Buonomo Gärber și alții împotriva Italiei

Reclamații La epoca faptelor, primul reclamant era asociat responsabil și administrator unic al societății în comandită simplă Leas KG des R. Buonomo & Co (denumit mai jos Leas), al cărei alt asociat era societatea în comandită simplă Baufin Kg des R. Buonomo Gärber (denumit mai jos Baufin). Primul reclamant era de asemenea asociat responsabil și administrator unic al societății Baufin. Societatea Baufin era deținută în proporție de 99% de reclamant. La 14 aprilie 1994, societatea Leas Kg și-a schimbat numele în Schloss Sigmundskron Gutverwaltung KG des R. Buonomo Gärber & Co. Tot la epoca faptelor, societățile Leas și Baufin dețineau respectiv 40% și 60% din societatea Birkenhof KG.

Castelul Firmiano Castelul Firmiano este un castel medieval situat în apropierea orașului Bolzano. A aparținut diferitelor familii nobile tiroleze și a ajuns la moștenire la Conții de Toggenburg, care-l dețin la epoca faptelor. Castelul este identificat în cadastru sub nr. E.Z1.4487/II. KG. Prin decretul nr. 989/51 din 30 iunie 1951, Ministerul Educației Naționale, care la epoca faptelor era competent în materie de bunuri culturale, a declarat că Castelul Firmiano prezintă o importanță deosebit de mare în sensul legii nr. 1089 din 1939 privind protecția bunurilor de interes artistic și istoric.

"Contractul de schimb" La 22 ianuarie 1994, primul reclamant, în calitate de reprezentant și asociat responsabil al societății Leas, a încheiat un "contract de schimb" cu familia Toggenburg, proprietara Castelului Firmiano. Familia Toggenburg a cedat proprietatea castelului societății Leas, iar primul reclamant, ca reprezentant și asociat responsabil al societății Leas, a cedat în schimb 40% din capitalul societății Birkenhof și a plătit în plus 1.000.6000.000 lire italiene (ITL). Valoarea globală a tranzacției a fost stabilită de părți, în scopuri fiscale, la cifra de 3.100.000.000 lire italiene (ITL). Conform legii nr. 1089 din 1939, la 14 aprilie 1994, notarul care a instrumentat actul de schimb l-a transmis la Președinția Guvernului Provinciei Autonome Bolzano pentru a obține "nulla osta" prevăzut pentru contractul de schimb.

Situația anterioară decretului de preempțiune din 30 mai 1994 Primul reclamant expune că a achiziționat Castelul Firmiano pentru a-i dezvolta capacitatea de primire și pentru a-l afecta activităților culturale. Din această perspectivă, la 29 aprilie 1994, primul reclamant a constituit o fundație al cărei scop era: - asigurarea administrării arhivelor istorice ale castelului; - a-l face o locație culturală și a-l deschide publicului; Pentru a atinge scopurile menționate, primul reclamant a prevăzut în contractul de fundație și în actul de fundație că doi membri ai Guvernului Provinciei Autonome Tirol de Sud vor ocupa locuri în consiliul fundației cu drept de veto. La 2 mai 1994, primul reclamant a transmis actul și contractul de fundație șefului Guvernului Provinciei Autonome Bolzano. Printr-o scrisoare din 3 mai 1994 adresată șefului Guvernului Provinciei Autonome Bolzano, primul reclamant se angaja în mod formal să nu permită nicio întrunire politică fără acordul șefului Guvernului. S-a angajat, în plus, să permită accesul publicului. În mai 1994, partidul "Union für Südtirol" a declarat public că acest castel era leagănul autonomiei provinciei, al identității sale culturale și lingvistice, și nu putea în nici un caz să cadă "în mâini italiene".

Decretul de preempțiune luat în temeiul legii nr. 1089 din 1939 Prin decret din 30 mai 1994, provincia autonomă Bolzano-Alto Adige a exercitat dreptul de preempțiune conform articolelor 31 și 32 ale legii nr. 1089 din 1 iunie 1939 pentru prețul de 3.100.000.000 lire italiene (ITL). Administrația a considerat că, în scopul legii menționate, schimbul încheiat de reclamant era echivalent cu un contract de vânzare-cumpărare și era deci supus legii litigioase. Provincia a considerat că acest castel era un bun important pentru colectivitatea regiunii și a estimat că trebuia afectat pentru folosință publică și scopuri esențial culturale, și anume muzeu și sală de expoziție. Prin același decret, provincia autonomă Bolzano a ordonat punerea la dispoziția reclamanților a unei sume de 3.100.000.000 ITL. Din dosarul cauzei rezultă că această sumă a fost pusă la dispoziția reclamanților în iunie 1994.

Evenimentele posterioare decretului de preempțiune din 30 mai 1994 Reclamații expun că după exercitarea dreptului de preempțiune din 30 mai 1994, provincia Bolzano nu a întreprins nicio acțiune pentru a restaura castelul sau pentru a organiza vreo manifestație culturală. În 1997, provincia ar fi decis să instaleze țiganii regiunii în parcul castelului. În 2000, ar fi mai departe decis să pună castelul la dispoziția unei persoane particulare, pentru a constitui un "Alpines Disneyland".

