Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016

Titularul sesizării este Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâta S.C. I.G. Watteew România – S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 2.108 din 7 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi, apel care formează obiectul Dosarului nr. 10.150/99/2014.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanţă un litigiu în materia conflictelor de muncă şi de asigurări sociale, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din acelaşi cod. II. Obiectul şi temeiul juridic al sesizării

Prin Încheierea din 15 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.150/99/2014, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat, în temeiul dispoziţiilorart. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunilor de drept sus-menţionate. III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. 10.150/99/2014, reclamantul Trofin Ioan Lucian a chemat în judecată pe pârâta S.C. I.G. Watteew România – S.R.L., solicitând anularea/constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014 de încetare a contractului individual de muncă în baza dispoziţiilor art. 61 lit. d) din Codul muncii, a evaluării întocmite la data de 27 noiembrie 2014 şi a evaluării anexă la răspunsul dat contestaţiei la evaluare, efectuată pentru perioada 1 ianuarie-30 iunie 2014; în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, a solicitat repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă; în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a solicitat plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 2014 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Printr-o altă cerere, înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. 2.901/99/2015, reclamantul a chemat în judecată aceeaşi pârâtă, solicitând anularea/constatarea nulităţii Deciziei nr. 63 din 9 ianuarie 2015 de încetare a contractului individual de muncă, începând cu data de 10 ianuarie 2015, şi a Deciziei nr. 2.736 din 19 decembrie 2014, prin care s-a dispus revocarea Deciziei de concediere din data de 28 noiembrie 2014; în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, a solicitat repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă; în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a solicitat plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul pentru perioada cuprinsă între 9 ianuarie 2015 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În ceea ce priveşte decizia de revocare, reclamantul a invocat faptul că nu i-a fost comunicată, iar pârâta nu avea niciun temei legal pentru revocarea deciziei de concediere şi pentru emiterea deciziei de revocare, noua decizie de concediere, care cuprinde un alt termen de preaviz, fiind nelegală; această din urmă decizie, susţine reclamantul, este emisă ca urmare a revocării nelegale a deciziei anterioare, în pofida dispoziţiilor art. 75 din Codul muncii; măsura revocării, nefiind reglementată de Codul muncii, prin aceasta se poate ajunge la ascunderea sau deghizarea unei concedieri nelegale.

Pârâta a formulat întâmpinare în ambele dosare, invocând excepţia lipsei de obiect a contestaţiei împotriva celei dintâi decizii de concediere, nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, şi excepţia tardivităţii contestaţiei împotriva ultimei decizii, nr. 63 din 9 ianuarie 2015; cu privire la revocare s-a arătat, în esenţă, că această decizie este un act intern, care nu a fost comunicat, stând la baza emiterii noii decizii de concediere.

Instanţa de fond a dispus conexarea celor două dosare, iar prin Sentinţa nr. 2.108 din 7 octombrie 2015 a respins excepţiile tardivităţii contestaţiei formulate împotriva Deciziei de concediere nr. 63 din 9 ianuarie 2015 şi lipsei de obiect a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fond s-au admis, în parte, acţiunile conexate şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea Deciziei de concediere nr. 63 din 9 ianuarie 2015 şi s-a anulat Decizia de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, ambele emise de pârâtă, fiind obligată aceasta din urmă să îl reintegreze pe contestator pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi să-i achite o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă. S-a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale.

