Decizia nr. 90/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2069/1/2017

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 14 iunie 2017, în Dosarul nr. 10.549/63/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzută de art. 112 din Codul muncii, sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâtă, în calitate de angajator, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumei reprezentând drepturi de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 de ore pe săptămână, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, pentru perioada 23 octombrie 2012-23 octombrie 2015 şi în continuare, până la soluţionarea definitivă a litigiului.

Prin Sentinţa civilă nr. 727 din 2 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea unui număr de 164,22 ore lucrate suplimentar peste normativul de 40 ore pe săptămână, în perioada 23 octombrie 2012-31 decembrie 2014, astfel cum au fost identificate şi calculate de expertul contabil, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va calcula dobânda legală de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Prima instanţă a constatat că reclamantul a fost angajat al pârâtei în perioada dedusă judecăţii, având meseria de electrician exploatare staţie. Reclamantul a învederat că lucrează în ture de 24 ore, din care 8 ore în instalaţii şi restul de 16 ore (ulterior 12 ore) consemnat la domiciliu, pentru aceste ore de consemn primind un spor de 25% din salariul brut, însă angajatorul, în mod nelegal, nu a considerat niciodată că orele de consemn care depăşesc norma de 40 de ore săptămânal ar constitui ore suplimentare.

S-a reţinut că, potrivit art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), timpul de lucru presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale. Aşadar, timpul de lucru nu presupune doar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă la dispoziţia angajatorului.

Deşi munca suplimentară nu este reglementată expres, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 (cap. 2) din Directiva 2003/88/CE, potrivit cărora „timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore”, rezultă că şi munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziţia angajatorului şi să îşi exercite activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale.

Potrivit legislaţiei naţionale, condiţiile menţionate la art. 111 din Codul muncii trebuie îndeplinite cumulativ, iar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, fără a presta efectiv activitate în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare, nu poate fi considerată timp de muncă. În ceea ce priveşte munca suplimentară, aceasta este definită în legislaţia naţională prin art. 120 din Codul muncii.

Instanţa a constatat că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a reglementat durata programului normal de lucru şi munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în staţiile electrice s-a stabilit un serviciu în ture cu consemn într-un spaţiu special amenajat. Prin acelaşi contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă munca prestată la solicitarea societăţii peste durata programului normal de lucru de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi se compensează prin ore libere plătite sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, prin plata unui spor de 100% la salariul de bază brut.

În raport cu aceste dispoziţii, prima instanţă a apreciat că orele în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), sunt ore suplimentare doar în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. Nu întreaga perioadă de timp lucrată în consemn reprezintă muncă suplimentară, nefiind realizată cerinţa cumulativă cerută de lege, aceea de a presta munca în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă şi/sau ale legislaţiei aplicabile.

În speţă, perioada de timp în care reclamantul a fost în consemn (remunerată cu un spor la salariul brut de bază), fără a lucra efectiv în instalaţiile electrice, nu constituie muncă suplimentară în sensul Codului muncii şi contractului colectiv de muncă.

În regulamentul privind salarizarea şi modul de organizare a activităţii de exploatare de la domiciliu a staţiilor electrice, anexă la contractul colectiv de muncă, a fost prevăzută acordarea unei remuneraţii pentru orele de consemn, ţinând cont şi de orele efectuate în zilele de sâmbătă, duminică şi zilele libere plătite ori zilele de sărbători legale, astfel că angajatul a încasat o remuneraţie pentru întreaga perioadă de consemn, indiferent dacă a prestat sau nu activităţi specifice funcţiei în îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu.

Directiva a permis prin art. 17 şi art. 18 (cap. 5) anumite derogări de la art. 16, în cazul mai multor domenii de activitate, printre care activităţile ce implică nevoia de continuitate, cum sunt şi producţia, transportul şi distribuţia de gaze, apă şi electricitate, prin dispoziţii legale, de reglementare sau administrative ori prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali cu condiţia ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente.

Aceste prevederi se reflectă şi în cuprinsul dispoziţiilor Codului muncii şi contractului colectiv de muncă, limitându-se durata maximă legală a timpului de muncă la 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare [art. 114 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă – durata maximă a programului de lucru, inclusiv munca suplimentară este cea prevăzută de lege].