Procedurile intentate La 13 septembrie 1994, societatea Leas KG, care între timp a devenit societatea Schloss Sigmundskron Gutsverwaltung în persoana reprezentantului seu legal domnul Buonomo, și familia Toggenburg au depus o plângere la tribunalul administrativ (TAR) din Bolzano pentru a obține anularea decretului de preempțiune din 30 mai 1994. Reclamații au susținut că art. 31 al legii nr. 1089 din 1939 prevedea un drept de preempțiune din partea statului doar asupra contractelor cu titlu onerabil; aceasta ar fi confirmată de o circulară adoptată de provincia autonomă Bolzano conform căreia contractul de schimb trebuia asimilat unei donații, exonerat deci de dreptul de preempțiune al statului în sensul articolelor 30 și 31 ale legii 1089 din 1939. Reclamații au susținut în plus o depășire a puterii administrației, care a ales să exercite dreptul de preempțiune în absența unei motivații logice. Prin sentință din 28 februarie 1995, TAR a respins plângerea în special pe motiv că legea nr. 1089 din 1939 viza orice tranzacție cu titlu onerabil și că în acest sens, schimbul trebuia asimilat unui contract de vânzare. Reclamații au contestat această sentință în fața Consiliului de Stat. Prin hotărâre din 14 decembrie 1999, al cărei text a fost notificat reclamanților la 19 mai 2000, Consiliul de Stat a respins plângerea și a confirmat sentința TAR în întregime. Consiliul de Stat a precizat că circulara adoptată de Provincia autonomă Bolzano contestată de reclamați și care asimila schimbul cu donația nu era nici datată nici semnată, și că în orice caz, nu putea modifica o lege a statului. B. Dreptul intern relevant 1. Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecția bunurilor de interes artistic și istoric. Atunci când este vorba de opere de artă sau alte bunuri care prezintă interes pentru patrimoniul național, alieneările și alte acte juridice sunt supuse anumitor condiții. Într-adevăr, art. 30 al legii nr. 1089 din 1 iunie 1939 prevede obligația pentru proprietar sau deținător, la orice titlu, al unui bun considerat ca prezentând interes cultural sau artistic în sensul articolului 3, de a declara ministerului competent în materie de bunuri culturale orice act, efectuat cu titlu onerabil sau gratuit, având scopul de a transmite, în tot sau în parte, proprietatea sau deținerea bunului. Articolele 31 § 1 și 32 § 1 ale legii nr. 1089 din 1939 acordă apoi ministerului un drept de preempțiune asupra bunului, care poate fi exercitat într-un termen de două luni de la data declarației menționate mai sus, și aceasta la prețul convenit în actul de alienare atunci când este vorba de o alienare cu titlu onerabil. art. 25 conține o dispoziție specifică pentru contractele de schimb și prevede că Ministrul Educației Naționale poate autoriza schimbul de obiecte de antichitate și artă cu altele aparținând instituțiilor sau persoanelor particulare, chiar și străine. 2. Decretul Președintelui Republicii nr. 690 din 1973 Acest decret privind executarea statutului special pentru regiunea Trentino Alto Adige referitor la protecția și conservarea patrimoniului istoric, artistic și popular constituie o delegare legislativă și reglementară a puterilor statului conform legii nr. 1089 din 1939 la provincia autonomă Bolzano Trentino Alto Adige. Potrivit articolului 3 al acestui decret, atunci când un bun prezentând interes pentru patrimoniu este alienat, dreptul de preempțiune revine provinciilor și trebuie exercitat - atunci când este vorba de bunuri aparținând statului - în condițiile și modalitățile prevăzute în articolele 31 și 32 ale legii nr. 1089 din 1939. Legea dispune de asemenea că până la adoptarea unui decret de aplicare, care până în prezent nu a avut loc, dispozițiile decretului regal nr. 363 din 30 ianuarie 1913 continuă să se aplice (art. 73). Articolele 66 și următoarele ale decretului regal reglementează cazurile de expropiere a bunurilor mișcătoare și imobile, cu trimiteri repetate la legea nr. 2359 din 25 iunie 1865 privind expropierile pentru cauza de utilitate publică. Atunci când administrația decide să expropieze un bun imobil, indemnizația care trebuie plătită trebuie să corespundă valorii vânale a bunului. 3. Circulara provinciei autonome Bolzano privind transferul proprietății bunurilor imobile "protejate". Această circulară, care nu are dată cunoscută, prevede că contractele de donație și schimb de imobile protejate, și anume prezentând interes pentru patrimoniu, trebuie să fiu obiectul unei declarații autorităților competente, și că acestea din urmă trebuie să-și dea acordul ("Nulla Osta"). Pentru cazul vânzării imobilelor protejate, provincia are un drept de preempțiune în sensul articolului 31 al legii nr. 1089 din 1939, care trebuie exercitat în doi luni de la declarație. Renunțarea la dreptul de preempțiune se efectuează sub forma unei comunicări scrise. PLÂNGERI 1. Reclamații se plâng că au fost lipsiți de castel în condiții contrare articolului 1 al Protocolului nr. 1 și articolului 18 al Convenției. Ei susțin în primul rând că preempțiunea care a lovit bunul lor era contrară legii. În acest sens, reclamații susțin că aveau achiziționat proprietatea castelului prin intermediul unui contract de schimb și că acesta din urmă nu putea fi lovit de preempțiune deoarece, după cum susțin ei, era vorba de o transmitere a proprietății cu titlu gratuit. Reclamații susțin că legea nr. 1089 din 1939 supune preempțiunii doar transmiterea proprietății cu titlu onerabil, contractul de schimb fiind pe de altă parte supus doar autorizării autorităților competente. Reclamații susțin în final că interpretarea de către Consiliul de Stat a dispozițiilor relevante era imprevizibilă. Reclamații califică privarea de bunul lor ca un act de expropiere ilegală și se plâng în al doilea rând că aceasta nu a avut loc pentru cauza de utilitate publică. Ei susțin că singurul motiv al decretului de preempțiune era de natură politică, și anume de a satisface partidele de dreapta prin menținerea tradițiilor germanofole ale provinciei autonome Bolzano. Reclamații se plâng în final că a existat o rupere a echilibrului echitabil, în sensul că indemnizația plătită de administrație este inferioară valorii vânale a bunului, care ar fi datorată atunci când administrația decide să expropieze un bun imobil în sensul legii nr. 1089 din 1939 și al articolului 70 al regulamentului de execuție. 