S-a reţinut că, „ulterior emiterii şi comunicării către reclamant a Deciziei de concediere din data de 28 noiembrie 2014, intimata a emis, la data de 18 decembrie 2014, Decizia de revocare nr. 2.736, prin care a dispus revocarea deciziei de concediere, această decizie nefiind comunicată reclamantului, care a introdus la instanţă, la data de 23 decembrie 2014, contestaţia împotriva deciziei de concediere. Prin urmare, din perspectiva reclamantului, care a contestat-o în instanţă, decizia de concediere a produs efecte juridice, încetarea contractului său individual de muncă urmând a avea loc la sfârşitul perioadei de preaviz, reclamantul neavând cunoştinţă, anterior datei de 25 martie 2015, când a primit întâmpinarea, că prima decizie de concediere a fost ulterior retrasă, decizia de revocare fiind comunicată efectiv abia la data de 22 aprilie 2015. În consecinţă, emiterea la data de 9 ianuarie 2015 a unei noi decizii de concediere, în condiţiile în care decizia de revocare a primei decizii nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantului, nu a putut avea pentru reclamant semnificaţia producerii altor efecte juridice, câtă vreme prima decizie de concediere contestată în instanţă era încă în vigoare (pentru reclamant, care nu cunoştea faptul revocării), producând efectele juridice prevăzute de lege. Din acest motiv, din perspectiva reclamantului, efectul public al deciziei de concediere s-a produs la data de 28 noiembrie 2014, dând dreptul acestuia de a o contesta într-un termen independent de termenul de preaviz, iar emiterea ulterioară a unei noi decizii apare ca o suprapunere peste un efect deja produs”.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Drept motiv de apel apelanta susţine că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţiile procesuale invocate prin întâmpinări. Se arată în acest sens că, „deşi instanţa de fond insistă asupra faptului că reclamantului-intimat nu i s-a comunicat Decizia de revocare din 19 decembrie 2014, acesta nu este un document prevăzut de Codul muncii ca fiind opozabil angajatului, ci are caracter exclusiv intern, acesta este un document intern emis exclusiv pentru circuitul intern al angajatorului (…). S-a susţinut, totodată, că, urmare a admiterii excepţiei tardivităţii împotriva celei de a doua decizii de concediere, contestaţia împotriva primei decizii apare ca lipsită de obiect”. IV. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul muncii: „Art. 55. – Contractul individual de muncă poate înceta astfel: (…) c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.” „Art. 77. – Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.” „Art. 278. – (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (…)”

Codul civil: „Cap. II Actul juridic unilateral Secţiunea 1 Dispoziţii generale Art. 1.324. – Noţiune Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său. Art. 1.325. – Regimul juridic Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Art. 1.326. – Actele unilaterale supuse comunicării (1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.” V. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Instanţa de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, deoarece: A) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor legale supuse interpretării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, atât a contestaţiei împotriva Deciziei de concediere nr. 2.581 din 28 noiembrie 2014, cât şi a contestaţiei împotriva Deciziei de revocare nr. 2.736 din 19 decembrie 2014, fiind necesar a se realiza în mod corect calificarea juridică a actului unilateral revocator ulterior.

Întrucât actul revocator al deciziei de concediere a fost comunicat salariatului în faza jurisdicţională, ulterior intrării în circuitul civil a deciziei de concediere iniţială, interesează pentru soluţionarea cauzei şi soluţia ce va fi dată şi celei de-a doua probleme de drept, referitoare la momentul-limită al revocării deciziei de concediere, respectiv la exigenţele de fond şi de comunicare cărora trebuie să li se supună actul de ineficacitate (de revocare). B) Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Aspectele ce fac obiectul sesizării sunt, în sensul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, chestiuni de drept, solicitându-se Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuarea asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a unor texte legale, în vigoare, asupra cărora instanţa supremă nu a statuat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa.

Aspectele puse în dezbatere satisfac cerinţa noutăţii, în condiţiile în care chestiunile de drept ridicate sunt diferite şi noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că larga jurisprudenţă şi studiile doctrinare publicate ating doar tangenţial aspectele antamate în sesizare, concentrându-se pe posibilitatea/imposibilitatea juridică a angajatorului de a-şi revoca propriul act; or, prin sesizare, se urmăresc lămurirea aplicabilităţii dispoziţiilor din Codul civil în vigoare, în baza normei de trimitere speciale, art. 278 din Codul muncii, precum şi determinarea limitelor juridice ale actului decizional al angajatorului în raport cu art. 77 din acelaşi cod.

