Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014

Titularul şi obiectul sesizării Tribunalul Suceava – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din şedinţa publică pronunţată la data de 22 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 1.067/334/2013 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, în corelare cu prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000.

Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei petentul L.M. a solicitat, în contradictoriu cu comisiile de fond funciar, desfiinţarea în parte a Hotărârii nr. 2 din 28 februarie 2013 şi constituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4,75 ha teren cu vegetaţie forestieră, în calitate de moştenitor al autorului L.D. – veteran de război. Prin Sentinţa civilă nr. 762 din 3 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei, s-a respins plângerea petentului. Faţă de tardivitatea formulării cererii, s-a reţinut că Legea nr. 212/2008 – care a modificat art. 36 din Legea nr. 1/2000, în sensul includerii în categoria îndreptăţiţilor la împroprietărire şi a persoanelor fizice care dovedesc că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile pentru a fi împroprietărite, prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare – a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008, intrând în vigoare în 3 zile de la publicare, şi anume la data de 2 noiembrie 2008. Faptul că noua reglementare nu a prevăzut un termen de depunere a cererilor de constituire formulate în baza acestei prevederi legale nu înseamnă că un asemenea drept poate fi exercitat sine die. Un asemenea efect nici nu a fost avut în vedere de legiuitor, care, în titlul actului normativ, ca tehnică legislativă, arată că actul modifică o normă juridică a altui act normativ, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000. S-a concluzionat că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată şi completată, termen ce se calculează de la 2 noiembrie 2008. Cum cererea de constituire a dreptului de proprietate a fost depusă de petent la data de 19 iunie 2010, s-a considerat că în mod corect a fost respinsă ca fiind tardiv formulată. Prin cererea de apel, petentul a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul reţinerii tardivităţii formulării cererii, susţinând că Legea nr. 212/2008 nu prevede un termen de depunere a cererilor, astfel că, acolo unde legea nu distinge, nu se poate aplica prin analogie un termen prevăzut de un alt act normativ, întrucât s-ar adăuga la lege.

Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Prin Încheierea din şedinţa publică de la data de 22 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.067/334/2013, Tribunalul Suceava – Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât din cuprinsul textului de lege anterior menţionat nu rezultă cu claritate dacă ne aflăm în situaţia unui caz de constituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate şi dacă cererea formulată la Comisia locală de fond funciar de persoanele introduse ca beneficiare prin Legea nr. 212/2008 este supusă unui termen, în condiţiile în care dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 1/2000 vizează cazurile de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu cazurile de constituire a dreptului de proprietate. b) Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – Informaţii referitoare la dosare şi şedinţele de judecată. c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 21 noiembrie 2013.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept a) Petentul a susţinut că, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut un termen în cuprinsul textului de lege, nu este posibil ca autoritatea chemată să aplice dispoziţiile Legii nr. 212/2008 să impună beneficiarilor alte condiţii decât cele prevăzute expres de textul de lege, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. b) Intimata Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava a apreciat că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Completul de judecată a reţinut că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, întrucât din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, nu rezultă cu claritate dacă modificarea adusă textului de lege instituie un caz de constituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate. Dacă se interpretează că ne aflăm în situaţia unui caz de constituire a dreptului de proprietate, nelămurirea instanţei este dacă cererea de constituire adresată comisiei este supusă unui termen, în condiţiile în care dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, vizează cazurile de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu cazurile de constituire a dreptului de proprietate, iar dacă textul de lege supus interpretării instituie un caz de reconstituire a dreptului de proprietate, nu este clar dacă cererea de reconstituire trebuie introdusă într-un anumit termen, iar în caz afirmativ, care este acest termen şi de când începe să curgă. Având în vedere că faţă de forma anterioară modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, priveşte includerea în sfera celor îndrituiţi la atribuirea de teren a persoanelor considerate îndreptăţite la împroprietărire prin înscrierea lor în tabelele nominale întocmite în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum şi a persoanelor care dovedesc faptul că au luptat pe front şi că, deşi îndeplineau condiţiile necesare pentru a fi împroprietărite, au fost, totuşi, omise la întocmirea tabelelor nominale, completul de judecată a apreciat că modificarea legislativă în discuţie introduce două categorii de beneficiari care nu au avut efectiv în proprietate aceste terenuri anterior colectivizării şi cărora acest text de lege le recunoaşte dreptul de a beneficia de terenurile respective, cu condiţia de a dovedi că ar fi avut vocaţie la împroprietărire conform Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. În concluzie, completul