ÎCCJ, Decizia nr. 2/2014

Titularul și obiectul sesizării Tribunalul Suceava - Secția civilă a dispus, prin încheierea din ședința publică pronunțată la data de 22 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 1.067/334/2013 aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, în corelare cu prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000.

Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei petentul L.M. a solicitat, în contradictoriu cu comisiile de fond funciar, desființarea în parte a Hotărârii nr. 2 din 28 februarie 2013 și constituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 4,75 ha teren cu vegetație forestieră, în calitate de moștenitor al autorului L.D. - veteran de război. Prin Sentința civilă nr. 762 din 3 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei, s-a respins plângerea petentului. Față de tardivitatea formulării cererii, s-a reținut că Legea nr. 212/2008 - care a modificat art. 36 din Legea nr. 1/2000, în sensul includerii în categoria îndreptățiților la împroprietărire și a persoanelor fizice care dovedesc că au luptat pe front și că îndeplineau condițiile pentru a fi împroprietărite, prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare - a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008, intrând în vigoare în 3 zile de la publicare, și anume la data de 2 noiembrie 2008. Faptul că noua reglementare nu a prevăzut un termen de depunere a cererilor de constituire formulate în baza acestei prevederi legale nu înseamnă că un asemenea drept poate fi exercitat sine die. Un asemenea efect nici nu a fost avut în vedere de legiuitor, care, în titlul actului normativ, ca tehnică legislativă, arată că actul modifică o normă juridică a altui act normativ, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000. S-a concluzionat că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată și completată, termen ce se calculează de la 2 noiembrie 2008. Cum cererea de constituire a dreptului de proprietate a fost depusă de petent la data de 19 iunie 2010, s-a considerat că în mod corect a fost respinsă ca fiind tardiv formulată. Prin cererea de apel, petentul a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul reținerii tardivității formulării cererii, susținând că Legea nr. 212/2008 nu prevede un termen de depunere a cererilor, astfel că, acolo unde legea nu distinge, nu se poate aplica prin analogie un termen prevăzut de un alt act normativ, întrucât s-ar adăuga la lege.

Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării Prin Încheierea din ședința publică de la data de 22 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.067/334/2013, Tribunalul Suceava - Secția civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât din cuprinsul textului de lege anterior menționat nu rezultă cu claritate dacă ne aflăm în situația unui caz de constituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate și dacă cererea formulată la Comisia locală de fond funciar de persoanele introduse ca beneficiare prin Legea nr. 212/2008 este supusă unui termen, în condițiile în care dispozițiile art. 33 din Legea nr. 1/2000 vizează cazurile de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu cazurile de constituire a dreptului de proprietate. b) Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Informații referitoare la dosare și ședințele de judecată. c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 21 noiembrie 2013.

Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept a) Petentul a susținut că, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut un termen în cuprinsul textului de lege, nu este posibil ca autoritatea chemată să aplice dispozițiile Legii nr. 212/2008 să impună beneficiarilor alte condiții decât cele prevăzute expres de textul de lege, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. b) Intimata Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava a apreciat că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Completul de judecată a reținut că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, întrucât din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, nu rezultă cu claritate dacă modificarea adusă textului de lege instituie un caz de constituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate. Dacă se interpretează că ne aflăm în situația unui caz de constituire a dreptului de proprietate, nelămurirea instanței este dacă cererea de constituire adresată comisiei este supusă unui termen, în condițiile în care dispozițiile art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, vizează cazurile de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu cazurile de constituire a dreptului de proprietate, iar dacă textul de lege supus interpretării instituie un caz de reconstituire a dreptului de proprietate, nu este clar dacă cererea de reconstituire trebuie introdusă într-un anumit termen, iar în caz afirmativ, care este acest termen și de când începe să curgă. Având în vedere că față de forma anterioară modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, privește includerea în sfera celor îndrituiți la atribuirea de teren a persoanelor considerate îndreptățite la împroprietărire prin înscrierea lor în tabelele nominale întocmite în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum și a persoanelor care dovedesc faptul că au luptat pe front și că, deși îndeplineau condițiile necesare pentru a fi împroprietărite, au fost, totuși, omise la întocmirea tabelelor nominale, completul de judecată a apreciat că modificarea legislativă în discuție introduce două categorii de beneficiari care nu au avut efectiv în proprietate aceste terenuri anterior colectivizării și cărora acest text de lege le recunoaște dreptul de a beneficia de terenurile respective, cu condiția de a dovedi că ar fi avut vocație la împroprietărire conform Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. În concluzie, completul de judecată a considerat că modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, instituie cazuri de constituire a dreptului de proprietate, iar cererile adresate de beneficiari comisiilor locale de fond funciar nu pot fi supuse termenului prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, care vizează în mod expres cererile pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Jurisprudența instanțelor naționale în materie 6.1. Într-o opinie s-au reținut, în esență, următoarele: faptul că noua reglementare nu a prevăzut un termen de depunere a cererilor de constituire formulate în baza acestei prevederi legale nu înseamnă că un asemenea drept poate fi exercitat sine die; un asemenea efect nici nu a fost avut în vedere de legiuitor, care, în titlul actului normativ, ca tehnică legislativă, arată că actul modifică o normă juridică a altui act normativ, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000; s-a concluzionat astfel că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată, termen ce se calculează de la data de 2 noiembrie 2008. 6.2. Au fost și opinii relativ asemănătoare, care au nuanțat că, în condițiile în care Legea nr. 212/2008, care modifică art. 36 din Legea nr. 1/2000, conferă vocație la împroprietărire unei noi categorii de persoane, această nouă reglementare trebuie să fie interpretată în sensul că instituie, implicit, o repunere în termen a petenților interesați, altfel ea neavând nicio aplicabilitate; toate legile succesive ale fondului funciar au acordat noi termene de introducere a cererii, avându-se în vedere dificultatea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate. 6.3. Există și hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, prin care s-a considerat că, în lipsa unei reglementări exprese privind termenul de formulare a cererii, orice fel de interpretare prin trimitere la forma inițială a art. 33 din Legea nr. 1/2000, la dispozițiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente sau Hotărârii Guvernului nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, reprezintă o adăugare la lege și, implicit, o încălcare a principiului de drept potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem".

