Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Braşov a dispus, prin Încheierea de şedinţă pronunţată în camera de consiliu din data de 30 mai 2013 în Dosarul nr. 259/64/2013 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 650 şi art. 665 raportat la art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv determinarea instanţei competente teritorial să judece cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare atunci când imobilul supus urmăririi este situat în raza unei instanţe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanţe (judecătorii), dar ambele instanţe sunt situate în raza aceleiaşi curţi de apel.

Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, Biroul executorului judecătoresc I. H., cu sediul în oraşul Braşov, a solicitat instanţei încuviinţarea executării silite asupra unui imobil situat în municipiul Sfântu Gheorghe, în baza titlurilor executorii reprezentate de contract de credit şi contract de ipotecă. Judecătoria Sfântu Gheorghe a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Braşov, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 650 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, competenţa soluţionării cererii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. În speţă, faţă de sediul biroului executorului judecătoresc indicat în cererea introductivă, s-a apreciat că soluţionarea cererii este de competenţa Judecătoriei Braşov. Judecătoria Braşov a declinat competenţa de soluţionare în favoarea instanţei iniţial învestite, respectiv Judecătoria Sfântu Gheorghe, având în vedere că obiectul cererii de încuviinţare a executării silite este un imobil ipotecat aflat în circumscripţia Judecătoriei Sfântu Gheorghe, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Prin urmare, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între cele două judecătorii, s-a trimis dosarul Curţii de Apel Braşov, în vederea soluţionării regulatorului de competenţă. Curtea de Apel Braşov, în cadrul soluţionării conflictului negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 650 şi art. 665 raportat la art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Curtea de Apel Braşov a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivat de faptul că: a) de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 650 şi art. 665 raportat la art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv de determinarea instanţei de executare competente să judece cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare, depinde legalitatea actelor de executare întrucât, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, sancţiunea nerespectării normelor privitoare la competenţa teritorială a executorului judecătoresc este „nulitatea necondiţionată a actelor de procedură executate”; b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data de 30 mai 2013.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Părţile litigante nu şi-au exprimat punctul de vedere. Curtea de Apel Braşov a reţinut că judecarea regulatorului de competenţă cu care instanţa de judecată a fost învestită se soluţionează fără citarea părţilor, potrivit art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, astfel că, în atare condiţii, nu s-au solicitat părţilor, în mod distinct, puncte de vedere. În urma comunicării raportului întocmit în condiţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, părţile nu au depus, în scris, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii, deşi aveau această posibilitate potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă în Dosarul nr. 259/64/2013 al Curţii de Apel Braşov a exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept semnalate, arătând că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare este instanţa (judecătoria) în circumscripţia căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, chiar dacă biroul executorului sesizat cu executarea se află în raza altei instanţe (judecătorii). În argumentarea punctului de vedere s-a reţinut că dispoziţiile Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin art. 650, au introdus, pentru determinarea competenţei instanţei de executare, un criteriu uşor verificabil, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând cazul când legea prevede altfel. S-a reţinut că, pentru stabilirea instanţei competente potrivit criteriului prevăzut de art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, este necesar a se stabili executorul judecătoresc competent să efectueze executarea, răspunsul fiind regăsit în art. 651 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, care stabileşte o competenţă funcţională a oricărui executor din raza curţii de apel. În materia urmăririi silite imobiliare, prevederile art. 650 alin. (1) lit. a) trebuie corelate cu dispoziţiile art. 818-819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Astfel, potrivit art. 818 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în materia urmăririi silite imobiliare, cererea de urmărire se va adresa unui executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul urmărit, iar potrivit art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanţa de executare în raza căreia se află imobilul va încuviinţa urmărirea lui silită, fiind instituită o normă specială care stabileşte o competenţă teritorială absolută în cazul urmăririi silite imobiliare, ceea ce înseamnă că poate fi vorba de orice executor judecătoresc din raza teritorială a curţii de apel unde se află imobilul. În consecinţă, raportat la speţa dedusă judecăţii, deşi imobilul se află situat în oraşul Sfântu Gheorghe, creditorul poate trimite cererea de urmărire oricărui executor din raza Curţii de Apel Braşov. În ceea ce priveşte instanţa de executare imobiliară, derogatoriu de la prevederile generale ale art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, executorul judecătoresc poate solicita încuviinţarea