Instanţa a arătat că nu poate reţine susţinerea reclamantului că toate orele din perioada consemnului în care s-a aflat la dispoziţia angajatorului reprezintă ore suplimentare, întrucât, potrivit art. 111 din Codul muncii, este necesar ca în tot acest interval de timp salariatul să îşi îndeplinească sarcinile şi atribuţiile de serviciu; a reţinut că pot fi considerate ore suplimentare doar numărul de ore ce depăşeşte norma de 40 de ore pe săptămână, în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului şi şi-a îndeplinit efectiv sarcinile de serviciu.

Jurisprudenţa comunitară permite o asemenea organizare a timpului de lucru, stabilind că Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 93/104/CE) şi Directiva 2003/88/CE nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislaţii care să permită luarea în considerare în mod diferit, cu remunerare diferită, a unor perioade de timp în care prestaţiile de muncă sunt efectiv realizate şi cele în care nu se prestează muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor de aceste directive în vederea protecţiei eficace a sănătăţii şi securităţii acestora – Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel (paragrafele 35, 36).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând că, potrivit art. 111 din Codul muncii şi art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, timpul de muncă nu se limitează la timpul efectiv lucrat, iar orele suplimentare sunt tot timp de muncă. Art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene înlătură clauzele contractului colectiv de muncă ce califică şi remunerează consemnul la locul de muncă drept o simplă restricţie a timpului liber, deoarece sunt contrare dreptului comunitar. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.

Soluţionarea prezentului litigiu depinde de rezolvarea următoarei probleme de drept: dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzute de art. 112 din Codul muncii sau numai perioada de timp în care prestează efectiv activitate.

Problema de drept care face obiectul sesizării este nouă, asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să statueze asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea în fond a cauzei şi care a primit o rezolvare diferită din partea diferitelor complete de judecată ale Curţii de Apel Craiova, dar şi ale Curţii de Apel Bucureşti.

Opinia pe care o consideră corectă este cea prin care s-a apreciat, în virtutea Directivei 2003/88/CE interpretată obligatoriu de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârile pronunţate în cauzele Nicuşor Grigore (C-258/10), Gunter Fuss (C-429/09), SIMAP (C-303/98), Jaeger (C-151/02), Jan Vorel (C-437/05), că perioada de consemn la locul de muncă reprezintă timp de muncă în sensul art. 111 din Codul muncii, implicit ore suplimentare când se depăşeşte durata normală a muncii de 40 de ore pe săptămână, în sensul art. 120 din Codul muncii, indiferent de timpul efectiv lucrat, iar angajatorul datorează sporurile prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru munca suplimentară, pentru munca de noapte, pentru munca efectuată în zilele de repaus săptămânal şi sporul pentru munca efectuată în zilele de sărbători legale atunci când turele de 24 de ore, când includ şi perioada de consemn, erau prestate inclusiv noaptea, sâmbăta, duminica sau la sărbători legale.

Intimata-pârâtă a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de care depinde soluţionarea prezentei cauze.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate următoarele puncte de vedere de către părţi:

Apelantul-reclamant a susţinut că „timpul de lucru suplimentar” (munca suplimentară) nu constituie o noţiune distinctă de „timpul de lucru”, având un conţinut juridic identic, ambele noţiuni referindu-se atât la serviciul activ, cât şi la serviciul inactiv. Singurul criteriu de distincţie îl reprezintă depăşirea duratei normale a timpului de muncă prevăzut deart. 112 din Codul muncii. Diferitele forme sub care se prezintă timpul de muncă se includ identic atât în timpul de muncă cu durată normală, cât şi în timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).

Apelantul-reclamant a apreciat că opinia judecătorilor- raportori în dezlegarea chestiunii de drept este greşită, atât prin aceea că perioada de consemn, deşi este corect calificată timp de muncă, atunci când depăşeşte durata normală a muncii nu este considerată muncă suplimentară, dar şi sub aspectul posibilităţii remunerării timpului de muncă sub minimele prevăzute imperativ de dreptul naţional, neobservându-se că, în materia remunerării, normele interne chiar remunerează diferit timpul de muncă, aşa cum permite Directiva 2003/88/CE, şi au un caracter mai favorabil salariaţilor prin instituirea unor sporuri minimale cu caracter imperativ, ceea ce tot directiva permite prin art. 15, astfel că dreptul intern este pe deplin aplicabil sub aspectul remunerării ca drept mai favorabil salariaţilor, neputându-se invoca directiva sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a înlătura aceste norme mai favorabile.

Intimata-pârâtă a învederat că, prin contractul colectiv de muncă, ce reprezintă legea părţilor, s-a negociat şi s-a aprobat că reprezintă ore suplimentare doar timpul efectiv lucrat din perioada de consemn, astfel că nu reprezintă ore suplimentare timpul total de consemn, întrucât nu este îndeplinită şi condiţia a doua din definiţia timpului de muncă, deoarece nu se prestează efectiv activitate, deci nu se îndeplinesc sarcinile de serviciu pe întreaga perioadă de consemn.