Nu în ultimul rând, având în vedere datele specifice ale speţei, se impune lămurirea, din perspectiva interpretării coroborate a dispoziţiilor art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii şi, în măsura aplicabilităţii, a dispoziţiilor art. 1.324-1.326 din Codul civil, a limitei temporale maxime până la care poate interveni actul revocator al angajatorului, precum şi dacă acesta este supus altor exigenţe formale/de fond, aspecte neabordate în raport cu prevederile Codului civil în vigoare. C) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 22 martie 2016. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Intimatul-reclamant, prin apărător, a susţinut că dispoziţiile Codului muncii nu prevăd posibilitatea revocării deciziei de concediere, iar dispoziţiile Codului civil referitoare la instituţia „actului juridic unilateral” nu pot fi aplicate în cauză, prevederile Codului muncii reprezentând cadrul juridic special. În măsura în care se apreciază că dispoziţiile Codului civil sunt compatibile cu specificul raporturilor de muncă, „decizia de concediere” reprezintă un act juridic unilateral care, prin raportare la prevederile art. 1.324-1.329 din Codul civil, este irevocabil.

A susţinut intimatul că, în situaţia în care s-ar aprecia că decizia de revocare este permisă de dispoziţiile Codului muncii, prin raportare la dispoziţiile art. 77 din acest cod, angajatorul ar putea proceda la revocarea deciziei de concediere doar dacă manifestarea de voinţă a angajatorului (în sensul revocării) intervine până la momentul comunicării deciziei de concediere.

Apelanta-pârâtă, prin apărător, a susţinut că dispoziţiile art. 1.324-1.326 din Codul civil nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, decizia de concediere fiind, în acest sens, un act juridic unilateral cu toate consecinţele juridice prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate, întrucât este supus comunicării, având consecinţa constituirii, modificării sau stingerii unui drept, în speţă al angajatului. VII. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanţa supremă cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept A. Sub aspectul compatibilităţii dispoziţiilor legii civile generale, în speţă, art. 1.324-1.326 din Codul civil, cu specificul raporturilor de muncă, în sensul art. 278 din Codul muncii, instanţa de trimitere apreciază că răspunsul este afirmativ, în condiţiile în care textele civile stabilesc doar reguli de principiu aplicabile actului juridic unilateral, fără a se putea identifica vreo normă incompatibilă cu specificitatea raporturilor de muncă.

În acest sens se arată că prevederile Codului muncii nu reglementează distinct regimul actelor juridice unilaterale, ci realizează doar aplicaţii instituţionale ale acestora, în materia modificării contractului de muncă, încetării contractului de muncă sau în materia răspunderii disciplinare a salariaţilor. În aceste condiţii, dispoziţiile speciale ale Codului muncii trebuie completate cu normele legii civile, mai ales în condiţiile în care însăşi legea generală stabileşte caracterul subsidiar al normei civile, stipulând – atât în art. 1.325, cât şi în art. 1.326 – că textele sunt aplicabile doar în măsura în care „prin lege nu se prevede altfel”. B. În ceea ce priveşte momentul până la care un angajator poate emite un act de revocare a propriei decizii şi cerinţele care trebuie respectate, instanţa de trimitere apreciază că, deoarece de la data comunicării deciziei de concediere către salariat aceasta intră în circuitul civil şi conduce la încetarea raporturilor de muncă, ineficacitatea unei decizii de concediere nu poate fi determinată de actul unilateral al angajatorului ulterior intrării deciziei de concediere în circuitul civil, iar actul de ineficacitate este el însuşi supus exigenţelor de fond şi de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă.

Concluzionează instanţa de trimitere că, în raport cu dispoziţiile art. 1.326 alin. (3) din Codul civil, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1.324-1.326 din acelaşi cod sunt aplicabile raporturilor de muncă, angajatorul poate emite şi alte acte juridice unilaterale, nenumite, în sensul că nu au o reglementare expresă în Codul muncii, însă numai în condiţiile în care actul presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său, în speţă a angajatorului, iar acesta produce efecte faţă de salariat doar după îndeplinirea formalităţilor legale de comunicare. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 722/C/2.329/III-5/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării; se arată că, în anul 2013, Serviciul judiciar civil a analizat jurisprudenţa naţională din perioada 2009-2012 în problema de drept privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Codul muncii în referire la posibilitatea angajatorului de a-şi revoca propria decizie de concediere”, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru promovarea unui recurs în interesul legii. IX. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Prin Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii 1 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Fiind vorba despre sancţiunea nulităţii absolute, din perspectiva dispoziţiilor Codului civil din 1865, cu care se întregesc cele din legislaţia muncii [art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat], aceasta nu este condiţionată de dovedirea vătămării angajatului şi nu poate fi acoperită prin confirmare (acest din urmă aspect nu este reglementat în mod expres, dar se deduce din art. 1.168 din Codul civil)”. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 24 februarie 2015. B. Curţile de apel şi tribunalele

