
K.D.B. c. Pays-Bas
, arrêt du 27 mars 1998,
Recueil
1998-II, p. 630, § 38).
Comme la Cour l’a relevé à plusieurs reprises, l’absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance. Ainsi, une procédure ne comportant que des points de droit et non de fait peut satisfaire aux exigences de l’article 6, même si l’appelant ne s’est pas vu offrir la possibilité de comparaître devant la cour d’appel ou de cassation (
Meftah et autres c. France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 41, 26 juillet 2002, et
Bulut c.
Autriche
, arrêt du 22
février 1996,
Recueil
1996-II, p. 358, § 41).
La Cour note qu’en l’espèce le pourvoi en cassation a été formé après que les différentes allégations du requérant avaient été examinées par le tribunal de Rome, qui avait plénitude de juridiction pour se prononcer sur le bien-fondé de l’accusation portée contre X et qui avait tenu des audiences auxquelles tant le requérant que son avocat avaient eu la possibilité de participer.
La Cour de cassation, quant à elle, était appelée uniquement à se prononcer sur la question de savoir si le juge de première instance avait commis des erreurs de droit et avait motivé sa décision de façon logique et correcte. Se fondant sur le dossier et sur les mémoires écrites des parties, elle a jugé que le pourvoi du requérant était manifestement mal fondé et l’a déclaré irrecevable. Elle ne s’est pas penchée sur des questions de fait portant sur l’appréciation de la culpabilité ou de l’innocence de X, qui auraient nécessité une audience.
En conclusion, compte tenu du rôle qui est celui de la Cour de cassation et eu égard à la procédure considérée dans son ensemble, la Cour estime que le fait que la Cour de cassation ait adopté son arrêt du 19 juin 2000 en chambre de conseil et sans préalablement entendre oralement les arguments des parties ne saurait déceler aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Walczak c. Pologne
(déc.), n
o
77395/01, 7 mai 2002
).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Le requérant critique la décision de rejeter son pourvoi et considère que la Cour de cassation a omis tout examen visant à établir si l’article 68 de la Constitution trouvait à s’appliquer en l’espèce.
1.
L’exception de non-épuisement du Gouvernement
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il observe que le requérant se serait «
désisté
» et n’aurait pas entamé une procédure civile en réparation, dans le cadre de laquelle il aurait pu demander à la juridiction saisie de soulever un conflit entre pouvoirs de l’Etat.
A cet égard, le Gouvernement note que les délibérations des chambres législatives concernant l’applicabilité de l’article 68 § 1 peuvent être contestées par le pouvoir judiciaire devant la Cour constitutionnelle, appelée à vérifier si, dans chaque cas d’espèce, les opinions incriminées ont été exprimées dans l’exercice des fonctions parlementaires. En effet, à partir au moins de 1997 (voir notamment les arrêts n
os
265 et 375 de 1997, n
o
289 de 1998, n
o
329 de 1999, n
os
10, 11, 56, 58, 82, 320 et 420 de 2000, n
os
137 et 289 de 2001, n
os
50, 51, 52, 79 et 207 de 2002), la Cour constitutionnelle a annulé des nombreuses délibérations du Parlement concernant l’immunité en question au motif que les comportements dénoncés sortaient du cadre du «
droit parlementaire
», même s’ils étaient justifiés par une querelle de nature politique. Le type de contrôle exercé par la haute juridiction italienne dans le cadre des conflits entre pouvoirs de l’Etat constituerait donc un instrument de protection en faveur des citoyens victimes d’une infraction pénale commise par un député ou un sénateur que le Parlement aurait illégitimement estimée couverte par l’article
68 § 1 de la Constitution. Au vue de la jurisprudence citée ci-dessus, désormais bien établie à l’époque où la Cour de cassation s’est prononcée sur le pourvoi du requérant, ce dernier aurait eu des bonnes chances d’obtenir le renvoi de son affaire devant la Cour constitutionnelle et l’annulation de la délibération du Sénat du 11
mars
1998.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement, observant que trois juridictions (tribunal, cour d’appel et Cour de cassation) ont été appelées à trancher de son affaire.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement vise à ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres,
Selmouni c. France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités –, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (
ibidem
). De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des Droits de l’Homme (
Akdivar et autres c.
Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p.
1210, § 65, et
Aksoy c. Turquie
, arrêt du 18 décembre 1996,
Recueil
1996-VI, p. 2275, § 51).
Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment,
Akdivar et autres
, arrêt précité, p. 1210, § 66, et
Dalia c. France
, arrêt du 19
février
1998,
Recueil
1998-I, pp. 87-88, § 38). En particulier, la Cour ne saurait exiger l’exercice d’un recours manifestement dépourvu de chances de succès (
Bozano c. France
, arrêt du 18 décembre 1986, série A n
o
111, p.