Jurisprudența Curții Constituționale Instanța de contencios constituțional a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate în legătură cu dispozițiile art. 36, respectiv art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse analizei de față a fost în sensul că modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, instituie un alt caz de reconstituire a dreptului de proprietate, iar cererile adresate de beneficiari comisiilor locale de fond funciar sunt supuse termenului prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii reglementate prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Astfel, în ceea ce privește primele 3 condiții enumerate mai sus, se constată că acestea sunt îndeplinite, întrucât s-a făcut dovada existenței unui litigiu în materia fondului funciar pe rolul Tribunalului Suceava - Secția civilă, în privința căruia sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la art. 1 și 5 din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Și următoarea condiție de admisibilitate - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere - este îndeplinită, întrucât există o legătură directă între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei. Așa cum s-a arătat, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei. Or, în cauză, Tribunalul Suceava - Secția civilă trebuie să tranșeze asupra unei cereri prin care s-a solicitat desființarea în parte a unei hotărâri a comisiei județene de fond funciar și constituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren cu vegetație forestieră, în favoarea petentului, care a formulat solicitarea în calitate de moștenitor al autorului său, veteran de război. Prin urmare, completul de judecată - titular al sesizării - este chemat să se pronunțe definitiv asupra unui raport juridic ce presupune o analiză a fondului litigiului, câtă vreme prin prezenta sesizare se solicită interpretarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, în raport cu reglementările legale care vizează termenul de formulare a unor astfel de cereri. Rezultă că modul de soluționare a excepției de tardivitate, determinat de maniera de interpretare a textelor de lege apreciate ca fiind incidente, reprezintă o chestiune de lămurirea căreia depinde soluționarea pe fond a cauzei, deoarece poate conduce la punerea în discuție a fondului dreptului dedus judecății. Cât privește condiția de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, se constată că, în condițiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile în funcție de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă, revine Înaltei Curți sarcina de a stabili caracterul de noutate al acesteia. În mod evident, cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenției legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanțelor de judecată în materie. În egală măsură, însă, noutatea, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă și la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective. În aceste condiții, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise: - asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare; - evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Este evident, așadar, că în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. În speță, însă, se constată că pe rolul instanțelor judecătorești se află numeroase cauze similare ce au fost suspendate până la soluționarea prezentei sesizări, în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în timp ce hotărârile pronunțate, într-un sens sau altul, cu privire la această chestiune, nu prezintă caracterul unei practici judiciare conturate și constante, astfel încât mecanismul cu funcție de prevenție al hotărârii prealabile să fie înlăturat. De asemenea, trebuie subliniat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte nu a statuat, litigiile privind fondul funciar nefiind cuprinse în sfera de competență materială a instanței supreme și nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar, în curs de soluționare. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile. Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se constată că, în forma supusă examinării, art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, prevede că: "Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptățite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum și persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front și că îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole și forestiere, în limita suprafețelor disponibile, sau despăgubiri". Forma inițială a acestui text de lege a suferit modificări succesive, iar în determinarea înțelesului normei legale, din perspectiva modificărilor și completărilor operate în timp, precum și a normelor de tehnică legislativă, interpretarea gramaticală trebuie dublată de o interpretare sistematică și teleologică a legii. În concret, modificarea adusă art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, prin Legea nr. 212/2008, privește includerea unei noi categorii de beneficiari, respectiv