executării silite doar „instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul”, în speţă Judecătoria Sfântu Gheorghe. Prevederile art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 instituie norme de competenţă teritorială exclusivă a instanţei judecătoreşti de la locul situării imobilului, inclusiv în ipoteza în care acesta se află în raza teritorială a mai multor instanţe, iar dacă legiuitorul ar fi vrut ca instanţa de executare imobiliară să fie orice judecătorie din raza curţii de apel în care este situat imobilul ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum a procedat prin art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov este în sensul că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare este judecătoria în circumscripţia căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, fiind exemplificate Sentinţa civilă nr. 7/Fcc/15.04.2013 a Curţii de Apel Braşov şi Sentinţa civilă nr. 8/Fcc/30.04.2013 a Curţii de Apel Braşov. 6.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: la nivelul Curţii de Apel Constanţa (respectiv Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Tulcea), al Curţii de Apel Bacău (respectiv Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Piatra-Neamţ) nu s-a identificat o practică unitară asupra problemei de drept semnalate. 6.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare este judecătoria în circumscripţia căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, fiind exemplificate Decizia nr. 2.115 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; Decizia nr. 3.154 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; Decizia nr. 3.486 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă; Decizia nr. 2.235 din 4 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar în subsidiar, pentru cazul în care se va opina asupra întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, s-a concluzionat că interpretarea dispoziţiilor art. 650 şi art. 665 raportat la art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 este în sensul că instanţa de executare competentă teritorial să judece cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare atunci când imobilul ipotecat supus urmăririi este situat în raza unei instanţe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanţe (judecătorii), dar ambele instanţe sunt situate în raza aceleiaşi curţi de apel, este instanţa (judecătoria) în circumscripţia căreia este situat imobilul ipotecat supus urmăririi.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, pentru considerentele arătate în continuare: Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus se instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impune a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Prin prezenta sesizare se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 650 şi art. 665 raportat la art. 818 şi art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv determinarea instanţei competente teritorial să judece cererea de încuviinţare a executării silite imobiliare atunci când imobilul supus urmăririi este situat în raza unei instanţe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanţe (judecătorii), dar ambele instanţe sunt situate în raza aceleiaşi curţi de apel. Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Curtea de Apel Braşov, învestită cu soluţionarea regulatorului de competenţă, a judecat ca ultimă instanţă, potrivit legii. Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instanţei de sesizare, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. Aşa cum s-a arătat, textul de lege în discuţie impune limitativ condiţiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei. Sintagma folosită de legiuitor – „de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei” – impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei. Pe cale de consecinţă, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În cauză, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat încuviinţarea executării silite asupra unui imobil, în baza titlurilor executorii reprezentate de contractul de credit şi contractul de ipotecă. În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării, Judecătoria Sfântu Gheorghe şi Judecătoria Braşov şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, motiv pentru care, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Braşov a fost sesizată în vederea pronunţării regulatorului de competenţă. Obiectul sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor de drept procesual, completul de judecată – titular al sesizării – fiind chemat să se pronunţe definitiv în procedura regulatorului de competenţă, fără a pune în discuţie şi analiză fondul litigiului, ci doar intervenirea unui incident procedural referitor la competenţă în cadrul litigiului de fond. Examinând conţinutul unei hotărâri pronunţate în cadrul regulatorului de competenţă în cazul unui conflict negativ de competenţă, se constată că aceasta nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar un incident procesual în care stabileşte care din cele două instanţe va trebui să judece, potrivit dispoziţiilor legale. Cum, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii procedurale în scopul determinării instanţei competente teritorial să judece o cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare, se constată că stabilirea competenţei nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Deşi, în principiu, este admisibil ca şi problemele de drept procesual să facă obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, atunci când rezolvarea de principiu dată de instanţa supremă determină soluţionarea în fond a cauzei, chestiunea de drept semnalată nu se încadrează în categoria celor de lămurirea cărora depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Faţă de argumentele evocate mai sus, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010,