2. Invocând art. 14 al Convenției, reclamații se plâng că decretul de preempțiune a fost luat pe motiv că primul reclamant, domnul Buonomo, are o patronimie italiană. ÎN DREPT 1. Reclamații susțin încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 și se plâng în special că au fost expropiați de autoritățile italiene de pe castel în condiții contrare cerințelor acestei dispoziții. art. 1 al Protocolului nr. 1 este redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 conține trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf și are caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figură în a doua frază a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune unor condiții anumite; iar a treia, înregistrată în al doilea paragraf, recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Cu toate acestea, nu sunt reguli lipsite de relație între ele. A doua și a treia sunt legate de exemple particulare de atentate asupra dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima" (vezi, între altele, James și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1986, seria A nr. 98-B, pp. 29-30, § 37, care prelucrează parțial termenii analizei pe care Curtea a dezvoltat-o în hotărârea sa Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; vezi și Sfintele mânăstiri c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301, p. 31, § 56, și Iatridis c. Grecia, nr. 31107/96, § 55, CEDO 1999-II. În speța de față, jurisdicțiile naționale au considerat că contractul de schimb încheiat de reclamați a fost cu titlu onerabil și era deci supus preempțiunii în sensul articolelor 31 și 32 ale legii nr. 1089 din 1939. Curtea consideră că nu ar trebui să se pronunțe asupra interpretării date de jurisdicțiile italiene dispozițiilor interne relevante și de a hotărî dacă cazul de față cade sub a doua frază a primului paragraf al articolului 1, deoarece această dispoziție nu constituie decât un caz particular al atentatului asupra dreptului la respectul bunurilor, garantat de norma generală enunțată în prima frază. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să examineze situația denunțată în lumina normei generale (Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 106, CEDO 2000-I) Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că măsura incriminată, și anume exercitarea dreptului de preempțiune al provinciei Bolzano, a costituit fără îndoială o ingerință în dreptul reclamanților la respectul bunurilor lor. Pentru a fi compatibilă cu norma generală enunțată în prima frază al articolului 1, o asemenea ingerință trebuie să mențină un "echilibru echitabil" între cerințele interesului general al comunității și imperativii salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (hotărâre Sporrong și Lönnroth, § 69). În plus, necesitatea de a examina chestiunea echilibrului echitabil "nu se poate resimți decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigiasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară" (hotărâre Iatridis, precitată, § 58). Curtea reamintește că legalitatea constituie o condiție primordială a compatibilității unei măsuri de ingerință cu art. 1 al Protocolului nr. 1. Într-adevăr, "art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, înainte de orice și în special, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectul bunurilor să fie legală" (hotărâre Iatridis, precitată, § 58). Curtea are totuși competență limitată de a verifica respectarea dreptului intern (Håkansson și Sturesson c. Suedia, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47), și reamintește că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și mai ales a curților și tribunalelor, de a interpreta și aplica dreptul intern (vezi Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor, 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Glässner c. Germania (dec.), nr. 46362/99, CEDO 2001-VII). În speța de față, niciun element al dosarului nu permite Curții să concluzioneze că autoritățile italiene au făcut o aplicare manifestă eronată sau care duce la concluzii arbitrare ale dispozițiilor legale în cauză (vezi, mutatis mutandis, Trei Traktörer AB c. Suedia, hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 159, pp. 22-23, § 58.). Cu toate acestea, principiul legalității înseamnă de asemenea existența normelor dreptului intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Hentrich c. Franța, hotărâre din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19-20, § 42, și Lithgow și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Or, în speța de față, niciun element al dosarului nu vine în sprijinul tezei reclamanților că ingerința în cauză era imprevizibilă sau arbitrară și prin urmare incompatibilă cu principiul legalității. În concluzie, ingerința în cauză nu era nici imprevizibilă nici arbitrară și în consecință era compatibilă cu principiul legalității. Cu toate acestea, Curtea este apelată să verifice dacă modul în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat, chiar și în caz de respectare a cerințelor legale, a produs efecte conforme cu principiile Convenției. Orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie, așa cum rezultă din art. 18 al Convenției, să urmărească un scop legitim. O ingerință în exercitarea dreptului la respectul bunurilor, în sensul primei fraze a articolului 1, trebuie de asemenea să urmărească un scop de utilitate publică (hotărâre Beyeler