21, § 50, et
Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande
, arrêt du 29
octobre
1992, série A n
o
246-A, p. 23, §§ 48 et 50).
En l’espèce, la Cour relève que, contrairement à ce qui a été affirmé par le Gouvernement, le requérant a entamé devant le tribunal de Rome une procédure civile en réparation des dommages subis, qui, à la date des dernières informations (12 juillet 2002), était encore pendante. Cependant, la Cour ne saurait considérer comme prématuré le grief du requérant. A cet égard, elle observe que, comme la Cour constitutionnelle italienne l’a précisé, la délibération d’une chambre législative affirmant que le comportement de l’un de ses membres rentre dans le champ d’application de l’article 68 § 1 de la Constitution empêche d’entamer ou de continuer toute procédure visant à établir la responsabilité du parlementaire en question et à obtenir la réparation des dommages subis. Il s’ensuit que l’action civile du requérant est destinée à se heurter à la délibération du Sénat du 11 mars 1998, qui avait déclaré que l’immunité parlementaire trouvait à s’appliquer en l’espèce. Cette démarche est partant dépourvue de chances raisonnables de succès (voir
Cordova c. Italie
(n
os
1 et 2
) (déc.), n
os
40788/98 et 45649/99, 13 juin 2002, non publiées).
Quant à la possibilité de demander au juge civil de soulever un conflit entre pouvoirs de l’Etat, la Cour rappelle que dans le système juridique italien, un individu ne jouit pas d’un accès direct à la Cour constitutionnelle pour l’inviter à vérifier la constitutionnalité d’une loi ou un dépassement, de la part d’un organe de l’Etat, de ses attributions institutionnelles
: seule a la faculté de la saisir, à la requête d’un plaideur ou d’office, une juridiction qui connaît du fond d’une affaire ou un autre organe étatique. Dès lors, pareille démarche ne saurait s’analyser en un recours dont l’article
35
§
1 de la Convention exige l’épuisement (voir
Brozicek c.
Italie
, arrêt du 19
décembre 1989, série A n
o
167, p. 17, § 34
;
Craxi c. Italie
(déc.), n
o
34896/97, 11
octobre 2001, non publiée
;
Cordova c. Italie
, décisions précitées).
Il s’ensuit que ce grief ne doit pas être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et que l’exception du Gouvernement doit être rejetée.
2.
Le fond du grief du requérant
(a)
Les arguments des parties
Le Gouvernement rappelle que l’immunité reconnue aux membres du Parlement pour leurs votes et opinions poursuit le but d’assurer aux représentants du peuple, dans l’exercice de leurs fonctions, la liberté d’expression la plus complète, en marge des limites imposées aux autres citoyens. Toute interférence avec cette liberté devrait être exclue.
Ce principe serait d’ailleurs reconnu par toutes les démocraties parlementaires et devrait être considéré comme l’une des règles caractérisant les systèmes démocratiques, où règnent la séparation des pouvoirs et la prééminence du droit. Comme il ne serait pas raisonnable de croire qu’en signant la Convention les Hautes Parties contractantes ont souhaité y renoncer, sa compatibilité avec les droits fondamentaux de l’individu ne saurait être mise en question. Le Gouvernement se réfère, sur ce point, à la jurisprudence développée par la Commission dans les affaires
X c. Autriche
,
Young c. Irlande
et
Ó’Faolain c. Irlande
(voir, respectivement, les requêtes n
os
3374/67, 25646/94 et 29099/95, décisions de la Commission des 4 février 1969 et 17 janvier 1996) et par la Cour dans l’affaire
Fayed c. Royaume-Uni
(voir l’arrêt du 21
septembre 1994, série A n
o
Le Gouvernement considère que, justifiée par son rattachement à une fonction prévue par la Constitution, l’immunité en question ne se heurte ni au principe de l’égalité des citoyens devant la loi ni à l’interdiction de la discrimination. Elle ne viserait ni à créer une catégorie «
privilégiée
» ni à permettre aux parlementaires de faire un usage arbitraire de leurs prérogatives. Elle poursuivrait au contraire le but légitime de permettre au Parlement de débattre librement et ouvertement sur toute question concernant la vie publique, sans que ses membres aient à craindre des persécutions ou de possibles conséquences sur le plan judiciaire.
