ÎCCJ, Decizia nr. 1/2013

Titularul și obiectul sesizării Curtea de Apel Brașov a dispus, prin Încheierea de ședință pronunțată în camera de consiliu din data de 30 mai 2013 în Dosarul nr. 259/64/2013 aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 650 și art. 665 raportat la art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv determinarea instanței competente teritorial să judece cererea de încuviințare a executării silite imobiliare atunci când imobilul supus urmăririi este situat în raza unei instanțe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanțe (judecătorii), dar ambele instanțe sunt situate în raza aceleiași curți de apel.

Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe, Biroul executorului judecătoresc I. H., cu sediul în orașul Brașov, a solicitat instanței încuviințarea executării silite asupra unui imobil situat în municipiul Sfântu Gheorghe, în baza titlurilor executorii reprezentate de contract de credit și contract de ipotecă. Judecătoria Sfântu Gheorghe a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Brașov, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 650 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, competența soluționării cererii aparține instanței în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. În speță, față de sediul biroului executorului judecătoresc indicat în cererea introductivă, s-a apreciat că soluționarea cererii este de competența Judecătoriei Brașov. Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare în favoarea instanței inițial învestite, respectiv Judecătoria Sfântu Gheorghe, având în vedere că obiectul cererii de încuviințare a executării silite este un imobil ipotecat aflat în circumscripția Judecătoriei Sfântu Gheorghe, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Prin urmare, constatându-se ivit conflictul negativ de competență între cele două judecătorii, s-a trimis dosarul Curții de Apel Brașov, în vederea soluționării regulatorului de competență. Curtea de Apel Brașov, în cadrul soluționării conflictului negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 650 și art. 665 raportat la art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării Curtea de Apel Brașov a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivat de faptul că: a) de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 650 și art. 665 raportat la art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv de determinarea instanței de executare competente să judece cererea de încuviințare a executării silite imobiliare, depinde legalitatea actelor de executare întrucât, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, sancțiunea nerespectării normelor privitoare la competența teritorială a executorului judecătoresc este "nulitatea necondiționată a actelor de procedură executate"; b) problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data de 30 mai 2013.

Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Părțile litigante nu și-au exprimat punctul de vedere. Curtea de Apel Brașov a reținut că judecarea regulatorului de competență cu care instanța de judecată a fost învestită se soluționează fără citarea părților, potrivit art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, astfel că, în atare condiții, nu s-au solicitat părților, în mod distinct, puncte de vedere. În urma comunicării raportului întocmit în condițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, părțile nu au depus, în scris, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății, deși aveau această posibilitate potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluționarea conflictului negativ de competență în Dosarul nr. 259/64/2013 al Curții de Apel Brașov a exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept semnalate, arătând că instanța de executare competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite imobiliare este instanța (judecătoria) în circumscripția căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, chiar dacă biroul executorului sesizat cu executarea se află în raza altei instanțe (judecătorii). În argumentarea punctului de vedere s-a reținut că dispozițiile Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin art. 650, au introdus, pentru determinarea competenței instanței de executare, un criteriu ușor verificabil, în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând cazul când legea prevede altfel. S-a reținut că, pentru stabilirea instanței competente potrivit criteriului prevăzut de art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, este necesar a se stabili executorul judecătoresc competent să efectueze executarea, răspunsul fiind regăsit în art. 651 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, care stabilește o competență funcțională a oricărui executor din raza curții de apel. În materia urmăririi silite imobiliare, prevederile art. 650 alin. (1) lit. a) trebuie corelate cu dispozițiile art. 818-819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Astfel, potrivit art. 818 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în materia urmăririi silite imobiliare, cererea de urmărire se va adresa unui executor judecătoresc din raza curții de apel unde se află imobilul urmărit, iar potrivit art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța de executare în raza căreia se află imobilul va încuviința urmărirea lui silită, fiind instituită o normă specială care stabilește o competență teritorială absolută în cazul urmăririi silite imobiliare, ceea ce înseamnă că poate fi vorba de orice executor judecătoresc din raza teritorială a curții de apel unde se află imobilul. În consecință, raportat la speța dedusă judecății, deși imobilul se află situat în orașul Sfântu Gheorghe, creditorul poate trimite cererea de urmărire oricărui executor din raza Curții de Apel Brașov. În ceea ce privește instanța de executare imobiliară, derogatoriu de la prevederile generale ale art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, executorul judecătoresc poate solicita încuviințarea executării silite doar "instanței de executare în circumscripția căreia se află imobilul", în speță Judecătoria Sfântu Gheorghe. Prevederile art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 instituie norme de competență teritorială exclusivă a instanței judecătorești de la locul situării imobilului, inclusiv în ipoteza în care acesta se află în raza teritorială a mai multor instanțe, iar dacă legiuitorul ar fi vrut ca instanța de executare imobiliară să fie orice judecătorie din raza curții de apel în care este situat imobilul ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum a procedat prin art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Jurisprudența instanțelor naționale în materie 6.1. Jurisprudența Curții de Apel Brașov este în sensul că instanța de executare competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite imobiliare este judecătoria în circumscripția căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, fiind exemplificate Sentința civilă nr. 7/Fcc/15.04.2013 a Curții de Apel Brașov și Sentința civilă nr. 8/Fcc/30.04.2013 a Curții de Apel Brașov. 6.2. Jurisprudența altor instanțe din țară: la nivelul Curții de Apel Constanța (respectiv Tribunalul Constanța și Tribunalul Tulcea), al Curții de Apel Bacău (respectiv Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Buhuși, Judecătoria Onești, Judecătoria Moinești, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Piatra-Neamț) nu s-a identificat o practică unitară asupra problemei de drept semnalate. 6.3. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că instanța de executare competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite imobiliare este judecătoria în circumscripția căreia este situat imobilul supus urmăririi silite, fiind exemplificate Decizia nr. 2.115 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă; Decizia nr. 3.154 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă; Decizia nr. 3.486 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă; Decizia nr. 2.235 din 4 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar în subsidiar, pentru cazul în care se va opina asupra întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, s-a concluzionat că interpretarea dispozițiilor art. 650 și art. 665 raportat la art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 este în sensul că instanța de executare competentă teritorial să judece cererea de încuviințare a executării silite imobiliare atunci când imobilul ipotecat supus urmăririi este situat în raza unei instanțe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanțe (judecătorii), dar ambele instanțe sunt situate în raza aceleiași curți de apel, este instanța (judecătoria) în circumscripția căreia este situat imobilul ipotecat supus urmăririi.

Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, pentru considerentele arătate în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus se instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impune a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Prin prezenta sesizare se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 650 și art. 665 raportat la art. 818 și art. 819 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, respectiv determinarea instanței competente teritorial să judece cererea de încuviințare a executării silite imobiliare atunci când imobilul supus urmăririi este situat în raza unei instanțe (judecătorii), iar biroul executorului judecătoresc sesizat cu efectuarea executării silite se află în raza altei instanțe (judecătorii), dar ambele instanțe sunt situate în raza aceleiași curți de apel. Raportând sesizarea privind pronunțarea hotărârii prealabile la condițiile impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Curtea de Apel Brașov, învestită cu soluționarea regulatorului de competență, a judecat ca ultimă instanță, potrivit legii. Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce privește existența unui litigiu și calitatea instanței de sesizare, situație în care se impune analiza admisibilității cererii prin raportare la condițiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. Așa cum s-a arătat, textul de lege în discuție impune limitativ condițiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei. Sintagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei" - impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul acțiunii civile, deoarece numai analizând pretenția concretă dedusă judecății instanțele realizează o judecată pe fond a cauzei. Pe cale de consecință, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei. În cauză, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat încuviințarea executării silite asupra unui imobil, în baza titlurilor executorii reprezentate de contractul de credit și contractul de ipotecă. În cadrul procedurii de soluționare a cererii de încuviințare a executării, Judecătoria Sfântu Gheorghe și Judecătoria Brașov și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, motiv pentru care, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Brașov a fost sesizată în vederea pronunțării regulatorului de competență. Obiectul sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor de drept procesual, completul de judecată - titular al sesizării - fiind chemat să se pronunțe definitiv în procedura regulatorului de competență, fără a pune în discuție și analiză fondul litigiului, ci doar intervenirea unui incident procedural referitor la competență în cadrul litigiului de fond. Examinând conținutul unei hotărâri pronunțate în cadrul regulatorului de competență în cazul unui conflict negativ de competență, se constată că aceasta nu soluționează fondul unei cauze, ci doar un incident procesual în care stabilește care din cele două instanțe va trebui să judece, potrivit dispozițiilor legale. Cum, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții procedurale în scopul determinării instanței competente teritorial să judece o cerere de încuviințare a executării silite imobiliare, se constată că stabilirea competenței nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Deși, în principiu, este admisibil ca și problemele de drept procesual să facă obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, atunci când rezolvarea de principiu dată de instanța supremă determină soluționarea în fond a cauzei, chestiunea de drept semnalată nu se încadrează în categoria celor de lămurirea cărora depinde soluționarea pe fond a cauzei. În consecință, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiția restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății. Față de argumentele evocate mai sus, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010,