precitată, § 111). În speța de față, Curtea consideră că controlul pieței bunurilor prezentând interes pentru patrimoniul statului constituie un scop legitim în cadrul protecției patrimoniului cultural și istoric al unei țări. Preocuparea de a asigura un "echilibru echitabil" între cerințele interesului general al comunității și imperativii salvgardării drepturilor fundamentale ale individului se reflectă în structura întregului articol 1 și se traduce prin necesitatea unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele lor se găsesc legitiminizate, în interesul general, prin preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărâri Chassagnou și alții c. Franța [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III, și Immobiliare Saffi c. Italia, [GC], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999-V). Pentru a determina dacă măsura litigiasă respectă echilibrul echitabil dorit, Curtea trebuie în special să cerceteze dacă aceasta nu pune o sarcină disproportionată pe reclamați. Curtea observă că reclamații au fost lipsiți de proprietatea castelului la 30 mai 1994 și au primit o sumă echivalentă valorii globale a tranzacției stabilite în scopuri fiscale, și anume 3.100.000.000 lire italiene. Potrivit informațiilor furnizate de reclamații, administrația interesată a ordonat plata acestei sume prin același decret de preempțiune și a pus suma la dispoziția lor în iunie 1994. Rezultă că reclamații au fost compensați mai puțin de o lună după exercitarea dreptului de preempțiune și aproximativ cinci luni după închearea contractului de schimb. În aceste condiții, Curtea consideră că, chiar și presupunând că valoarea castelului a crescut în această perioadă, nu se poate considera că reclamații au trebuit să suporte o "sarcină disproportionată" (a contrario, hotărâre Beyeler precitată, §§ 120-122). Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că autoritățile italiene nu și-au depășit marja de apreciere și nu au omis, având în vedere obiectivul legitim urmărit, de a menține un "echilibru echitabil" între interesele reclamanților și interesul general. De aici rezultă că această parte a cererii este manifestă neîntemeiat și trebuie respingă conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2) Invocând art. 18 al Convenției, reclamații susțin că preempțiunea castelului a fost rezultatul unui abuz de drept și a unei depășiri a puterii. art. 18 al Convenției este redactat după cum urmează: "Restricțiile care, potrivit (...) Convenției, sunt aduse la drepturile și libertățile menționate nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost prevăzute." Curtea consideră că în lumina concluziilor sale privind art. 1 al Protocolului nr. 1, nicio chestiune distinctă nu se pune din unghiul articolului 18 al Convenției. De aici rezultă că acest motiv trebuie de asemenea respins ca fiind manifestă neîntemeiat, conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 3) Invocând art. 14 al Convenției, reclamații se plâng că decretul de preempțiune a fost adoptat pe motiv că primul reclamant, domnul Buonomo, are o patronimie italiană. art. 14 al Convenției dispune: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio distinc­ție, bazată mai ales pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. " Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor. Nu are o existență independentă deoarece are valabilitate doar pentru "exercitarea drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Sigur, poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, are o porată autonomă, dar nu poate fi aplicat dacă faptele litigiului nu cad sub imperul a cel puțin uneia din aceste clauze (Thlimmenos c. Grecia [GC], nr. 34369/97, CEDO-2000, § 40). Această condiție este îndeplinit în speța de față deoarece faptele denunțate de reclamații cad potențial sub art. 1 al Protocolului nr. 1, chiar dacă motivul respectiv (nr. 1) a fost declarat manifestă neîntemeiat. Potrivit jurisprudenței constante, o distinc­ție este discriminatorie în sensul articolului 14, dacă îi lipsesc justificare obiectivă și rezonabilă, și anume dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În plus, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații pe alte puncte analoage justifică distinc­ții de tratament (Karlheinz Schmidt c. Germania, hotărâre din 18 iulie 1994, seria A nr. 291-B, p. 32, § 24). După opinia Curții, alegerea autorităților cu privire la destinatarii măsurii criticate nu poate fi considerată ca lipsind de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece preempțiunea vizează un bun imobil al cărui importanță pentru patrimoniul istoric, artistic și cultural nu a fost contestat, și că nimic nu dovedește că autoritățile au ales acest imobil din cauza patronimiei unui dintre proprietari. Curtea având declarat manifestă neîntemeiate celelalte motive ale reclamanților, nu pare nici că măsura litigiasă poate fi considerată ca disproportionată în raport cu scopul urmărit. În consecință, acest motiv este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie declarat inadmisibil prin aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffiera de Secțiune Președinte

Les requérants A l’époque des faits, le premier requérant était associé responsable et administrateur unique de la société en commandite simple Leas KG des R. Buonomo & Co (ci - après désignée Leas ), dont l’autre associé était la société en commandite simple Baufin Kg des R. Buonomo Gärber (ci après - désigné Baufin ). Le premier requérant était également associé responsable et administrateur unique de la société Baufin . La société Baufin était possédée à raison de 99% par le requérant. Le 14 avril 1994, la société Leas Kg modifia son nom en Schloss Sigmundskron Gutverwaltung KG des R. Buonomo Gärber & Co. Toujours à l’époque des faits, les sociétés Leas et Baufin possédaient respectivement 40% et 60% de la société Birkenhof KG.

