AFFAIRE BUONOCORE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BONOCORE c. ITALIA (solicitarea nr. 48419/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Buonocore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Salvatore Buonocoe ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 22 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48419/99. Reclamantul este reprezentat de M. G. de Martino, avocat la Piano di Sorrento (Naples). Guvernul italian (adică, la data de 26 septembrie 2000.) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 8 septembrie 1985, dl G.D'E. și dl. A.C. l-au numit pe reclamant și pe trei membri ai familiei sale în fața Tribunalului din Napoli pentru a obține anularea donării unui teren în favoarea reclamantului și au considerat că acest act ascundea o vânzare și împiedica exercitarea dreptului lor de preempție. Prima ședință a avut loc la 12 noiembrie 1985. La 27 mai 1986, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit audierea martorilor indicați de solicitanți și de reclamant la audierile din 6 martie și 22 mai 1986 și a respins cererea de admitere a unei dovezi solicitate de solicitant. La 29 octombrie 1986, instanța din Napoli, hotărând asupra reclamației reclamantului, a confirmat respingerea acestei din urmă cereri. decembrie 1986 a fost amânată, la cererea părților, la 23 aprilie 1987, apoi, din nou, la cererea acestora, la 20 octombrie 1987, din cauza tentativei de soluționare amiabilă în desfășurare. Între timp, la 3 martie 1987 s-a încheiat o înțelegere amiabilă. La acea dată, Consiliul pârâtilor a contestat validitatea soluționării amiabile și s-a opus audierii martorilor. Judecătorul s-a reținut, cu privire la eligibilitatea contestației, până la 5 aprilie 1988 și, la acea dată, a fixat audierea martorilor la 16 iunie 1988. Începând cu această dată, cele patru audieri stabilite până la 13 Decembrie 1988 au fost legate de audierea martorilor. Lanțul de prezentare a concluziilor a fost stabilit la 28 septembrie 1989. Cu toate acestea, părțile și-au prezentat concluziile la 26 octombrie și 9 noiembrie 1989. Deliberarea cauzei a fost trimisă în fața camerei competente a Tribunalului la 24 octombrie 1990 și, la 31 octombrie 1990, instanța a trimis părțile în fața instanței pentru punerea în aplicare, deoarece dosarul cauzei nu conținea anumite documente necesare pentru examinarea sa. La 4 aprilie 1991, după depunerea documentelor solicitate, judecătorul a fixat la 12 februarie 1992, instanța a respins cererea dlui G.D'E. și a dlui. A.C. M. G.D'E. a solicitat apelul la 30 septembrie 1992 în fața Curții de Apel din Napoli. Prima audiere a avut loc la 22 decembrie 1992. La 15 ianuarie 1993, judecătorul a stabilit data de 19 februarie 1993 ședința de prezentare a concluziilor. Ședința în fața camerei competente a Curții de Apel a avut loc la 19 ianuarie 1994. Prin ordonanța din 26 ianuarie 1994, instanța a solicitat includerea contradicției prin citatul din M.A.C. După ședința din 1 aprilie 1994, Curtea de Apel a examinat cauza la 22 februarie 1995. printr-o hotărâre din 1 februarie 1995. Martie 1995, al cărui text a fost depus la grefă la 8 aprilie 1995, instanța de apel a respins cererea. La 19 iulie 1995, dl G.D'E. s-a ocupat de casare. La 28 septembrie 1995, reclamantul a introdus un recurs incident. Septembrie 1996, reclamantul a solicitat o examinare mai rapidă a cauzei. O audiere a fost stabilită la 9 mai 1997. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 24 august 1997, Curtea de Casație, care a anexat cele două recursuri, a respins primul și l-a considerat pe al doilea ca fiind absorbit. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 septembrie 1985 și s-a încheiat la 24 august 1997. 12. Prin urmare, a durat mai mult de 11 ani și 11 luni pentru trei instanțe. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 120 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 16 492 950 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 71 736 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. DE CES, CURȚA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BUONOCORE c. ITALIE

(Requête n° 48419/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Buonocore c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Buonocore («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48419/99. Le requérant est représenté par M

e

G. de Martino, avocat à Piano di Sorrento (Naples). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 8 septembre 1985, M. G.D'E. et M

me

A.C. assignèrent le requérant et trois membres de sa famille devant le tribunal de Naples afin d'obtenir l'annulation de la donation d'un terrain en faveur du requérant. Ils estimaient que cet acte camouflait une vente et empêchait l'exercice de leur droit de préemption.