și a "persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front și că îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite". În privința acestor persoane, care dovedesc faptul că au luptat pe front și că, deși îndeplineau condițiile necesare pentru a fi împroprietărite, au fost, totuși, omise la întocmirea tabelelor nominale, textul de lege sus-menționat le stabilește un drept pe care nu l-au avut anterior, cu condiția de a dovedi că ar fi avut vocație la împroprietărire conform Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Or, constituirea dreptului de proprietate se referă tocmai la împroprietărirea unor categorii de persoane în anumite condiții, prin efectul legii, fără a avea însă un caracter recognitiv și constatator, atribute specifice reconstituirii dreptului de proprietate. Prin urmare, în această situație, este vorba despre o constituire a dreptului de proprietate, câtă vreme persoanele din această categorie de beneficiari nu au avut în proprietate aceste terenuri anterior colectivizării și, mai mult, nici măcar nu au figurat înscrise în tabelele nominale întocmite în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Cât privește termenul de formulare a cererilor de constituire de către categoria de beneficiari prevăzută expres de Legea nr. 212/2008 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, acest aspect trebuie abordat prin prisma modificării anterioare a textului de lege vizat, adusă prin Legea nr. 193/2007 privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Astfel, prin această lege, la art. I s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin. (2 1 ), la art. 3, după alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și modificarea art. 36 din aceeași lege, în sensul că, față de forma anterioară a textului, a fost adăugată o nouă categorie de beneficiari, respectiv persoanele îndreptățite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, cu ocazia aplicării Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. La art. II din Legea nr. 193/2007 s-a stipulat că: "Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (2 1 ) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare și cu cele aduse prin prezenta lege, pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferențele de suprafață ce pot fi restituite, conform prezentei legi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia". Din modul de redactare a acestei norme, se constată că dispozițiile cuprinse în art. II din Legea nr. 193/2007 fac trimitere atât la art. 3 alin. (2 1 ) din Legea nr. 1/2000, nou-introdus, cât și la art. 36 din Legea nr. 1/2000, modificat prin aceeași lege. Din expunerea de motive a inițiatorilor Legii nr. 212/2008 rezultă că la întocmirea proiectului de act normativ s-a urmărit eliminarea unei discriminări în aplicarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, creată prin Legea nr. 193/2007, în sensul că unele persoane care aveau dreptul la împroprietărire, conform Legii nr. 187/1945, nu au fost cuprinse în tabelele nominale, din mai multe cauze obiective, iar persoanele respective demonstrează cu acte eliberate de Arhiva Națională a Armatei că au fost concentrate, mobilizate și că au luptat împotriva Germaniei hitleriste. Ca atare, se poate constata că Legea nr. 212/2008 a venit în completarea Legii nr. 193/2007, conținând o normă clarificatoare, față de insuficiența și forma inadecvată a textului de lege existent anterior. Această soluție legislativă a fost menită să acopere întreaga problematică a situațiilor ce reprezintă obiectul de reglementare al art. 36 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru a se înlătura lacunele legislative, cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite odată cu aplicarea actului normativ. Cum Legea nr. 193/2007 a rămas în vigoare, nefiind abrogată, înseamnă că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din această lege își găsește aplicabilitatea și în cazul noii categorii de persoane îndreptățite la împroprietărire, prevăzute expres prin Legea nr. 212/2008. În consecință, se constată că dispozițiile art. II din Legea nr. 193/2007 privitoare la termenul de 60 de zile se referă inclusiv la forma modificată prin Legea nr. 212/2008 a art. 36 din Legea nr. 1/2000, astfel că dispozițiile acestui text de lege nu se corelează sub acest aspect cu prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare. Față de caracterul completator și clarificator al Legii nr. 212/2008, în raport cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 193/2007, printr-o interpretare logico-juridică, urmează a se constata că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din Legea nr. 193/2007 se aplică și cererilor de constituire formulate de persoanele fizice introduse ca beneficiari prin Legea nr. 212/2008, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 2 noiembrie 2008, având în vedere că drepturile și obligațiile prevăzute de lege nu pot fi exigibile înainte ca subiecții de drept să poată afla conținutul acestora. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,