De plus, en cas de doute quant à l’applicabilité ou à l’étendue de l’immunité, les délibérations des chambres législatives adoptées en la matière pourraient être contestées par le pouvoir judiciaire devant la Cour constitutionnelle, compétente pour vérifier, dans chaque cas d’espèce, si les opinions incriminées ont été exprimées dans l’exercice de fonctions parlementaires. Pour décider de l’opportunité de saisir la Cour constitutionnelle, les juridictions judiciaires se prononceraient, au moins implicitement, sur le caractère correct et légitime de la délibération litigieuse. En tout état de cause, elle ne pourraient à elles seules priver le juge du fond du pouvoir d’examiner le différend.
A la lumière de ce qui précède, le Gouvernement estime qu’aucune restriction du droit du requérant à un tribunal ne saurait être décelée en l’espèce. Garantissant la possibilité de saisir une autorité judiciaire pour faire statuer sur une contestation relative à un droit de caractère civil, ledit droit à un tribunal n’impliquerait pas l’obligation, pour le juge, de conduire le procès dans le sens souhaité par le demandeur ou d’écarter les questions préliminaires susceptibles d’empêcher une décision sur le fond. En l’espèce, le requérant a pu s’adresser à un tribunal et se constituer partie civile dans la procédure ouverte contre X. L’affaire a ensuite été tranchée par le tribunal de Rome, qui, examinant les faits de manière indépendante et autonome, s’est penché sur la question de savoir si les conditions pour l’application de l’immunité étaient remplies.
Le Gouvernement soutient par ailleurs qu’à supposer même que le requérant ait subi une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, celle-ci a de toute façon été proportionnée au but légitime poursuivi, à savoir la liberté et la spontanéité des débats parlementaires. A cet égard, il observe que la jurisprudence plus récente de la Cour constitutionnelle montrerait que l’étendue de l’immunité parlementaire est maintenant soigneusement ajustée au but poursuivi, la haute juridiction italienne tenant compte de l’importance de garantir une protection judiciaire des droits fondamentaux à l’honneur et à la réputation de ceux qui s’estiment offensés par les déclarations d’un parlementaire. Dans ces conditions, on ne saurait conclure que le droit des particuliers à un tribunal peut se trouver atteint dans sa substance même, s’agissant, tout au plus, d’une réglementation dudit droit rentrant dans la marge d’appréciation devant, en la matière, être reconnue aux Etats contractants.
En l’espèce, le tribunal de Rome a indiqué que les affirmations de X n’étaient pas manifestement injurieuses et constituaient une manifestation légitime de la pensée du parlementaire en question. Il y a donc eu une évaluation, bien que sommaire, de la nature, de la forme et du contenu des déclarations dénoncées par le requérant, qui constituerait un examen du fond de son affaire.
Le Gouvernement relève qu’il est vrai qu’un particulier ne peut ni saisir directement la Cour constitutionnelle ni obliger le juge du fond à le faire, mais seulement solliciter une décision en ce sens. Il estime toutefois que ce système ne peut passer pour contraire à la Convention, puisque le conflit entre pouvoirs de l’Etat vise à protéger la fonction de sauvegarde de la prééminence du droit dont le pouvoir judiciaire est investi. Par ailleurs, comme il ressort de l’arrêt de la Cour constitutionnelle n
o
76 de 2001, les parties privées peuvent intervenir dans la procédure devant la haute juridiction italienne.
Le Gouvernement allègue enfin qu’à supposer même qu’une violation puisse s’être produite dans la présente affaire, elle ne peut être attribuée qu’à un dysfonctionnement ponctuel du système italien, qui offre normalement des garanties suffisantes et doit être réputé conforme à la Convention. En effet, si le conflit entre pouvoirs avait été soulevé, il est probable que la Cour constitutionnelle, au vu de sa jurisprudence, aurait annulé la délibération du Sénat du 11
mars 1998.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement. Il rappelle qu’aux termes de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle la «
fonction parlementaire
» ne peut pas couvrir toute l’activité politique d’un député ou d’un sénateur, en particulier quand ceux-ci s’expriment en dehors du Parlement et avec l’intention de mépriser l’un de leurs adversaires. Par ailleurs, selon le requérant X n’était plus sénateur au moment de la publication de l’article incriminé, étant au contraire engagé dans une campagne électorale visant à obtenir sa réélection.
(b)
L’appréciation de la Cour
La Cour considère que la présente requête pose avant tout la question de savoir si le requérant a joui du droit, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, d’avoir accès à un tribunal afin d’obtenir une décision quant à la contestation sur son droit à la protection de sa réputation (voir
Golder c.
Royaume-Uni
, arrêt du 21 février 1975, série A n
o
18, pp. 17-18, §§ 35-36, et
Cordova c. Italie
, décisions précitées).
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’ingérence que l’immunité parlementaire reconnue à X a réalisé avec son droit d’accès à un tribunal, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président