Decizia nr. 4 din 16 februarie 2015

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 20 octombrie 2014, în Dosarul nr. 670/33/2014, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: 1. „dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare coroborat cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, se poate considera că dreptul la indemnizaţia pentru deces, de 100 de solde, se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali sau este un drept ce aparţine patrimoniului succesoral, cules de urmaşi în calitatea acestora de succesori; 2. dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, se poate considera că: a) dreptul la despăgubiri, aici reglementat, este unic în sensul că se acordă o singură dată, în raport de starea iniţială «produsă ca urmare a unor acţiuni militare (…)», fără a avea relevanţă trecerea ulterioară într-un alt grad de invaliditate sau eventualul deces; b) în ipoteza unei persoane din categoria celor vizate care parcurge în timp fiecare din cazurile reglementate în acest articol (invaliditate gradul III, trece apoi în invaliditate gradul II, apoi în invaliditate gradul I şi în final decedează) se naşte cu ocazia fiecărei încadrări într-un nou grad de invaliditate, respectiv a decesului: – câte un drept nou pentru a beneficia de integralitatea despăgubirilor aferente acestuia; sau – dreptul la diferenţa dintre indemnizaţia acordată iniţial pentru starea de invaliditate mai uşoară şi cea reglementată pentru starea de invaliditate mai gravă, respectiv diferenţa dintre indemnizaţia pentru invaliditate gradul I şi cea pentru deces.”

Expunerea succintă a procesului Reclamanta Sălăgean Gâncean Emilia Raveca a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirii în cuantum de 100 de solde de bază lunare brute pentru decesul soţului său ca urmare a participării acestuia la misiunea ISAF III din Afganistan în perioada 15 ianuarie – 10 iulie 2007 şi a dobânzii aferente. Prin Sentinţa civilă nr. 480/F din 10 martie 2014, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Sălăgean Gâncean Emilia Raveca împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 95.500 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea a 100 solde lunare de bază brute, suma fiind actualizată cu indicele preţurilor de consum, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 7 august 2013 şi până la plata efectivă, precum şi suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că acţiunea în pretenţii este admisibilă, întrucât reparaţia pecuniară poate fi pretinsă chiar şi de unul dintre succesori, desocotirea dintre aceştia urmând a se realiza potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, a apreciat că dreptul reclamat, constând într-o despăgubire în caz de deces, se naşte direct în persoana urmaşilor defunctului, în temeiul art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, aşa încât acesta nu putea exista în patrimoniul defunctului, cu consecinţa inaptitudinii transmiterii lui către succesori. Pe fond, prima instanţă a reţinut că reclamanta este soţia supravieţuitoare a militarului profesionist Sălăgean Gâncean Florin Aurel, care a participat la o misiune în Afganistan în perioada 5 ianuarie-30 iulie 2007. După întoarcerea din misiune, starea de sănătate a militarului s-a degradat treptat, fiind încadrat succesiv în gradele de invaliditate III, II şi I, pentru ca, la data de 31 august 2010, să intervină decesul acestuia. Prin Decizia nr. A-2817/10 din 4 noiembrie 2010 a Comisiei de expertiză medico-militară de pe lângă Spitalul Militar Cluj-Napoca s-a apreciat că decesul a survenit „prin boală apărută în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar (misiune în cadrul forţelor internaţionale de menţinere a păcii în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan)”. Totodată, Tribunalul a evocat dispoziţiile art. 8 5 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, aprobată cu modificări prin Legea nr. 111/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 1 şi 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 şi ale art. 1 din Legea nr. 70/1997 privind acordarea despăgubirilor pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse gradaţilor şi soldaţilor din Ministerul Apărării Naţionale ca urmare a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, precum şi prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, şi, în considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, a admis acţiunea. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi. Apelanta-reclamantă a arătat, în esenţă, că, deşi acţiunea a fost admisă, i-a fost ignorată cererea de actualizare a sumei acordate, aşa încât cuantumul corect al sumei este de 105.708,95 lei. Apelantul-pârât a prezentat situaţia de fapt, susţinând că, la întoarcerea în ţară din ultima misiune, în fişa de control medical a militarului profesionist Sălăgean Gâncean Florin Aurel, nu s-a consemnat nicio invaliditate survenită în urma participării la acţiunile militare şi că, abia ulterior decesului acestuia, intervenit la data de 31 august 2010, prin Decizia medicală nr. A-2817/10 din 4 noiembrie 2010, comisia de expertiză de pe lângă Spitalul Militar Cluj-Napoca a stabilit existenţa unei legături de cauzalitate între deces şi misiunea din Afganistan. Acest apelant a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, deoarece, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 70/1997 şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, despăgubirile se plătesc urmaşilor legali (deci tuturor urmaşilor legali, şi nu doar unui singur urmaş) „potrivit legii”, fiind necesară corelarea cu dispoziţiile legale în materia dreptului succesoral. Pe de altă parte, a considerat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât dreptul la despăgubiri nu exista în masa succesorală la momentul deschiderii moştenirii, nefiind transmis urmaşilor defunctului şi, pentru ca reclamanta să poată beneficia de despăgubiri ca urmare a decesului soţului, trebuia ca acesta să fi intervenit în timpul şi din cauza (condiţii cumulative) unor misiuni în afara ţării. Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept deduse judecăţii, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile Normele a căror interpretare se solicită sunt cuprinse în articolele 1, 4 şi 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 are caracter militar şi, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţia României, nu se publică în Monitorul Oficial al României. Actul normativ a fost adoptat în vederea organizării punerii în aplicare a prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, care, la data respectivă, aveau următorul conţinut: „Art. 21. – Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. Pensia pentru invaliditate permanentă, survenită în condiţiile alin. 1, este egală cu solda lunară avută la data respectivă şi se actualizează potrivit art. 11. Cadrele militare în rezervă sau în retragere pot opta pentru pensia din sistemul asigurărilor sociale de stat.”

Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Prin Încheierea din data de 20 octombrie 2014, în Dosarul nr. 670/33/2014, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivată de următoarele: 1. de lămurirea modului de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 1 coroborat cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât textele de lege incidente reglementează dreptul acordat, după împrejurări, fie ofiţerilor, maiştrilor militari, subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, fie urmaşilor – în cazul decesului acestora -, de a beneficia de plata unor despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare şi prevăd, in crescendo, despăgubirile datorate pentru cazurile de invaliditate de gradul III – 30 de solde de bază lunare brute, respectiv pentru invaliditate de gradul II – 50 de astfel de solde; invaliditate de gradul I – 60 de solde; pentru deces – 100 de solde; 2. problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; 3. problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 20 octombrie 2014.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 5.1. Reclamanta Sălăgean Gâncean Emilia Raveca a apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, prin greşita redactare a art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, se conferă, practic, capacitate de folosinţă unei persoane decedate, această eroare gravă fiind, ulterior, îndreptată prin art. 5, conform căruia indemnizaţia se acordă la cerere succesorilor, iar această chestiune poate fi dezlegată de instanţa care judecă fondul cauzei. Totodată, s-a învederat că, dacă militarul ar fi ajuns în grade de invaliditate şi ar fi beneficiat de despăgubiri, era o altă situaţie, însă acesta a decedat şi drepturile aparţin succesorilor. În opinia acesteia, sintagma „se acordă despăgubiri” la care se referă art. 1 din actul normativ menţionat se identifică cu sintagma „se plătesc” la care se referă art. 5 din aceeaşi hotărâre, indemnizaţia de deces se acordă la solicitarea moştenitorilor, care au efectuat cheltuielile de înmormântare, fiind un drept divizibil, iar, dacă moştenitorii nu se înţeleg, aceştia se pot adresa instanţei de judecată, reclamanta aflându-se în situaţia unei gestiuni de afaceri pentru fiica ei, fiind vorba de un drept care s-a născut ca urmare a decesului. 5.2. Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a arătat că este vorba de o chestiune de drept nouă şi este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare pentru aspectele invocate. Referitor la primul aspect pus în discuţie, a învederat că, indiferent dacă dreptul se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali sau în patrimoniul succesoral cules de urmaşi în calitatea lor de succesori, despăgubirile în caz de deces se datorează tuturor urmaşilor legali care au acceptat expres sau prin acte de folosinţă moştenirea, nu doar unora sau unuia dintre aceştia. Distribuţia acestor sume se poate face numai proporţional cu cota-parte cuvenită fiecăruia, aşa cum reiese şi din certificatul de moştenitor. Aşadar, o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 poate fi introdusă de toţi moştenitorii legali sau de fiecare în parte, numai pentru cota- parte cuvenită fiecăruia potrivit legii. Cu privire la cel de-al doilea aspect, a menţionat că, în situaţia persoanelor prevăzute la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, nu se naşte câte un drept nou, cu ocazia încadrării în grade diferite de invaliditate, ci se naşte doar dreptul la diferenţa dintre indemnizaţia cuvenită pentru starea de invaliditate mai uşoară şi cea reglementată pentru starea mai gravă sau deces.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra problemei juridice supuse interpretării este în sensul că indemnizaţia de deces se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali, în acest sens fiind interpretarea dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept semnalată, s-au expus două puncte de vedere, după cum urmează: – într-o primă opinie se apreciază că dreptul la despăgubiri reglementat de art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 este unic în sensul că se acordă o singură dată, în raport de starea iniţială „produsă ca urmare a unor acţiuni militare”, fără a avea relevanţă trecerea ulterioară într-un alt grad de invaliditate sau eventualul deces. Considerentele ce stau la baza acestei opinii sunt deduse din textul art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, apreciind-se că dreptul la despăgubiri se leagă de situaţia creată în cadrul acţiunii militare, textul subliniind legătura necesară şi directă dintre starea de invaliditate sau deces şi acţiunile militare. Fiind un drept la măsuri de protecţie reglementate de stat pentru persoane cărora le-a fost afectată integritatea corporală/viaţa pe teatrele de luptă internaţionale, interpretarea nu se poate face în defavoarea celui ce se obligă, prin extinderea acesteia la situaţii pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere (şi anume, la situaţia agravării stării de sănătate în timp), cu atât mai mult cu cât acest set de măsuri de sprijin se încadrează într-un ansamblu de măsuri mult lărgit, constând din acordarea daunelor materiale aferente contractului de asigurare de viaţă şi accidente, a indemnizaţiei lunare pentru urmaşi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 111/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a pensiei de urmaş, a bursei de studiu pentru urmaş, ca şi din faptul angajării soţiei defunctului ca ofiţer în cadrul armatei. Eventual, s-ar putea accepta a se considera ca, din dreptul aferent stării mai grave de invaliditate, să se deducă despăgubirea aferentă stării anterioare de invaliditate, agravarea dând eventual naştere la dreptul la diferenţa dintre despăgubirile prevăzute pentru cele două stări de invaliditate, respectiv la diferenţa dintre despăgubirile aferente invalidităţii şi cele pentru deces; – într-o a doua opinie se consideră că, în ipoteza unei persoane din categoria celor vizate, care parcurge, în timp, fiecare dintre cazurile reglementate în acest text (invaliditate gradul III, apoi invaliditate gradul II, ulterior invaliditate gradul I şi, în final, deces), se naşte, cu ocazia fiecărei încadrări într-un nou grad de invaliditate, respectiv a decesului, câte un drept nou pentru a beneficia de integralitatea despăgubirilor aferente acestuia. Argumentele ce susţin a doua opinie sunt în sensul că, nefiind făcută nicio distincţie de către legiuitor, aceasta nu poate fi făcută nici de către interpret, în sensul că, în măsura în care legiuitorul a reglementat patru tipuri de despăgubiri, fără a limita acordarea acestora la un singur tip, nu se poate restrânge acordarea lor în sensul propus în prima interpretare. În această opinie, pentru obţinerea beneficiului despăgubirilor, este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între starea de invaliditate şi activitatea desfăşurată în timpul misiunii, chiar dacă apariţia şi constatarea stării de invaliditate au loc ulterior reîntoarcerii din misiune.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie Referitor la problemele de drept care fac obiectul sesizării Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti care să evidenţieze practica judiciară la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor aflate în circumscripţia lor teritorială referitoare la chestiunile de drept care fac obiectul prezentei sesizări. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Cluj.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În urma verificărilor efectuate nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului dosar.