4.

La première audience eut lieu le 12 novembre 1985. Le 27 mai 1986, le juge de la mise en état fixa l'audition des témoins indiqués par les demandeurs et le requérant aux audiences du 6 mars et 22 mai 1986 et rejeta la demande d'admission d'une preuve requise par le requérant. Le 29 octobre 1986, statuant sur la réclamation du requérant, le tribunal de Naples confirma le rejet de cette dernière demande. L'audience du 2

décembre 1986 fut reportée, à la demande des parties, au 23 avril 1987 puis, à nouveau remise, à leur demande, au 20 octobre 1987, en raison de la tentative de règlement amiable en cours. Entre temps, un règlement amiable avait été conclu, le 3 mars 1987. A l’audience du 20 octobre 1987, les parties déposèrent des notes complémentaires et le juge fixa une audience au 1

er

mars 1988. A cette date, le conseil des défendeurs contesta la validité du règlement amiable et s'opposa à l'audition des témoins. Le juge se réserva, sur l’admissibilité de la contestation soulevée, jusqu’au 5

avril 1988 et, à cette date, il fixa l’audition des témoins au 16

juin 1988. A compter de cette date, les quatre audiences fixées, jusqu’au 13

décembre 1988, furent relatives à l’audition des témoins. L’audience de présentation des conclusions fut fixée au 28

septembre 1989. Toutefois, les parties présentèrent leurs conclusions les 26

octobre et 9

novembre 1989.

5.

La mise en délibéré de l’affaire fut renvoyée devant la chambre compétente du tribunal au 24 octobre 1990 et, le 31 octobre 1990, cette juridiction renvoya les parties devant le juge de la mise en état, car le dossier de l'affaire ne contenait pas certaines pièces nécessaires à son examen. Le 4 avril 1991, après le dépôt des documents requis, le juge fixa au 12

février 1992 la mise en délibéré de l’affaire devant le tribunal.

6.

Par un jugement du 19 février 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 21

mai 1992, le tribunal rejeta la demande de M. G.D'E. et M

me

A.C.

7.

M. G.D'E. interjeta appel le 30 septembre 1992 devant la cour d'appel de Naples. La première audience eut lieu le 22

décembre 1992. Le 15

janvier 1993, le juge fixa au 19

février 1993 l'audience de présentation des conclusions. L'audience devant la chambre compétente de la cour d'appel se tint le 19 janvier 1994. Par une ordonnance du 26

janvier

1994, la cour exigea l'intégration du contradictoire par la citation de M

me

A.C. Après l'audience du 1

er

avril 1994, la cour d 'appel examina l’affaire le 22

février 1995. Par un arrêt du 1

er

mars 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 8

avril 1995, la cour d’appel rejeta la demande.

8.

Le 19 juillet 1995, M. G.D'E. se pourvut en cassation. Le 28

septembre 1995, le requérant introduisit un pourvoi incident. Le 28

septembre 1996, le requérant sollicita un examen plus rapide de la cause. Une audience fut fixée au 9 mai 1997. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 24 août 1997, la Cour de cassation, ayant joint les deux pourvois, rejeta le premier et considéra le second comme étant absorbé.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 8 septembre 1985 et s’est terminée le 24 août 1997.

12.

Elle a donc duré plus de onze ans et onze mois pour trois instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 100

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 120

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 16 492 950 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 71 736 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20

000

000

(vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 4

000

000

(quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président