Le Château Firmiano Le Château Firmiano est un château médiéval situé aux alentours de la ville de Bolzano. Il a appartenu à diverses familles nobles tyroliennes et est revenu en héritage aux Comtes de Toggenburg, à qui il appartenait à l’époque des faits. Le Château est identifié au cadastre sous le n o E.Z1.4487/II. KG. Par le décret n o 989/51 du 30 juin 1951 le Ministère de l’Éducation Nationale, qui à l’époque des faits était compétent en matière de biens culturels, déclara que le Château Firmiano était d’un intérêt particulièrement important au sens de la loi n o 1089 de 1939 sur la protection des biens d’intérêt artistique et historique.

Le « contrat d’échange » Le 22 janvier 1994, le premier requérant, agissant en qualité de représentant et associé responsable de la société Leas, conclut un «contrat d’échange » avec la famille Toggenburg, propriétaire du Château Firmiano. La famille Toggenburg céda la propriété du château à la société Leas et le premier requérant, en tant que représentant et associé responsable de la société Leas, céda en contrepartie 40% du capital de la société Birkenhof et paya en outre 1 000 6000 000 lires italiennes (ITL). La valeur globale de la transaction fut établie par les parties, à des fins fiscales, au chiffre de 3 100 000 000 lires italiennes (ITL). Conformément à la loi n o 1089 de 1939, le 14 avril 1994, le notaire ayant instrumenté l’acte d’échange, le transmit à la Présidence du Gouvernement de la Province Autonome de Bolzano afin d’obtenir le «nulla osta» prévu pour le contrat d’échange.

La situation antérieure au décret de préemption du 30 mai 1994 Le premier requérant expose avoir acquis le Château Firmiano afin d’en développer la capacité d’accueil et en vue de l’affecter à des activités culturelles. Dans cette perspective, le 29 avril 1994 le premier requérant avait constitué une fondation dont le but était : - d’assurer l’administration des archives historiques du château ; - d’en faire un lieu culturel et de l’ouvrir au public ; Afin d’atteindre les buts cités, le premier requérant avait prévu, dans le contrat de fondation ainsi que dans l’acte de fondation, que deux membres du Gouvernement de la Province Autonome du Sud Tyrol siégeraient au conseil de fondation avec un droit de veto. Le 2 mai 1994, le premier requérant transmit l’acte et le contrat de fondation au chef du Gouvernement de la Province Autonome de Bolzano. Par une lettre du 3 mai 1994 adressée au chef du Gouvernement de la Province Autonome de Bolzano, le premier requérant s’engageait formellement à ne permettre aucune réunion politique sans l’accord du chef du Gouvernement. Il s’engageait, en outre, à permettre l’accès au public. En mai 1994 le parti « Union für Südtirol » déclara publiquement que le château était le berceau de l’autonomie de la province, de son identité culturelle et linguistique, et ne pouvait en aucun cas tomber «en mains italiennes ».

Le décret de préemption pris en vertu de la loi n o 1089 de 1939 Par un décret du 30 mai 1994, la province autonome de Bolzano- Alto Adige, exerça le droit de préemption conformément aux articles 31 et 32 de la loi n o 1089 du 1 er juin 1939 pour le prix de 3 100 000 000 lires italiennes (ITL). L’administration considéra que, aux fins de ladite loi, l’échange conclu par le requérant était équivalent à un contrat de vente-achat et était dès lors soumis à la loi litigieuse. La province considéra que le château était un bien important pour la collectivité de la région et estima que celui-ci devait être affecté à usage public et à des fins essentiellement culturelles, à savoir un musée et une salle d’exposition. Par le même décret, la province autonome de Bolzano ordonna la mise à disposition des requérants d’une somme de 3 100 000 000 ITL. Il ressort du dossier que cette somme fut mise à la disposition des requérants en juin 1994.