de judecată a considerat că modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, instituie cazuri de constituire a dreptului de proprietate, iar cererile adresate de beneficiari comisiilor locale de fond funciar nu pot fi supuse termenului prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează în mod expres cererile pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Într-o opinie s-au reţinut, în esenţă, următoarele: faptul că noua reglementare nu a prevăzut un termen de depunere a cererilor de constituire formulate în baza acestei prevederi legale nu înseamnă că un asemenea drept poate fi exercitat sine die; un asemenea efect nici nu a fost avut în vedere de legiuitor, care, în titlul actului normativ, ca tehnică legislativă, arată că actul modifică o normă juridică a altui act normativ, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000; s-a concluzionat astfel că este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată, termen ce se calculează de la data de 2 noiembrie 2008. 6.2. Au fost şi opinii relativ asemănătoare, care au nuanţat că, în condiţiile în care Legea nr. 212/2008, care modifică art. 36 din Legea nr. 1/2000, conferă vocaţie la împroprietărire unei noi categorii de persoane, această nouă reglementare trebuie să fie interpretată în sensul că instituie, implicit, o repunere în termen a petenţilor interesaţi, altfel ea neavând nicio aplicabilitate; toate legile succesive ale fondului funciar au acordat noi termene de introducere a cererii, avându-se în vedere dificultatea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate. 6.3. Există şi hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, prin care s-a considerat că, în lipsa unei reglementări exprese privind termenul de formulare a cererii, orice fel de interpretare prin trimitere la forma iniţială a art. 33 din Legea nr. 1/2000, la dispoziţiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente sau Hotărârii Guvernului nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, reprezintă o adăugare la lege şi, implicit, o încălcare a principiului de drept potrivit căruia „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Instanţa de contencios constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate în legătură cu dispoziţiile art. 36, respectiv art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse analizei de faţă a fost în sensul că modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, prin Legea nr. 212/2008, instituie un alt caz de reconstituire a dreptului de proprietate, iar cererile adresate de beneficiari comisiilor locale de fond funciar sunt supuse termenului prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Astfel, în ceea ce priveşte primele 3 condiţii enumerate mai sus, se constată că acestea sunt îndeplinite, întrucât s-a făcut dovada existenţei unui litigiu în materia fondului funciar pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia civilă, în privinţa căruia sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la art. 1 şi 5 din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Şi următoarea condiţie de admisibilitate – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere – este îndeplinită, întrucât există o legătură directă între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei. Aşa cum s-a arătat, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. Or, în cauză, Tribunalul Suceava – Secţia civilă trebuie să tranşeze asupra unei cereri prin care s-a solicitat desfiinţarea în parte a unei hotărâri a comisiei judeţene de fond funciar şi constituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră, în favoarea petentului, care a formulat solicitarea în calitate de moştenitor al autorului său, veteran de război. Prin urmare, completul de judecată – titular al sesizării – este chemat să se pronunţe definitiv asupra unui raport juridic ce presupune o analiză a fondului litigiului, câtă vreme prin prezenta sesizare se solicită interpretarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2008, în raport cu reglementările legale care vizează termenul de formulare a unor astfel de cereri. Rezultă că modul de soluţionare a excepţiei de tardivitate, determinat de maniera de interpretare a textelor de lege apreciate ca fiind incidente, reprezintă o chestiune de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece poate conduce la punerea în discuţie a fondului dreptului dedus judecăţii. Cât priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, se constată că, în condiţiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile în funcţie de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă, revine Înaltei Curţi sarcina de a stabili caracterul de noutate al acesteia. În mod evident, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenţiei legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanţelor de judecată în materie. În egală măsură, însă, noutatea, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă şi la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective. În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise: – asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare; – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Este evident, aşadar, că în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit în mod constant o problemă de drept într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. În speţă, însă, se constată că pe rolul instanţelor judecătoreşti se află numeroase cauze similare ce au fost suspendate până la soluţionarea prezentei sesizări, în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în timp ce hotărârile pronunţate, într-un sens sau altul, cu privire la această chestiune, nu prezintă caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat. De asemenea, trebuie subliniat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte nu a statuat, litigiile privind fondul funciar nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme şi nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar, în curs de soluţionare. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se constată că, în forma supusă examinării, art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, prevede că: „Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptăţite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum şi persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole şi forestiere, în limita suprafeţelor disponibile, sau despăgubiri”. Forma iniţială a acestui text de lege a suferit modificări succesive, iar în determinarea înţelesului normei legale, din perspectiva modificărilor şi completărilor operate în timp, precum şi a normelor de tehnică legislativă, interpretarea gramaticală trebuie dublată de o interpretare sistematică şi teleologică a legii. În concret, modificarea adusă art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, prin Legea nr. 212/2008, priveşte includerea unei noi categorii de beneficiari, respectiv şi a „persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite”. În privinţa acestor persoane, care dovedesc faptul că au luptat pe front şi că, deşi îndeplineau condiţiile necesare pentru a fi împroprietărite, au fost, totuşi, omise la întocmirea tabelelor nominale, textul de lege sus-menţionat le stabileşte un drept pe care nu l-au avut anterior, cu condiţia de a dovedi că ar fi avut vocaţie la împroprietărire conform Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Or, constituirea dreptului de proprietate se referă tocmai la împroprietărirea unor categorii de persoane în anumite condiţii, prin efectul legii, fără a avea însă un caracter recognitiv şi constatator, atribute specifice reconstituirii dreptului de proprietate. Prin urmare, în această situaţie, este vorba despre o constituire a dreptului de proprietate, câtă vreme persoanele din această categorie de beneficiari nu au avut în proprietate aceste terenuri anterior colectivizării şi, mai mult, nici măcar nu au figurat înscrise în tabelele nominale întocmite în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Cât priveşte termenul de formulare a cererilor de constituire de către categoria de beneficiari prevăzută expres de Legea nr. 212/2008 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, acest aspect trebuie abordat prin prisma modificării anterioare a textului de lege vizat, adusă prin Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. Astfel, prin această lege, la art. I s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin. (2 1 ), la art. 3, după alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi modificarea art. 36 din aceeaşi lege, în sensul că, faţă de forma anterioară a textului, a fost adăugată o nouă categorie de beneficiari, respectiv persoanele îndreptăţite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, cu ocazia aplicării Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. La art. II din Legea nr. 193/2007 s-a stipulat că: „Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (2 1 ) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi cu cele aduse prin prezenta lege, pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite, conform prezentei legi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia”. Din modul de redactare a acestei norme, se constată că dispoziţiile cuprinse în art. II din Legea nr. 193/2007 fac trimitere atât la art. 3 alin. (2 1 ) din Legea nr. 1/2000, nou-introdus, cât şi la art. 36 din Legea nr. 1/2000, modificat prin aceeaşi lege. Din expunerea de motive a iniţiatorilor Legii nr. 212/2008 rezultă că la întocmirea proiectului de act normativ s-a urmărit eliminarea unei discriminări în aplicarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, creată prin Legea nr. 193/2007, în sensul că unele persoane care aveau dreptul la împroprietărire, conform Legii nr. 187/1945, nu au fost cuprinse în tabelele nominale, din mai multe cauze obiective, iar persoanele respective demonstrează cu acte eliberate de Arhiva Naţională a Armatei că au fost concentrate, mobilizate şi că au luptat împotriva Germaniei hitleriste. Ca atare, se poate constata că Legea nr. 212/2008 a venit în completarea Legii nr. 193/2007, conţinând o normă clarificatoare, faţă de insuficienţa şi forma inadecvată a textului de lege existent anterior. Această soluţie legislativă a fost menită să acopere întreaga problematică a situaţiilor ce reprezintă obiectul de reglementare al art. 36 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a se înlătura lacunele legislative, cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite odată cu aplicarea actului normativ. Cum Legea nr. 193/2007 a rămas în vigoare, nefiind abrogată, înseamnă că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din această lege îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul noii categorii de persoane îndreptăţite la împroprietărire, prevăzute expres prin Legea nr. 212/2008. În consecinţă, se constată că dispoziţiile art. II din Legea nr. 193/2007 privitoare la termenul de 60 de zile se referă inclusiv la forma modificată prin Legea nr. 212/2008 a art. 36 din Legea nr. 1/2000, astfel că dispoziţiile acestui text de lege nu se corelează sub acest aspect cu prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Faţă de caracterul completator şi clarificator al Legii nr. 212/2008, în raport cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 193/2007, printr-o interpretare logico-juridică, urmează a se constata că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din Legea nr. 193/2007 se aplică şi cererilor de constituire formulate de persoanele fizice introduse ca beneficiari prin Legea nr. 212/2008, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 2 noiembrie 2008, având în vedere că drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege nu pot fi exigibile înainte ca subiecţii de drept să poată afla conţinutul acestora. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,