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel au comunicat jurisprudenţă referitoare la problema de drept în discuţie, precum şi puncte de vedere/opinii ale judecătorilor, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări: a) Într-o primă orientare 2 s-a apreciat că angajatorul poate să procedeze la revocarea deciziei de concediere numai până la încetarea contractului individual de muncă, adică până la momentul comunicării deciziei de concediere către salariat, moment la care decizia îşi produce efectele juridice. 2 Tribunalul Covasna, Tribunalul Harghita, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele arondate, care judecă în această materie, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

În acord cu această orientare s-a reţinut că, faţă de prevederile art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Posibilitatea pe care angajatorul ar avea-o de a revoca propriile decizii de concediere nu este susţinută de niciun text legal în vigoare, însă, dacă aceasta ar fi acceptată, actul de revocare ar trebui să intervină, eventual, înainte de comunicarea deciziei de concediere, pentru a putea fi socotită că fiind un act juridic valabil.

De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reţinut argumentul conform căruia, nefiind un act jurisdicţional, ci doar un act juridic unilateral, decizia de concediere poate fi revocată unilateral oricând, întrucât tocmai împrejurarea că decizia de concediere este act juridic unilateral în sensul dispoziţiilor art. 1.324 din Codul civil face ca acesteia să îi fie aplicabile principiul din dreptul civil conform căruia actul juridic unilateral este irevocabil, cu excepţia situaţiilor prevăzute în mod expres de lege. b) Într-o altă orientare 3 s-a apreciat că, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în completarea dispoziţiilor acestui cod sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.324-1.326 din Codul civil doar în măsura în care nu se încalcă prevederile speciale din dreptul muncii. Decizia de revocare nu face parte din categoria actelor juridice civile cu caracter unilateral, ci este un act de dreptul muncii. Decizia de concediere poate fi revocată şi ulterior comunicării acesteia către salariat şi intrării în circuitul juridic civil, angajatorul având posibilitatea, ca urmare a unei sesizări sau din proprie iniţiativă, să constate netemeinicia sau nelegalitatea unei concedieri şi, drept consecinţă, să revină asupra acesteia şi să o revoce, prin actul său unilateral simetric celui pe care îl desfiinţează. 3 Tribunalul Neamţ, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Ploieşti.

Revocarea poate interveni, conform acestei orientări, şi după sesizarea instanţei de judecată, în cursul judecăţii, până la soluţionarea definitivă a procesului. Momentul-limită până la care poate fi revocată decizia de concediere este acela al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive în procesul având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere, nu şi ulterior, întrucât s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat. Revocarea deciziei angajatorului va conduce, în cazul în care există un litigiu de muncă privind soluţionarea contestaţiei împotriva măsurii de desfacere a contractului de muncă, la încetarea judecăţii, contestaţia urmând să fie respinsă ca rămasă fără obiect. Actul de revocare este supus exigenţelor de comunicare a deciziei de concediere. c) În sfârşit, s-a susţinut, într-o a treia opinie, izolată, că decizia de concediere este un act de dreptul muncii care poate fi revocat oricând, măsura unilaterală luată de angajator nefiind condiţionată de niciun termen; aceasta pentru că niciun text de lege nu impune un anumit termen şi, în aplicarea principiului potrivit căruia „ceea ce nu este interzis este permis”, angajatorul poate revoca unilateral decizia de sancţionare, chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Actul de revocare produce efecte retroactiv, de la data emiterii lui, iar nu de la o dată ulterioară, angajatorul neputând condiţiona efectele revocării de un termen fixat unilateral. X. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită. XI. Raportul asupra chestiunilor de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunilor de drept supuse analizei este în sensul că dispoziţiile art. 1.324-1.326 din Codul civil pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă, pe de o parte, iar decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat şi intrării în circuitul civil, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (deciziei de concediere), pe de altă parte. XII. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele: A. Asupra admisibilităţii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea, în ultima instanţă, a conflictului de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece de stabilirea caracterului revocabil al deciziei de concediere, în caz afirmativ, a momentului până la care poate fi revocată această decizie şi a naturii şi regimului juridic ale actului de revocare depinde soluţionarea apelului.