Les événements postérieurs au décret de préemption du 30 mai 1994 Les requérants exposent qu’après l’exercice du droit de préemption du 30 mai 1994, la province de Bolzano n’a jamais entrepris quoi que ce soit pour restaurer le château ou pour y organiser quelques manifestations culturelles. En 1997, la province aurait décidé d’installer les tziganes de la région dans le parc du château. En 2000, elle aurait en outre décidé de mettre le château à la disposition d’un particulier, afin d’y constituer un «Alpines Disneyland ».

Les procédures intentées Le 13 septembre 1994 la société Leas KG, devenue dans l’intervalle la société Schloss Sigmundskron Gutsverwaltung en la personne de son représentant légal M. Buonomo, ainsi que la famille Toggenburg, déposèrent un recours devant le tribunal administratif (TAR) de Bolzano afin d’obtenir l’annulation du décret de préemption du 30 mai 1994. Les requérants alléguaient que l’article 31 de la loi n o 1089 du 1939 prévoyait un droit de préemption de la part de l’Etat uniquement sur les contrats à titre onéreux ; ceci serait confirmé par une circulaire adoptée par la province autonome de Bolzano selon laquelle le contrat d’échange devait être assimilé à une donation, exemptée donc du droit de préemption de l’Etat au sens des articles 30 et 31 de la loi 1089 de 1939. Les requérants alléguaient en outre un excès de pouvoir de l’administration, qui avait choisi d’exercer le droit de préemption en l’absence de motivation logique. Par un jugement du 28 février 1995, le TAR rejeta le recours notamment au motif que la loi n o 1089 de 1939 visait toute transaction à titre onéreux et qu’à cet égard, l’échange devait être assimilé à un contrat de vente. Les requérants interjetèrent appel de ce jugement devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 14 décembre 1999, dont le texte fut notifié aux requérants le 19 mai 2000, le Conseil d’Etat rejeta le recours et confirma le jugement du TAR dans son intégralité. Le Conseil d’Etat précisa que la circulaire adoptée par la Province autonome de Bolzano mise en cause par les requérants et qui assimilait l’échange à la donation n’était ni datée ni signée, et, qu’en tout état de cause, celle-ci ne saurait modifier une loi de l’Etat. B. Le droit interne pertinent 1. La loi n o 1089 du 1er juin 1939 sur la protection des biens d’intérêt artistique et historique. Lorsqu’il s’agit d’œuvres d’art ou autres biens qui ont un intérêt pour le patrimoine de la nation, les aliénations et autres actes juridiques sont soumis à certaines conditions. En effet, l’article 30 de la loi n o 1089 du 1 er juin 1939 prévoit l’obligation pour le propriétaire ou le détenteur, à quelque titre que ce soit, d’un bien considéré comme présentant un intérêt culturel ou artistique au sens de l’article 3, de déclarer au ministère compétent en matière de biens culturels tout acte, effectué à titre onéreux ou gratuit ayant pour but de transmettre, en tout ou en partie, la propriété ou la détention du bien. Les articles 31 § 1 et 32 § 1 de la loi n o 1089 de 1939 accordent ensuite au ministère un droit de préemption sur le bien, qui peut être exercé dans un délai de deux mois à compter de la date de la déclaration susmentionnée, et cela au prix convenu dans l’acte d’aliénation lorsqu’il s’agit d’une aliénation à titre onéreux. L’article 25 contient une prévision spécifique pour les contrats d’échange et dispose que le Ministre de l’éducation nationale peut autoriser l’échange d’objets d’antiquité et d’art avec d’autres appartenant à des institutions ou des particuliers, même étrangers. 2. Le décret du Président de la République n o 690 de 1973 Ce décret sur l’exécution du statut spécial pour la région Trentino Alto Adige concernant la protection et la conservation du patrimoine historique, artistique et populaire constitue une délégation législative et réglementaire des pouvoirs de l’Etat selon la loi n o 1089 de 1939 à la province autonome de Bolzano Trentino Alto Adige. Aux termes de l’article 3 de ce décret, lorsqu’un bien ayant un intérêt pour le patrimoine fait l’objet d’une aliénation, le droit de préemption revient aux Provinces et doit être exercé - lorsqu’il s’agit de biens appartenant à l’Etat - dans les conditions et selon les modalités prévues aux articles 31 et 32 de la loi n o 1089 de 1939. La loi dispose également que jusqu’à l’adoption d’un décret d’application, qui à ce jour n’a pas eu lieu, les dispositions du décret royal n o 363 du 30 janvier 1913 continuent de s’appliquer (article 73). Les articles 66 et suivants du décret royal régissent les cas d’expropriation de biens meubles et immeubles, en renvoyant à plusieurs reprises à la loi n o 2359 du 25 juin 1865 relative aux expropriations pour cause d’utilité publique. Lorsque l’administration décide d’exproprier un bien immeuble, l’indemnité à verser doit correspondre à la valeur vénale du bien. 3. La circulaire de la province autonome de Bolzano relative au transfert de propriété des biens immobiliers «protégés ». Cette circulaire, dont on ne connaît pas la date, prévoit que les contrats de donation et d’échange d’immeubles protégés, à savoir ayant un intérêt pour le patrimoine, doivent faire l’objet d’une déclaration aux autorités compétentes, et que ces dernières doivent donner leur accord («Nulla Osta»). Pour le cas de vente d’immeubles protégés, la province dispose d’un droit de préemption au sens de l’article 31 de la loi n o 1089 de 1939, lequel doit être exercé dans le deux mois à