Opinia intimatei-pârâte este că regimul de remunerare a orelor de consemn trebuie să ţină cont de convenţia părţilor la care se referă Directiva 2003/88/CE. În cauză, modul de lucru şi remunerarea perioadei de consemn au fost stabilite prin contractul colectiv de muncă negociat de părţi. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă a arătat că art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 defineşte timpul de lucru ca fiind „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale”. Timpul de lucru presupune aşadar îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lucrătorul se află la locul de muncă, este la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale. Timpul de lucru nu presupune doar simpla prezenţă a lucrătorului la locul de muncă la dispoziţia angajatorului.

Deşi nu este reglementată expres munca suplimentară, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. (b) din directivă, potrivit cărora „timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de şapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depăşească 48 de ore”, rezultă că şi munca suplimentară presupune ca lucrătorul să se afle la locul de muncă, să fie la dispoziţia angajatorului şi să îşi exercite activitatea sau funcţiile în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale.

Legislaţia naţională defineşte timpul de muncă, prin art. 111 din Codul muncii, ca fiind orice perioadă în care salariatul se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.

Raţionamentul juridic expus este aplicabil şi în ceea ce priveşte munca suplimentară. În acest sens, art. 120 alin. (1) din Codul muncii defineşte munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului săptămânal de lucru.

Instanţa de trimitere a reţinut că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost reglementate durata programului normal de lucru şi munca suplimentară, iar pentru electricienii care lucrează în staţiile electrice s-a stabilit serviciu în ture cu consemn la domiciliu, astfel: până în aprilie 2013 electricianul lucra în ture de 24 de ore, din care 8 ore de lucru efectiv în instalaţiile electrice şi 16 ore de consemn într-un spaţiu special amenajat pentru odihnă, putând presta activităţi specifice timpului liber (servirea mesei, lectură, vizionare emisiuni de televiziune, odihnă), având obligaţia de a răspunde la telefonul de serviciu şi de a interveni operativ în instalaţii la cererea dispecerului de serviciu sau la alarmare; după aprilie 2013 consemnul în cadrul unei ture a fost redus la 12 ore, lucru efectiv în staţiile electrice fiind de 12 ore. După fiecare tură de 24 de ore, electricianul avea 48 de ore libere.

Prin acelaşi contract colectiv de muncă s-a stabilit că nu constituie timp efectiv de muncă timpul destinat consemnului, ci doar timpul afectat pentru terminarea manevrelor, lichidarea avariilor. Tot potrivit contractului colectiv de muncă, orele suplimentare reprezintă timpul lucrat la solicitarea conducerii în următoarele situaţii: orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru, 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi se compensează prin ore libere plătite sau cu spor la salariu.

În concluzie, instanţa de trimitere a reţinut că perioada de timp (orele) în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de muncă suplimentară, numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate, în exercitarea sarcinilor şi atribuţiilor specifice contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, majoritatea instanţelor naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată (Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara, Cluj, Oradea şi Târgu Mureş).

S-a depus practică judiciară de la nivelul Curţilor de Apel Bucureşti şi Craiova şi o singură hotărâre a Curţii de Apel Constanţa (referitoare la serviciul de veghe al militarului pe navă) în care s-au exprimat două opinii: Într-o primă opinie s-a apreciat că întreaga perioadă de timp în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de dispoziţiile art. 112 din Codul muncii, reprezintă timp de muncă suplimentară. Cea de-a doua opinie este în sensul că timpul petrecut în consemn în cadrul unităţii nu constituie timp de lucru în sensul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, nici timp de muncă suplimentară în sensul Codului muncii şi contractului colectiv de muncă aplicabil, nici muncă pe timpul nopţii şi nu poate fi remunerat ca ore suplimentare atât timp cât în perioada consemnului nu se prestează activităţi ce aveau legătură cu sarcinile de serviciu. În această opinie, s-a apreciat că, prin remunerarea orelor în consemn conform modalităţii negociate prin contract colectiv de muncă, angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.964/C/3359/III-5/2017 din 6 septembrie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale referitor la chestiunea de drept în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a cristalizat de-a lungul timpului o bogată jurisprudenţă cu privire la organizarea timpului de lucru în interpretarea Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 şi a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Sunt relevante, în acest sens, Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanţa din 4 martie 2011, pronunţată în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Cauza C-151/02 Jaeger.