Sesizarea este admisibilă şi sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, întrucât chestiunile de drept supuse interpretării nu au mai fost analizate; examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că problema interpretării coroborate a dispoziţiilor Codului muncii cu cele ale Codului civil, în calificarea naturii juridice a deciziei de concediere ca fiind un act juridic revocabil şi efectelor acestei calificări, nu a mai fost verificată anterior; devine, aşadar, actuală cerinţa interpretării şi aplicării normelor de drept respective, în condiţiile în care acestea nu au primit o dezlegare din partea instanţelor, de o manieră suficientă să antreneze declanşarea procedurii recursului în interesul legii.

De asemenea, s-a constatat că asupra acestor chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, litigiile privind conflictele de muncă nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, şi că nu se află în curs de soluţionare un recurs în interesul legii cu un obiect similar. B. Asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării

Sub un prim aspect, instanţa de trimitere a solicitat instanţei supreme să stabilească dacă natura juridică a deciziei de concediere, act de dreptul muncii, este compatibilă cu normele dreptului civil, în ceea ce priveşte efectele actului juridic unilateral.

Potrivitart. 278 alin. (1) din Codul muncii, „Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”. Altfel spus, normele dreptului muncii se complinesc cu normele dreptului civil în măsura în care, în legislaţia muncii, nu există o dispoziţie specială derogatorie de la acestea.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Codul muncii, „Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului”. Decizia de concediere este un act juridic unilateral, emis de angajator, prin care, în cazuri anume determinate de lege, se concretizează manifestarea de voinţă a acestuia de a înceta contractul individual de muncă.

Din jurisprudenţa depusă la dosar rezultă că instanţele au apreciat diferit caracterul revocabil al deciziei de concediere, considerând fie că decizia de concediere este un act juridic irevocabil, fie că poate fi revocată oricând, fie că poate fi revocată până la momentul comunicării ei către salariat.

Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, „decizia de concediere produce efecte de la momentul comunicării ei”, efectul principal al acesteia fiind, astfel cum s-a arătat, încetarea raportului juridic de muncă.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 1.324-1.326 din Codul civil, este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoştinţă de comunicare, din motive care nu îi sunt imputabile.

Dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale Codului civil în măsura în care în Codul muncii nu a fost identificată o normă juridică ce ar contrazice-o pe cea de drept comun.

Or, în cazul deciziei de concediere – act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă, dispoziţiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil şi în privinţa deciziei de concediere, fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii.

Actul juridic civil, în general, este supus principiului irevocabilităţii, ceea ce presupune ca, în cazul actului juridic unilateral, să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, de către emitent. Acesta este unul dintre principiile ce guvernează efectele actului juridic civil, ceea ce înseamnă că devine incident de la momentul la care actul juridic începe a-şi produce aceste efecte.

Aplicând acest raţionament în ceea ce priveşte decizia de concediere, rezultă că ea devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment îşi produce efectele pentru care a fost emisă.

Per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voinţă.

După acest moment, în care decizia şi-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părţilor pentru naşterea unui nou raport juridic de muncă.

Natura juridică a actului de revocare ar trebui să fie aceeaşi cu cea a actului unilateral pe care îl revocă, de la care o împrumută, potrivit principiului simetriei actelor juridice; actul de revocare trebuie deci comunicat părţii interesate, producând efecte numai de la data comunicării.

Decizia de concediere este, aşadar, un act juridic de dreptul muncii, a cărui reglementare în legislaţia specială este compatibilă cu normele dreptului comun, care, potrivit art. 1.326 din Codul civil, califică acest act ca fiind un act supus comunicării, de vreme ce produce efecte juridice de la data respectivei comunicări.

În condiţiile în care nu există o normă specială care să confere caracter irevocabil deciziei de concediere de la data emiterii, aceasta poate fi revocată, dar numai până la momentul comunicării, întrucât, de la acel moment, îşi produce efectele manifestarea de voinţă a angajatorului privind încetarea raportului juridic de muncă, ce nu poate fi reluat fără exprimarea unui nou acord de voinţă al părţilor.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,