compter de la déclaration. La renonciation au droit de préemption est effectuée sous forme d’une communication écrite. GRIEFS 1. Les requérants se plaignent d’avoir été privés du château dans des conditions contraires à l’article 1 du Protocole n o 1 et à l’article 18 de la Convention. Ils allèguent en premier lieu que la préemption qui a frappé leur bien était contraire à la loi. A cet égard, les requérants font valoir qu’ils avaient acquis la propriété du château moyennant un contrat d’échange et que ce dernier ne pouvait pas être frappé de préemption puisque, selon eux, il s’agissait d’un transfert de propriété à titre gratuit. Les requérants allèguent que la loi n o 1089 de 1939 soumet à la préemption seulement le transfert de propriété à titre onéreux, le contrat d’échange étant pour sa part soumis à simple autorisation des autorités compétentes. Les requérants soutiennent enfin que l’interprétation par le Conseil d’Etat des dispositions pertinentes était imprévisible. Les requérants qualifient la privation de leur bien comme un acte d’expropriation illégale et se plaignent en deuxième lieu que celle-ci n’a pas eu lieu pour cause d’utilité publique. Ils soutiennent que la seule raison du décret de préemption était de nature politique, à savoir de satisfaire le partis de droite en maintenant la tradition germanophile de la province autonome de Bolzano. Les requérants se plaignent enfin qu’il y a eu rupture du juste équilibre, en ce que l’indemnité payée par l’administration est inférieure à la valeur vénale du bien, qui serait due lorsque l’administration décide d’exproprier un bien immeuble au sens de loi n o 1089 de 1939 et de l’article 70 du règlement d’exécution. 2. Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent que le décret de préemption a été pris au motif que le premier requérant, M. Buonomo, a un patronyme italien. EN DROIT 1. Les requérants allèguent la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 et se plaignent notamment d’avoir été expropriés par les autorités italiennes du château dans des conditions contraires aux exigences de cette disposition. L’article 1 du Protocole n o 1 est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n o 1 contient trois normes distinctes : «la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (...). Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété ; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première » (voir, entre autres, James et autres c. Royaume Uni , arrêt du 21 février 1986, série A no 98-B, pp. 29-30, § 37, lequel reprend en partie les termes de l’analyse que la Cour a développée dans son arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 24, § 61 ; voir aussi Les saints monastères c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 30 1, p. 31, § 56, et Iatridis c. Grèce, n o 31107/96, § 55, CEDH 1999-II. En l’espèce, les juridictions nationales ont considéré que le contrat d’échange conclu par les requérants l’avait été à titre onéreux et était dès lors assujetti à préemption au sens des articles 31 et 32 de la loi n o 1089 de 1939. La Cour estime qu’il n’y a pas lieu de se prononcer sur l’interprétation donnée par les juridictions italiennes des dispositions internes pertinentes et de décider si le cas d’espèce relève de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1, étant donné que cette disposition ne constitue qu’un cas particulier d’atteinte au droit au respect des biens, garanti par la norme générale énoncée à la première phrase Dès lors, la Cour estime devoir examiner la situation dénoncée à la lumière de la norme générale ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 106, CEDH 2000-I) Au vu de ce qui précède la Cour considère que la mesure incriminée, à savoir l’exercice du droit de préemption de la province de Bolzano, a constitué sans nul doute une ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens. Pour être compatible avec la norme générale énoncée à la première phrase de l’article 1, une telle ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (arrêt Sporrong et Lönnroth , § 69). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre « ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n’était pas arbitraire » (arrêt Iatridis , précité, § 58). La Cour rappelle que la légalité constitue une condition primordiale de la compatibilité d’une mesure d’ingérence avec l’article 1 du Protocole n o 1. En effet, « l’article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect de biens soit légale » (arrêt Iatridis , précité, § 58). La Cour jouit cependant d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne ( Håkansson et Sturesson c. Suède, arrêt du 21 février 1990, série A n o 171-A, p. 16, § 47), et rappelle à cet égard qu’il appartient au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, d’interpréter et appliquer le droit interne (voir Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recuei des arrêts et décisions, 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Glässner c. Allemagne (déc.), n o 46362/99, CEDH 2001-VII,). En l’espèce aucun élément du dossier ne permet à la Cour de conclure que les autorités italiennes ont fait une application manifestement erronée ou aboutissant à des conclusions arbitraires, des dispositions légales en cause (voir, mutatis mutandis , Tre Traktörer AB c. Suède, arrêt du 7 juillet 1989, série A n o 159, pp. 22-23, § 58.). Toutefois, le principe de légalité signifie également l’existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles ( Hentrich c. France , arrêt du 22 septembre 1994, série A n o 296-A, pp. 19-20, § 42, et Lithgow et autres c. Royaume-Uni, arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 102, p. 47, § 110). Or, en l’espèce, aucun élément du dossier ne vient étayer la thèse des requérants que l’ingérence en cause était imprévisible ou arbitraire et par conséquent incompatible avec le principe de légalité. En conclusion, l’ingérence en cause n’était ni imprévisible ni arbitraire et en conséquence était compatible avec le principe de légalité. Néanmoins, la Cour est appelée à vérifier si la manière dont le droit interne a été interprété et appliqué, même en cas de respect des exigences légales, a produit des effets conformes aux principes de la Convention. Toute ingérence dans la jouissance d’un droit ou d’une liberté reconnus par la Convention doit, comme cela découle de l’article 18 de la Convention, poursuivre un but légitime. Une ingérence dans l’exercice du droit au respect des biens, au sens de la première phrase de l’article 1, doit également poursuivre un but d’utilité publique (arrêt Beyeler précité, § 111). En l’espèce, la Cour considère que le contrôle du marché des biens présentant un intérêt pour le patrimoine de l’Etat constitue un but légitime dans le cadre de la protection du patrimoine culturel et historique d’un pays. Le souci d’assurer un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier et se traduit par la nécessité d’un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en ouvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause ( arrêts Chassagnou et autres c. France [GC], n os 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999-III, et Immobiliare Saffi c. Italie , [GC], n o 22774/93, § 49, CEDH 1999-V). Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu, la Cour doit notamment rechercher si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée. La Cour note que les requérants ont été privés de la propriété du château le 30 mai 1994 et ont reçu une somme équivalente à la valeur globale de la transaction établie à des fins fiscales, à savoir 3 100 000 000 lires italiennes. Selon les renseignements fournis par les requérants, l’administration concernée a ordonné le paiement de cette somme par le même décret de préemption et a mis la somme à leur disposition en juin 1994. Il en résulte que les requérants ont été indemnisés moins d’un mois après l’exercice du droit de préemption et environ cinq mois après la conclusion du contrat d’échange. Dans ces conditions, la Cour considère que, même à supposer que la valeur du château ait augmenté pendant cette période, on ne saurait considérer que les requérants ont dû supporter une « charge disproportionnée » ( a contrario , arrêt Beyeler précité, §§ 120-122). Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que les autorités italiennes n’ont pas excédé leur marge d’appréciation et qu’elles n’ont pas manqué, eu égard à l’objectif légitime poursuivi, de ménager un « juste équilibre » entre les intérêts des requérants et l’intérêt général. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2) Invoquant l’article 18 de la Convention, les requérants allèguent que la préemption du château a été le résultat d’un abus de droit et d’un détournement de pouvoir. L’article 18 de la Convention est ainsi libellé : « Les restrictions qui, aux termes de la (...) Convention, sont apportées auxdits droits et libertés ne peuvent être appliquées que dans le but pour lequel elles ont été prévues. » La Cour considère qu’à la lumière de ses conclusions sur l’article 1 du Protocole n o 1, aucune question distincte ne se pose sous l’angle de l’article 18 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être également rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3) Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent que le décret de préemption a été adopté au motif que le premier requérant, M. Buonomo, a un patronyme italien. L’article 14 de la Convention dispose : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses ( Thlimmenos c. Grèce [GC], n o 34369/97, CEDH-2000, § 40). Cette condition se trouve remplie en l’espèce dès lors que les faits dénoncés par les requérants relèvent potentiellement de l’article 1 du Protocole n o 1, même si le grief respectif (n o 1) a été déclaré manifestement mal fondé. Selon une jurisprudence constante, une distinction est discriminatoire au sens de l’article 14, si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas de rapport de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement ( Karlheinz Schmidt c. Allemagne, arrêt du 18 juillet 1994, série A n o 291-B, p. 32, § 24). De l’avis de la Cour, le choix des autorités quant aux destinataires de la mesure critiquée ne saurait passer pour manquer de justification objective et raisonnable, puisque la préemption visait un bien immobilier dont l’importance de celui-ci pour le patrimoine historique, artistique et culturel n’a pas été remise en cause, et que rien ne prouve que les autorités ont choisi cet immeuble en raison du patronyme d’un de ses propriétaires. La Cour ayant déclaré manifestement mal fondés les autres griefs des requérants, il n’apparaît pas non plus que la mesure litigieuse puisse passer pour disproportionnée par rapport au but visé. En conséquence, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être déclaré irrecevable par application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière de section Président