În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat, pe baza definiţiei din art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, că sunt trei criterii care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca o perioadă să fie considerată „timp de lucru”. Este vorba despre criteriul spaţial (a fi la locul de muncă), criteriul de autoritate (a fi la dispoziţia angajatorului) şi criteriul profesional (a exercita activitatea sau funcţiile), în legătură cu acest ultim aspect fiind dezvoltată, în principal, cazuistica menţionată anterior. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din Codul muncii, perioada de timp în care salariatul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, peste durata normală a timpului de muncă săptămânal (prevăzută la art. 112 din Codul muncii), reprezintă timp de muncă suplimentară numai în ipoteza în care salariatul prestează efectiv activitate. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Craiova, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Craiova este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se solicită calificarea şi plata, cu titlu de ore suplimentare, a timpului de lucru petrecut de către salariat în consemn la dispoziţia angajatorului, hotărârea pronunţată de tribunal, în primă instanţă, fiind supusă numai apelului.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită clarificarea noţiunii de „timp de muncă suplimentară” prin prisma dreptului intern şi a dreptului Uniunii Europene, precum şi a statuărilor în materie ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi aplicarea acestei noţiuni în cauza dedusă judecăţii, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziţia angajatorului în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluţionat un litigiu privind drepturile băneşti pretinse de salariat pentru această perioadă.

Din actul de sesizare rezultă că instanţa de trimitere a identificat dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile, respectiv art. 120 din Codul muncii, defineşte munca suplimentară ca fiind „munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal”.

Timpul de muncă este definit în art. 111 din Codul muncii ca reprezentând „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”.

Definiţia din dreptul intern este asemănătoare celei din art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru; prin „timp de lucru”, potrivit art. 2 pct. 1, se înţelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale.

Durata normală a timpului de muncă, reglementată la art. 112 din Codul muncii, este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Art. 112 are corespondent juridic în art. 6 lit. (b) din Directiva 2003/88/CE (articole preluate, la rândul lor, din directiva anterioară – 93/104/CE).

Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanţele naţionale au obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva (în cauză, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), prin prisma textului şi a finalităţii acelui act. O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziţiei similare din directivă de către instanţa de contencios european.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 25 iulie 2017, paragraful 101) că „Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ţinut cont de obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii”.

Se mai reţine în decizia sus-menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că „principiul interpretării conforme impune (…) ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (…)”.

În legătură cu problema de drept ce constituie obiect al prezentei sesizări, se constată că, printr-o serie de hotărâri, cum ar fi Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanţa din 4 martie 2011, pronunţată în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003, pronunţată în Cauza C-151/02 Jaeger, Curtea a dat o interpretare criteriilor de definire a „timpului de lucru” prevăzute în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 şi, ulterior, în Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Într-o astfel de situaţie, finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naţionale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene care impune ca dreptul naţional să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este instanţa care stabileşte interpretarea legală de referinţă a directivei, în virtutea competenţei conferite prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanţele naţionale.

Asumarea de către instanţa naţională a interpretării legii aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene are drept premisă certitudinea aplicării corecte a dreptului Uniunii Europene. Această premisă impune ca instanţa naţională să verifice dacă dispoziţiile relevante din Directiva 2003/88/CE au făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Cilfit, C-283/81).

Or, în speţă, la termenul de judecată din 14 iunie 2017, instanţa de trimitere a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind că există deja o jurisprudenţă explicită a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia noţiunii de „timp de lucru”, ceea ce înseamnă că, în opinia completului de judecată al Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, noţiunile de „timp de muncă”/”timp de muncă suplimentară” nu ridică probleme de interpretare.

Cum aceste noţiuni sunt certe pentru instanţa de trimitere, aşa cum rezultă şi din motivarea expusă în cuprinsul actului de sesizare, nu se poate reţine existenţa unei chestiuni controversate de drept intern pozitiv care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Acest mecanism nu trebuie transformat într-o procedură dilatorie, care amână finalizarea procesului.

Odată ce jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, rezultă că nu există dificultăţi de interpretare şi aplicare pentru situaţia de fapt pe care instanţa naţională a fost chemată să o soluţioneze, acesteia revenindu-i obligaţia de a verifica incidenţa dezlegărilor date de instanţa europeană, în ceea ce priveşte calificarea acestei perioade ca „timp de lucru” şi remuneraţia lucrătorului aflat într-o atare situaţie.

Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanţei de sesizare să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispoziţiile legale incidente în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,