Raportul asupra chestiunilor de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate, referitor la prima problemă de drept, s-a arătat că dispoziţiile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, coroborate cu prevederile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, se interpretează în sensul că dreptul la despăgubirea reglementată pentru decesul cadrelor militare, ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali ai acestora (şi poate fi pretins de oricare dintre succesori, sub rezerva desocotirii lor ulterioare). În privinţa celei de a doua probleme de drept s-au conturat două puncte de vedere, potrivit cărora dispoziţiile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 se interpretează în sensul că dreptul la despăgubiri nu este condiţionat de starea iniţială produsă ca urmare a unor acţiuni militare, respectiv dreptul la despăgubiri pentru rezultatul păgubitor se acordă în raport cu starea iniţială produsă ca urmare a evenimentului vătămător, fără a avea relevanţă trecerea ulterioară într-un alt grad de invaliditate sau, eventual, deces, fiind unanimă soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă în Dosarul nr. 670/33/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în privinţa problemei de drept identificate la pct. 2 lit. b) din actul de învestire a instanţei supreme.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de pârât şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, a reţinut următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Aşadar, legiuitorul, în cuprinsul articolului anterior menţionat, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: 1. existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; 2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 3. o chestiune de drept cu caracter de noutate; 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; 5. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Preliminar analizei condiţiilor de admisibilitate, astfel cum au fost conturate în doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, un prim aspect care relevă inadmisibilitatea sesizării rezultă din analiza elementelor care diferenţiază cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Dacă este, de principiu, acceptat că inexistenţa unei practici neunitare denotă că instanţa supremă poate fi sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nefiind una care să fi creat deja divergenţă în jurisprudenţă, inexistenţa unei practici, în sine, nu poate decât să ducă la o concluzie în sens opus. Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că, în decurs de nouăsprezece ani, câţi au trecut de la adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 846/1996, nicio altă instanţă naţională, în afară de titularul sesizării, nu a fost sesizată cu o cerere având un obiect similar cu cel dedus judecăţii instanţei de trimitere. În aceste condiţii nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar o opinie jurisprudenţială izolată nu poate să constituie temei declanşator al mecanismului procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea privită din această perspectivă fiind inadmisibilă. Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin articolul anterior menţionat să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. În acest sens, în doctrină, a fost exprimată opinia, deşi textul nu o afirmă expres, că sesizarea trebuie să vizeze chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii. În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care, cel puţin, în privinţa primei chestiuni de drept, nu comportă o reală dificultate, ele nefiind lacunare ori contradictorii în esenţă, ci, cel mult, redactate într-o manieră improprie. De aceea, o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 846/1996. Relaţionarea acestor norme a fost expusă însă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative. Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 este un act administrativ cu caracter normativ adoptat în vederea organizării punerii în aplicare a prevederilor art. 21 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut: „Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.” Prima problemă de drept sesizată vizează interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, coroborate cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili dacă dreptul la indemnizaţia pentru deces se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali sau este un drept ce aparţine patrimoniului succesoral, cules de urmaşi, în această calitate. Având în vedere conţinutul lipsit de orice echivoc al art. 21 alin. 2 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, citat mai sus, preluat în cuprinsul art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se apreciază că legătura dintre soluţionarea pe fond a apelului şi problema de drept sesizată poate fi identificată numai în cazul primelor două chestiuni de drept, întrucât se contestă dreptul reclamantei, în calitate de urmaş legal, de a beneficia de despăgubirile aferente decesului cadrului militar. Cea de-a treia întrebare formulată de instanţa de trimitere este însă pur ipotetică, nefiind necesară pentru dezlegarea cauzei, pentru că, în litigiul principal, nu se pune problema unei cuantificări a despăgubirilor pentru deces în sensul celor exprimate în încheierea de sesizare. Din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, ce reclamă un raport de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, rezultă că hotărârea pe care Înalta Curte o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului, iar nu a unor situaţii ipotetice care ar putea fi generate de interpretarea textului normativ care face obiectul hotărârii prealabile. Totodată, în analiza condiţiei de admisibilitate la care s-a făcut referire trebuie pornit de la datele concrete ale speţei. Astfel, instanţa a fost sesizată cu judecarea unei cereri prin care reclamanta Sălăgean-Gâncean Emilia Raveca a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata unor despăgubiri în cuantum de 100 de solde de bază lunare brute şi a dobânzii aferente, pentru decesul soţului său, ca urmare a participării acestuia la misiunea ISAF III din Afganistan, în perioada 15 ianuarie 2007-10 iulie 2007. Situaţia de fapt relevată de instanţa de trimitere denotă împrejurarea că, după întoarcerea din misiune, soţul reclamantei a fost încadrat succesiv în gradele de invaliditate III, II şi I, perioadă în care nu a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite gradului său de invaliditate, iar ca urmare a decesului acestuia, reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare, a promovat acţiunea pentru plata despăgubirilor în cuantum de 100 de solde de bază brute lunare. Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită urmăreşte interpretarea textului normativ în privinţa modalităţii de cuantificare a despăgubirilor în situaţia ipotetică – semnalată, ca atare, chiar de instanţa de trimitere – în care o persoană parcurge, în timp, fiecare dintre gradele de invaliditate şi apoi decedează, însă este de subliniat faptul că ipotezele semnalate în sesizare spre a fi lămurite nu se identifică cu situaţia concretă dedusă judecăţii, aflată pe rolul instanţei de trimitere, astfel încât rezolvarea unei atari chestiuni de drept nu are aptitudinea de a fi utilă soluţionării fondului cauzei. În considerarea argumentelor expuse se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, astfel încât consideră că sesizarea nu este admisibilă Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,